De dincolo am să vă ajut mai mult!

La mormânt oamenii trec printr-un adevărat botez al lacrimilor și pleacă de acolo bați., înviați din nou, viața lor se schimbă din temelii, deoarece de acum au o nouă temelie: Hristos.

Dar Părintele Arsenie – și sfinții, în general – din iubire pentru noi, nu neglijează nici nevoia noastră urgentă de a scăpa de necazuri și fac minuni, spre mărirea lui Dumnezeu și smerirea noastră. Câți dintre noi nu avem nevoie de o minune fu viața noastră sau a apropiaților noștri, dar nu o cerem. Când suntem cu adevărat în comuniune cu Dumnezeu și cu sfinții Săi, orice cerem în numele lui Hristos, primim: Mt,21, 22; In.l4, 13-14; 15, 16; 16,23.

Cuvânt înainte – Ioan Cișmileanu / 5

Introducere – Vlad Herman /9

Aspazia Oțel Petrescu:

Cel ce vrea să scadă la crucea lui, mai mult își adaugă / 15

Pr. Ramba Gheorghe:

Părintele Arsenie Boca, vrednic de a fi canonizat / 23

Părintele Nicolae Bordașiu:

Părintele a fost arestat și anchetat pentru că nu m-a denunțat pe mine / 28

Gheorghe Morar

Ilie nu este în vis, mă, este în realitate / 32

Elena Kaluczi

Despre părinții Savian Bunescu și Arsenie Boca / 45

Alte mărturii / 54

„De dincolo am să vă ajut mai mult!”

„Vreau să schimb lacrimile voastre în bucurie”– Mărturii de la mormânt / 69

Cea mai mare minune a Părintelui Arsenie: schimbarea vieții noastre (mărturii) / 117

Aspazia Oțel Petrescu:

„Cel ce vrea să scadă la crucea lui, mai mult își adaugă”

Născută pe 9 decembrie 1923, în localitatea Cotul Ostriței, Ucraina de astăzi, Aspazia Oțel Petrescu este una dintre puținele persoane rămase în viață care au avut parte de binecuvântarea Părintelui Arsenie Boca. L-a cunoscut în iarna lui 1948, când era încă studentă, iar viața ei a fost marcată de această întâlnire. A ajuns apoi la închisoare, executând 14 ani de temniță grea, la Miercurea Ciuc, Mislea, Dumbrăveni, Jilava, Botoșani și Arad, doar pentru „vina” de a face parte din „Cetățuia” (în timpul liceu lui), organizația de tineret a femei lor din Mișcarea Legionară, din cadrul „Liceul ortodox de fete” Elena Doamna din Cernăuți.

Părintele Arsenie Boca, „un călugăr înalt, subțire, îmbrăcat în alb, de o frumusețe nepământeană”

Este adevărat, am avut și eu fericirea să primesc sfânta binecuvântare a Părintelui Arsenie Boca. Era în iarna anului 1948, eram studentă în ultimul an la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din Cluj, multe examene, multe îngrijorări. Peste toate, mă aflam într-o criză psihică, izvor de multă neliniște, nu mă spovedisem de patru ani și simțeam acum nevoia să-mi rezolv această supărătoare problemă. M-am rugat fierbinte să aflu un duhovnic care să mă vindece sufletește și, Domnul, în marea Sa milostivire, m-a chemat prin Zorica Lațcu atunci (mai târziu maica Teodosia), la cel mai adorat părinte duhovnic din Transilvania. Am pornit, deci, spre Părintele Arsenie, cu elanul tinereții spre Sâmbăta de Sus, mănăstirea Brâncoveanu din munții Făgărașului, unde Părintele Arsenie împărțea pace și lumină miilor de credincioși care veneau după sfat și mângâiere.

Cu inconștiența specifică vârstei am pornit printre troiene să străbatem pustietatea munților potopiți de iarnă, o iarnă destul de grea. Pe drum, Zorica m-a familiarizat cu monumentala personalitate a Părintelui, sporind în mine sfiala care mă bloca, îmi tăia și fărâma de curaj cu care pornisem la un astfel de demers. M-am rugat în sinea mea pe drum ca să-I cunosc pe Părintele direct, fără prezentarea Zoricăi. Nu știam de ce, nu știam dacă ar fi posibil așa ceva, dar mi-o doream din tot sufletul. Când am ajuns la țintă, Zorica a zburat să-I caute pe Părintele, iar eu am rămas singură ca să-i aștept întoarcerea împreună cu sfinția sa. Stăteam singură în chilia care ne-a fost repartizată, stăteam în fața geamului deschis și contemplam peisajul mirific. Aveam lacrimi șiroaie pe obraz, plângeam adânc și temeinic, fără să știu de ce. Mai târziu am învățat că ori de câte ori ne atinge aripa divinității o primim această binefacere cu lacrimi. Deci, printre lacrimi admiram splendorile locului, inundate în oceanul de frumusețe făurit de meșteșugara iarnă. Un alb desăvârșit, imaculat, dădea peisajului o puritate absolut fascinantă, un fum albastru completa peisajul, se înălța dintr-un trunchi în care era practicat un tămâier. Fumul care se înălța direct, pentru că nu era nicio pală de vânt, mărea impresia de sfințenie a locului. La un moment, în liniștea desăvârșită, mi-a întrerupt contemplarea o întrebare. Un glas blând, aproape tandru, mi se adresa în grai ardelenesc: No, da ce s-o întâmplat? M-am întors brusc și am văzut în fața mea un călugăr înalt, subțire, îmbrăcat în alb, de o frumusețe nepământeană, care mă privea foarte atent. M-am speriat, era să cad, dar mâna Părintelui m-a oprit de cădere. Ochii care mă priveau erau nespuși de frumoși, de un albastru luminos, dar privirea lor nu avea limite. Nu știu cum să explic lucrul acesta, era parcă prelungită la infinit. Eram atât de uluită și înfricoșată, pentru că am intuit că mă aflam în fața unui om cu totul deosebit, eram incapabilă să adresez un cuvânt de răspuns, eram total blocată. Părintele a continuat: de ce te-ai speriat, nu așa ai vrut să mă cunoști? Sunt pregătit să te ajut să rupi zapisul cu nenumitul. Așadar, Părintele știa tot, știa că am dorit să-I cunosc în intimitate, știa pentru ce am venit și această cunoaștere se reflecta în minte pentru că, în acel moment, mi-am revăzut fulgerător toată viața și am înțeles cu o luciditate înspăimântătoare esențialul din problemele mele. Părintele a continuat: trebuie să știi că lupta cu cel rău este o cursă cu obstacole, îți trebuie curaj să le depășești, chiar dacă pe undeva sunt și greșeli. Părintele a accentuat puternic cuvântul curaj și a trecut ușor peste cuvântul greșeală. Atunci am învățat cum era vorba Părintelui, scurtă, dar foarte clară, tocmai datorită accentului cu care sublinia esențialul.

„Lasă sfiala la o parte, nu totdeauna sfiala este și virtute”

La cină, Părintele mi-a spus că mă va spovedi și mă va împărtăși în Postul Sfintelor Paști. Aveam nevoie de pregătiri. Cum stăteam cu mâinile încrucișate pe masă, și-a așezat ușor mâna pe încheietura mâinilor mele, spunând: lasă sfiala la o parte, nu totdeauna sfiala este și virtute, ia curaj de aici, mai lasă din când în când Vavilonul în care trăiți voi și vino aici să iei o gură de aer duhovnicesc. Vei veni în cursul Sfintelor Paști și vom rupe zapisul, îl vom rupe în mod sigur și va fi bine. Am revenit, deci, în ajunul Floriilor, am participat la Slujba Floriilor, cea mai miraculoasă Liturghie din viața mea, nici una nu a putut să depășească mirajul acestei Sfinte Liturghii. Paștele căzuse în anul 1948 în 2 mai, ne aflam deci în plină primăvară. Slujba s-a ținut în altarul liber din mijlocul grădinii, de lângă biserică, Pentru că erau prezenți mii de oameni, imposibil să încapă toți în bisericuța destul de mică. Eram cu toții cu adevărat lângă o gură de Rai, simțeam și trăiam acest miracol, cântau sfinții părinți, cântau teologii veniți de pretutindeni în strană, cântau păsările pe ramurile verzi și înflorite, fremătau copacii și susurau apele în imnele de slavă. Natură și oameni, îngenunchiați în rugăciune primeau cu recunoștință pe creștete lumina revărsată din plin din cerurile Părintelui Veșnic.

„Cel ce vrea să scadă la crucea lui, mai mult își adaugă”

Luni, marți și miercuri am fost consemnată la chilie; în singurătate și tăcere a trebuit să mă pregătesc pentru Taina Mărturisirii. Pe lângă canoanele de rugăciuni, am primit să citesc, în manuscris, primul capitol din Cărarea împărăției. Nu a fost un canon această lectură, ci o adevărată lectură în duh și adevăr. Miercuri, după Vecernie, am întrat în spovedanie, liniștită și plină de curaj. A fost o mărturisire lungă, completă, amplă, eliberatoare. Părintele mi-a făgăduit că se va ruga Maicii Domnului ca să ne spună dacă este sau nu voia Domnului să iau calea monahismului. Urma să vin să iau răspunsul la Adormirea Maicii Domnului, deci în 15 august. Condiția era să respect răspunsul primit de la Maica Domnului, chiar dacă nu va fi cel dorit de mine. Curând am aflat că chemarea Domnului era jertfă, era la mărturisire, dar nu pe calea monahismului, ci pe cel al închisorii. Părintele a știut de la început lucrul acesta, dar nu a vrut să mă sperie sau nu știu care erau gânduri le sfinției sale. Eu mi-am dat seama că Părintele m-a pregătit pentru această chemare abia când am ajuns în temniță și am pus cap la cap tot ce mi s-a întâmplat și tot ce mi-a spus în acest interval. În primul rând, m-a împărtășit fără niciun canon, deși nu mă spovedisem de patru ani; deși eu aveam nevoie de tăria ce mi-o dădea Sfânta Euharistie, Părintele putea să mi-o refuze pentru că mă despărțisem atâția ani de ea. M-a dezlegat știind că nu de acest canon voi avea parte, ci de un altul, mult mai dur. Mi-a dat ca și cuvânt de învățătură pentru toată viață o sintagmă care avea să mă avertizeze că nu e bine să ceri ușurare la încercările pe care le voi întâlni. Sintagma era următoarea: cel ce vrea să scadă la crucea lui, mai mult își adaugă. Era un avertisment că bine îmi va fi mie dacă voi accepta cu ascultare tot ce-mi va fi hărăzit, pentru că Domnul a spus Ia-ți crucea ta și îmi urmează Mie.

Pag. 15 – 19