Parintii toxici

Ești copilul unor părinți toxici?

Când erai copil…

· Ți-au spus părinții tăi adeseori că ești rău sau că nu ești bun de nimic?

· Au folosit ei durerea fizică pentru a te disciplina?

· A trebuit să ai grijă de ei din cauza problemelor lor?

· Ți-a fost adeseori teamă de părinții tăi?

· Ți-au făcut aceștia vreodată ceva ce a trebuit să nu spui la nimeni?

Acum că ai ajuns adult…

· Continuă să te trateze părinții tăi ca și cum ai fi un copil?

· Experimentezi reacții emoționale sau fizice intense după ce îți peteci timpul cu ei?

· Te controlează ei prin amenințări sau vinovăție? Te manipulează ei cu ajutorul banilor?

· Simți că orice ai face, nu este niciodată de ajuns pentru părinții tăi?

În acest ghid absolut remarcabil de dezvoltare personală, dr. Susan Forward descrie o sumedenie de studii de caz din practica ei privată, citându-și adeseori clienții – copii deveniți adulți ai unor părinți toxici – pentru a te ajuta să te eliberezi de tiparele frustrante ale relației tale cu părinții, descoperind o lume nouă a încrederii în sine, puterii interioare și independenței emoționale.

Cine sunt părinții toxici?

Părinții inadecvați: care se focalizează în permanență asupra propriilor lor probleme, transformându-și copiii în niște „mini-adulți” care au grijă de ei.

Controlorii: care se folosesc de vinovăție, manipulare și chiar sprijin excesiv pentru a le dirija viața copiilor lor.

Alcoolicii: care sunt prinși în capcana negării și a stărilor lor emoționale haotice, dependența lor nemailăsându-le suficient timp și suficientă energie pentru nevoile copiilor lor.

Abuzatorii verbali: indiferent dacă sunt direct abuzivi sau doar sarcastici într-o manieră subtilă, aceștia își demoralizează copiii prin remarcile lor caustice, privându-i de încrederea lor în sine.

Abuzatorii fizici: incapabili să își controleze furia subconștientă profundă, aceștia dau adeseori vina pe copiii lor pentru propriul lor comportament imposibil de stăpânit.

Abuzatorii sexuali: indiferent dacă își abuzează direct copiii în plan sexual sau doar îi seduc subtil, aceștia sunt cei mai toxici dintre părinți, care distrug însăși esența copilăriei: inocența.

NU TU EȘTI VINOVAT PENTRU CEEA CE ȚI S-A ÎNTÂMPLAT CÂND ERAI COPIL. CEEA CE CONTEAZÃ ÎNSÃ ESTE CÃ POȚI FACE CEVA ACUM ÎN ACEASTÃ PRIVINȚÃ.

Introducere 1

Partea Întâi:

Părinții toxici 13

Capitolul 1

Părinții Divini: Mitul părinților perfecți 15

Capitolul 2

„Faptul că nu ai vrut să mă rănești nu înseamnă că nu m-a durut”

– Părinții inadecvați 31

Capitolul 3

„De ce nu mă lasă să îmi trăiesc propria mea viață?”

– Controlorii 47

Capitolul 4

„Nimeni în această familie nu este alcoolic”

– Alcoolicii 69

Capitolul 5

Vânătăile nu se văd, dar există în interior

– Abuzatorii verbali 91

Capitolul 6

Uneori, vânătăile se văd inclusiv în exterior

– Abuzatorii fizici 111

Capitolul 7

Trădarea supremă

– Abuzatorii sexuali 131

Capitolul 8

De ce se comportă părinții în acest fel?

– Sistemul familial 155

Partea a doua:

Preia din nou controlul asupra vieții tale 169

Capitolul 9

Nu trebuie să ierți 171

Capitolul 10

„Acum sunt adult. De ce nu mă simt însă astfel?”177

Capitolul 11

Începutul autodefinirii de sine 189

Capitolul 12

Cine este de fapt responsabil? 199

Capitolul 13

Confruntarea: Calea către independență 217

Capitolul 14

Vindecarea rănilor incestului 251

Capitolul 15

Ruperea cercului vicios 281

Epilog – Renunțarea la luptă 291

Partea a doua

Preia din nou controlul asupra vieții tale

Folosirea celei de-a doua jumătăți a acestei cărți

În continuare vom trece de la analiza lucrurilor pe care ți le-au făcut părinții la ceea ce poți face tu pentru a le reduce puterea de control asupra vieții tale. Îți voi prezenta în această parte a cărții o serie de tehnici și de strategii comportamentale care te vor ajuta să îți schimbi tiparele care te autosabotează și să devii persoana care dorești să fii.

Scopul acestor strategii nu este de a înlocui munca alături de un psihoterapeut, în cadrul un grup de terapie sau al unui program în 12 pași. Unii cititori vor putea aplica singuri aceste metode, dar dacă ești supraviețuitorul unor abuzuri fizice sau sexuale, consider că ajutorul profesional este esențial pentru tine.

Dacă te folosești de droguri sau de alcool pentru a-ți amorți sentimentele, este important să începi prin a lucra în vederea controlării acestui impuls înainte de a aplica tehnicile recomandate în această carte. Îți va fi imposibil să îți redobândești controlul asupra vieții tale atât timp cât vei continua să te lași controlat de dependența ta. Din acest motiv, eu insist întotdeauna ca pacienții mei care fac abuz de substanțe să intre în programe precum Alcoolicii Anonimi sau Narcomanii Anonimi. Tehnicile recomandate în această carte nu trebuie puse în aplicare decât după minim șase luni de sobrietate, întrucât emoțiile sunt extrem de puternice în fazele de început ale procesului de recuperare și există întotdeauna pericolul ca scoaterea la lumină și explorarea experiențelor dureroase din copilărie să te zdruncine suficient de tare, determinându-te să revii la dependența ta.

Ar fi nerealist și iresponsabil din partea mea să îți dau asigurări că dacă vei urma calea indicată de mine, toate problemele tale vor dispărea peste noapte. Te pot asigura însă că dacă vei face această muncă, vei descoperi căi noi și incitante de a relaționa cu părinții tăi și cu ceilalți oameni. Îți vei putea defini mai clar identitatea de sine și maniera în care dorești să îți trăiești viața. În sfârșit, vei descoperi un nou simț al încrederii în sine și al prețuirii de sine.

Capitolul 9

Nu trebuie să ierți

Probabil că te întrebi deja: „Nu constă primul pas în iertarea părinților mei?” Răspunsul meu este: nu. Este posibil ca el să te șocheze, să te înfurie, să te dezamăgească sau să îți inducă o stare de confuzie, căci pe toate canalele ni se spune exact opusul: că iertarea este primul pas care conduce la vindecare.

În realitate, nu este necesar să îți ierți părinții pentru a te simți mai bine în pielea ta și pentru a-ți schimba viața în bine!

Știu că această afirmație contrazice câteva din cele mai populare principii religioase, spirituale, filozofice și psihologice. Potrivit eticii iudeo-creștine, „a greși este omenește, dar a ierta este o calitate divină”. De asemenea, sunt perfect conștientă de faptul că există experți din diferite profesii care cred sincer că iertarea nu numai că este primul pas, dar chiar că este singurul pas necesar pentru a ajunge la starea de pace interioară. Personal, nu cred nici pe departe așa ceva.

La începutul carierei mele credeam și eu că iertarea oamenilor care te-au rănit, îndeosebi a părinților, reprezintă un aspect important al procesului de vindecare. Prin urmare, mi-am încurajat numeroși clienți (mulți dintre ei abuzați grav în copilărie) să își ierte părinții cruzi sau abuzivi. De altfel, mulți dintre clienții mei au venit la terapie afirmând că și-au iertat deja părinții toxici, descoperind însă că acest lucru nu îi face să se simtă cu nimic mai bine. Nici unul din simptomele lor nu a dispărut în urma iertării. Cu alte cuvinte, aceasta nu i-a condus la vreo schimbare cât de cât semnificativă și de durată. Dimpotrivă, mulți dintre ei au început să se simtă chiar mai inadecvați decât înainte, spunându-mi lucruri de gen: „Poate că nu mi-am iertat suficient părinții”, „Pastorul meu îmi spune că nu i-am iertat sincer în inima mea” sau „Oare chiar nu pot face nimic ca lumea?”

Prin urmare, am început să analizez serios conceptul de iertare, întrebându-mă dacă nu cumva acesta împiedică progresul clienților mei, în loc să îl favorizeze.

Am ajuns astfel să înțeleg că există două aspecte ale iertării: renunțarea la nevoia de răzbunare și absolvirea părții vinovate de responsabilitatea sa. Nu am avut nici o problemă în a accepta ideea că oamenii trebuie să renunțe la dorința de răzbunare. Aceasta reprezintă o motivație normală, dar negativă, care conduce la fantezii obsesive referitoare la obținerea satisfacției prin producerea unui rău fostului abuzator. Mai mult decât atât, ea conduce la foarte multă frustrare și nefericire, nefavorizând deloc adevărata stare de bunăstare emoțională. În pofida satisfacției de moment la care poate conduce răzbunarea, ea nu face decât să agite și mai tare haosul emoțional care caracterizează relația copil-părinți, făcându-l pe primul să piardă foarte mult timp și foarte multă energie. Renunțarea la dorința de răzbunare este dificilă, dar reprezintă cu siguranță un pas necesar în vederea procesului de vindecare.

Cealaltă fațetă a iertării nu mi se pare însă la fel de bătută în piatră. Mi s-a părut întotdeauna nefiresc să absolvi pe cineva de responsabilitatea sa de drept, fără să îți pui întrebări, mai ales dacă persoana respectivă a abuzat grav un copil nevinovat. Ce motive ai avea să îți „grațiezi” tatăl care te-a terorizat și te-a bătut, transformându-ți copilăria într-un iad? De ce ai „trece cu vederea” faptul că în copilărie ai fost nevoit să te întorci zilnic într-un cămin întunecat pentru a avea grijă de mama ta beată? Ce motive ai avea să îți „ierți” tatăl care te-a violat la vârsta de șapte ani?

Cu cât m-am gândit mai mult, cu atât mai clar mi-a devenit că această absolvire nu reprezintă decât o altă formă a negării: „Dacă te voi ierta, vom putea pretinde amândoi că ceea ce s-a întâmplat nu a fost atât de grav”. Am înțeles astfel că acest aspect al iertării nu face decât să îi împiedice pe foarte mulți oameni să își continue viața într-o manieră echilibrată.

Capcana iertării

Unul din cele mai periculoase lucruri legate de iertare este că aceasta îți subminează capacitatea de a te elibera de emoțiile acumulate. Cum ți-ai mai putea recunoaște vreodată mânia acumulată împotriva unui părinte dacă îl ierți anticipat? Responsabilitatea nu se poate orienta decât fie în exterior, către cei care te-au rănit, fie în interior, către tine însuți. Cineva trebuie să fie responsabil pentru ceea ce s-a întâmplat. Prin urmare, este posibil să îți ierți părinții, dar să sfârșești prin a te urî cu atât mai mult pe tine însuți.

Am remarcat de asemenea că mulți dintre clienții mei se grăbesc să își ierte părinții numai pentru a evita partea cea mai dureroasă a terapiei. Ei cred că prin iertare pot găsi o scurtătură către adevărata vindecare, simțindu-se mai bine. Am avut câțiva clienți care și-au „iertat” părinții, au renunțat la terapie, după care s-au scufundat încă și mai puternic în depresia și în anxietatea lor.

Unii dintre aceștia s-au agățat de fantezia potrivit căreia: „Tot ce trebuie să fac pentru a mă vindeca este să îmi iert părinții. În acest fel, mă voi bucura de o sănătate psihică mai bună și totul se va termina cu bine pentru toată lumea, ne vom îmbrățișa cu toții, iar eu voi fi în sfârșit fericit”. Cei mai mulți dintre ei au descoperit însă că promisiunea goală a iertării nu i-a condus decât la o dezamăgire foarte amară. Unii dintre ei au experimentat o bunăstare inițială, dar aceasta nu a durat foarte mult, căci în realitate nu s-a schimbat nimic în privința sentimentelor lor profunde sau în interconexiunile lor cu restul familiei.

Îmi amintesc de o ședință de terapie extrem de emoționantă cu o clientă pe nume Stephanie, a cărei experiență ilustrează o bună parte din problemele tipice generate de iertarea prematură. Stephanie, o tânără în vârstă de 27 de ani, era o creștină rebotezată ardentă când am cunoscut-o. La vârsta de 11 ani, ea a fost violată de tatăl ei vitreg, care a continuat să o abuzeze apoi până când mama ei l-a alungat din casă (din alte motive), un an mai târziu. De-a lungul următorilor patru ani, Stephanie a fost molestată de mai mulți parteneri ai mamei sale. Ea a fugit de acasă la vârsta de 16 ani și a devenit prostituată. Șapte ani mai târziu, a fost bătută de un client până când aproape că a murit. În timp ce se recupera la spital, Stephanie a cunoscut un infirmier care a convins-o să vină la biserica lui. Câțiva ani mai târziu cei doi s-au căsătorit și au avut împreună un fiu. Stephanie încerca sincer să își refacă viața, dar în pofida noii sale familii și a noii sale religii, ea continua să se simtă mizerabil. A petrecut doi ani făcând psihoterapie, dar tot nu putea scăpa de depresia intensă care o afecta. Acesta a fost momentul în care a ajuns la mine.

Am introdus-o pe Stephanie într-unul din grupurile mele alcătuite din victime ale incestului. Încă de la prima ședință, Stephanie ne-a asigurat că se simțea împăcată și că și-a iertat atât tatăl vitreg cât și mama rece și inadecvată. I-am explicat că dacă dorea să scape de depresie trebuia să uite pentru o vreme de iertare, pentru a putea reintra în contact cu mânia ei subconștientă. Stephanie a insistat spunându-mi că este o adeptă ardentă a iertării, deci nu avea nevoie să redevină mânioasă pentru a se putea vindeca. A urmat un conflict destul de intens între noi, pe de o parte deoarece îi ceream să facă ceva dureros pentru ea, dar și deoarece convingerile ei religioase îi contraziceau nevoile psihologice.

Stephanie a acceptat să aplice tehnicile de terapie, dar a refuzat să intre în contact cu furia ei subconștientă. Încetul cu încetul, ea a început să aibă însă manifestări de furie la adresa altor oameni. Spre exemplu, într-o seară a îmbrățișat o altă membră a grupului, spunându-i: „Tatăl tău a fost un monstru. Îl urăsc!”

Câteva săptămâni mai târziu, furia ei reprimată a ieșit în sfârșit la iveală. Ea a țipat, și-a blestemat și și-a acuzat părinții că i-au distrus copilăria și i-au mutilat anii perioadei de adult. În final a început să plângă, iar eu am îmbrățișat-o. Cu această ocazie, am simțit cum corpul ei se relaxează. După ce s-a mai calmat, am tachinat-o: „Ce comportament este acesta pentru o creștină?” Nu am să uit niciodată răspunsul ei:

Presupun că Dumnezeu își dorește mai mult să mă vindec decât să îmi iert părinții.

Acea seară a marcat un moment de cotitură pentru ea.

Oamenii își pot ierta părinții toxici, dar ar trebui să facă acest lucru la sfârșitul procesului de terapie, nu înaintea sau la începutul acestuia. Mai întâi de toate, ei trebuie să își facă ordine în propriul lor psihic. Ei trebuie să se înfurie pentru ceea ce li s-a întâmplat, să deplângă faptul că nu s-au bucurat niciodată de iubirea parentală pe care și-o doreau și să nu mai minimalizeze (sau chiar să ignore) răul care le-a fost făcut. Din păcate, „iartă și uită” se traduce mult prea adesea prin „pretinde că nu s-a întâmplat niciodată”.

Cred de asemenea cu toată convingerea că iertarea este adecvată numai atunci când părinții fac ceva ca să o merite. Părinții toxici, îndeosebi cei mai abuzivi dintre ei, trebuie să recunoască ce s-a întâmplat, să își asume responsabilitatea și să fie dispuși să își ispășească greșelile. Dacă îți absolvi unilateral părinții care continuă să se poarte urât cu tine, negând practic realitatea și sentimentele tale, și proiectând vinovăția asupra ta, tu îți blochezi în acest fel munca de asanare a emoțiilor tale. Dacă unul dintre părinți sau amândoi sunt morți, rănile lăsate de ei pot fi vindecate prin iertarea de sine și prin eliberarea de controlul pe care l-au avut atâta vreme asupra bunăstării tale emoționale.

Probabil că te întrebi deja, pe bună dreptate, dacă trebuie să rămâi plin de amărăciune și de mânie tot restul vieții tale, de vreme ce nu îți poți ierta părinții. Realitatea este exact pe dos. De-a lungul anilor am asistat de nenumărate ori la apariția unei stări de pace emoțională și mentală ca rezultat al eliberării clienților mei de controlul părinților lor toxici, chiar fără a-i ierta pe aceștia. Această eliberare nu poate apărea însă decât după prelucrarea sentimentelor extrem de intense de furie și de durere sufletească, și după plasarea responsabilității pe umerii lor, acolo unde este locul ei de drept.

Capitolul 10

„Acum sunt adult. De ce nu mă simt însă astfel?”

Copiii părinților toxici au o nevoie atât de mare de aprobarea părintească încât aceasta îi împiedică să trăiască viața pe care și-o doresc. Ce-i drept, marea majoritate a adulților experimentează cel puțin o fuziune parțială cu părinții lor. Dacă îi întrebi: „Ești capabil să gândești, să acționezi și să simți fără a ține cont de speranțele sau de așteptările părinților tăi?”, foarte puțini ți-ar răspunde printr-un „da” categoric. De altfel, într-o familie sănătoasă o anumită doză de fuziune între membrii ei este chiar benefică, întrucât contribuie la crearea unui sentiment de apartenență și de comuniune familială. Pe de altă parte, această influență poate merge prea departe, chiar și în familiile cele mai sănătoase. Cât despre cele toxice, ea depășește orice limite.

Unii oameni se simt stânjeniți sau plini de resentimente atunci când le sugerez că identificarea lor cu părinții contravine intereselor lor personale. Foarte puțini oameni sunt suficient de evoluați pentru a prelua controlul complet asupra vieții lor, fără a simți vreodată nevoia aprobării parentale. Cei mai mulți dintre oameni au plecat fizic de acasă, dar extrem de puțini și-au părăsit căminul inclusiv în plan emoțional.

În esență, există două tipuri de fuziune familială. Primul tip se referă la cedarea în fața părinților pentru a le face acestora pe plac. Indiferent de nevoile și de dorințele personale, cele ale părinților prevalează întotdeauna.

Al doilea tip presupune exact opusul. Realitatea este că atunci când țipi la ei, când îi ameninți sau când te simți complet înstrăinat de părinții tăi, tu trăiești o fuziune la fel de mare cu aceștia. În cazul de față, oricât de contradictoriu ar părea, părinții tăi continuă să îți controleze masiv sentimentele și comportamentul. Atât timp cât continui să reacționezi atât de intens în fața lor, tu le acorzi puterea de a te irita, fapt care le permite să te controleze.

Pentru a te ajuta să stabilești cât de mare este fuziunea dintre tine și părinții tăi, am conceput trei chestionare, unul pentru convingeri, altul pentru sentimente și al treilea pentru comportamente. Folosește-te de ele ca de un catalizator pentru a-ți scoate la iveală convingerile, sentimentele și comportamentele care te autosabotează.

Îți reamintesc că atunci când folosesc cuvântul părinți, acesta se poate referi doar la unul dintre ei. Am preferat să folosesc pluralul pentru a simplifica lista.

Ce crezi?

Așa cum am arătat în capitolul 8, convingerile sunt atitudini, percepții și concepte adânc înrădăcinate în psihicul personal, referitoare la alte persoane, la relații și la moralitate. Înainte de a începe orice proces de maturizare psihică și de schimbare a vieții tale, este foarte important să devii conștient de conexiunea dintre convingerile tale eronate, sentimentele negative și comportamentele care te autosabotează.

Iată cum funcționează acest mecanism: o convingere de gen: „nu am cum să câștig; părinții mei dețin întreaga putere” te poate face să te simți neajutorat, speriat, frustrat și copleșit. În efortul de a te apăra în fața acestor sentimente, tu te poți certa cu părinții, poți ceda în fața dorințelor lor și eventual poți consuma droguri sau alcool în încercarea de a evita complet aceste sentimente. Totul începe însă cu convingerile.

Acest prim chestionar te va ajuta să îți identifici o parte din convingerile care stau la baza sentimentelor și comportamentelor tale. Bifează fiecare afirmație care ți se pare adevărată.

În relația mea cu părinții, iată ce cred:

Depinde de mine să îmi fac părinții fericiți.

Depinde de mine să îmi fac părinții mândri.

Eu sunt întreaga viață a părinților mei.

Părinții mei nu ar putea supraviețui fără mine.

Eu nu aș putea supraviețui fără părinții mei.

Dacă le-aș spune părinților adevărul despre… (divorțul meu, avortul pe care l-am făcut, faptul că sunt gay, faptul că logodnicul meu este ateu, etc.), i-aș ucide.

Dacă mă voi împotrivi voinței părinților mei, îi voi pierde pentru totdeauna.

Dacă le voi spune vreodată cât de mult m-au rănit, vor rupe orice legătură cu mine.

Nu trebuie să spun sau să fac ceva care să le rănească părinților mei sentimentele.

Sentimentele părinților mei sunt mai importante decât mine.

Nu are nici un rost să discut cu părinții, căci nu aș rezolva nimic.

Dacă părinții mei s-ar schimba, m-aș simți mai bine în pielea mea.

Trebuie să mă recompensez în fața părinților pentru că sunt o persoană atât de rea.

Dacă i-aș putea face să înțeleagă cât de mult m-au rănit, cu siguranță s-ar purta diferit.

Indiferent ce au făcut, sunt părinții mei și trebuie să îi respect.

Părinții mei nu au nici un control asupra vieții mele. Mă cert tot timpul cu ei.

Dacă ai bifat cel puțin patru convingeri din lista de mai sus, înseamnă că ești încă foarte fuzionat cu părinții tăi. Oricât de greu ar fi de acceptat, toate aceste convingeri te autosabotează, împiedicându-te să fii o persoană separată și independentă. Ele îți sporesc dependența și te privează de puterea ta de adult.

O parte din aceste convingeri plasează întreaga responsabilitate pentru sentimentele părinților pe umerii tăi. Atunci când părinții toxici se simt rău, ei se grăbesc de regulă să dea vina pe altcineva, iar acest altcineva este de regulă copilul lor. Dacă ai ajuns să crezi că sentimentele părinților tăi sunt responsabilitatea ta, probabil continui să crezi că stă în puterea ta să îi „faci” (pe ei și adeseori inclusiv pe alții) să se simtă fericiți sau triști.

Numeroși experți în domeniul comportamentului uman afirmă că noi nu putem „face” niciodată pe altcineva să simtă ceva, persoana respectivă fiind în totalitate responsabilă pentru ceea ce „optează” să simtă. Personal, nu cred că acest lucru este adevărat. Eu cred că noi aveam într-adevăr un anumit efect asupra sentimentelor celor cu care interacționăm, dar acest lucru nu este totuna cu ideea că suntem responsabili pentru rezolvarea acestor sentimente. Așa cum noi înșine suntem responsabili pentru descoperirea celor mai bune modalități de a ne simți mai bine atunci când altcineva ne rănește, părinții noștri sunt la fel de responsabili pentru găsirea propriilor lor modalități de a se simți mai bine atunci când altcineva îi rănește.

Spre exemplu, dacă faci ceva care nu este crud sau abuziv, dar îți întristează mama – cum ar fi căsătoria cu o persoană pe care aceasta o dezaprobă sau luarea unei slujbe într-un alt oraș, depinde numai de mama ta să descopere cele mai bune modalități de a se simți mai bine. În aceste condiții, este cât de poate de adecvat să îi spui ceva de gen: „Îmi pare rău că te-ai supărat”, dar în nici un caz nu este responsabilitatea ta să îți schimbi planurile numai pentru a-ți împăca mama. Atunci când îți ignori propriile sentimente de dragul sentimentelor mamei tale, tu nu numai că îți faci ție un deserviciu, dar îi faci și ei unul, căci mai devreme sau mai târziu, mânia și resentimentele acumulate astfel vor răbufni și vă vor afecta relația. Pe de altă parte, dacă eforturile tale de a-ți face mama fericită vor da greș, te vei simți în egală măsură vinovat și inadecvat.

Atunci când îți bazezi majoritatea deciziilor din viața ta pe ceea ce simt părinții tăi în legătură cu ele, tu te privezi singur de liberul arbitru. Atât timp cât sentimentele lor vor fi puse întotdeauna pe primul loc, ei vor rămâne cei care îți vor controla viața.

Gândește-te inclusiv la celelalte convingeri pe care le-ai putea avea și care te împiedică să fii un adult eficient în relația cu părinții tăi. Adaugă-le la lista de mai sus, de care vei avea nevoie pentru un mic exercițiu pe care te voi invita să îl practici ceva mai târziu.

Convingeri false și sentimente dureroase

Convingerile care te autosabotează conduc întotdeauna la sentimente dureroase. Prin examinarea sentimentelor tale, tu poți începe să îți înțelegi atât convingerile care le-au dat naștere cât și comportamentele care rezultă din ele.

Majoritatea oamenilor cred că sentimentele lor sunt reacții la ceea ce li se întâmplă, adică la ceva din exteriorul lor. În realitate, chiar și cea mai extremă teamă, plăcere sau durere are la bază o convingere.

Spre exemplu, să spunem că într-o zi îți iei inima în dinți și îi spui tatălui tău alcoolic că nu mai vrei să bea. Acesta începe să țipe la tine, spunându-ți că ești nerecunoscător și lipsit de respect. Tu te simți vinovat. Ți se pare că această vinovăție este consecința faptului că tatăl tău ți-a spus acele lucruri, dar aceasta este doar jumătate din adevăr. Înainte de a simți starea de vinovăție, anumite convingeri s-au activat în mintea ta. Cel mai adesea tu nu ești conștient de aceste convingeri. De pildă, o astfel de convingere ar putea fi: „copiii nu trebuie să își contrazică niciodată părinții”, sau „tata este bolnav și depinde de mine să îl îngrijesc”. Vinovăția este reacția ta la aceste convingeri adânc înrădăcinate.

Atunci când te confrunți cu o situație care generează o reacție emoțională, convingerile familiei se activează automat în mintea ta. De aceea, înțelegerea că ele preced aproape întotdeauna sentimentele reprezintă mai mult decât un simplu exercițiu psihologic interesant.

Înțelegerea relației dintre convingerile și sentimentele tale reprezintă un pas esențial către oprirea comportamentului care te autosabotează!

„Bine, dar eu nu simt nimic”

Cu toții avem reacții emoționale intense legate de părinții noștri. Unii oameni sunt în contact cu sentimentele lor, dar alții se protejează de intensitatea lor îngropându-le în subconștient.

Este posibil să fi primit în copilărie mesaje puternice care ți-au transmis că nu este sigur să simți ceva. Poate că ai fost pedepsit pentru că ți-ai exprimat sentimentele, sau poate că acestea au fost atât de dureroase că le-ai refulat adânc în subconștient pentru a putea supraviețui. Poate că ai fost nevoit să te convingi singur că nu îți pasă, sau poate ai simțit nevoia de a le dovedi părinților tăi că nu au nici un efect asupra ta.

Ajuns în stadiul de adult, este posibil să îți vină foarte greu să îți reactivezi latura emoțională. Cel mai greu ar putea fi să sesizezi conexiunea dintre sentimentele tale dureroase și relațiile din trecut și din prezent cu părinții tăi. Prin urmare, sentimentele despre care discut în această carte ți s-ar putea părea străine. Poate că te consideri un om rece sau cu inima amorțită, ori poate crezi că nu ai deloc sentimente, deci nu poți oferi nimănui prea multă iubire sau afecțiune. Dacă acesta este cazul, este foarte posibil ca în copilărie sentimentele tale să fi fost extrem de intense, iar tu să îți fi construit ziduri groase de autoapărare pentru a putea ajunge la stadiul de adult.

Dacă sentimentele tale sunt îngropate adânc, tu te poți folosi de aceste chestionare pentru a începe să intri în contact cu ele. De asemenea, îți poți imagina ce simte altcineva care are același gen de relație cu părinții ca și tine. Foarte mulți oameni consideră că nu pot ajunge la sentimentele lor fără ajutorul psihoterapiei. Sentimentele tale nu sunt pierdute, ci doar ascunse, iar uneori este nevoie de ajutor profesionist pentru a le regăsi. Oricum ar fi, trebuie să înțelegi că nu vei putea progresa către vindecare fără a te reconecta cu sentimentele tale.

Pe de altă parte, este important să fii extrem de delicat atunci când îți lași sentimentele reprimate să iasă la suprafață. Nu este exclus să te simți extrem de supărat pentru o vreme atunci când acestea se trezesc din nou la viață. Foarte mulți oameni se simt debusolați când constată că trebuie să se simtă mai rău înainte de a se simți mai bine. Ceea ce facem noi este un fel de chirurgie emoțională, și la fel ca în cazul chirurgiei fizice, rănile trebuie mai întâi curățate înainte de a se vindeca, iar durerea are nevoie de timp pentru a dispărea. Ea reprezintă însă un semn că procesul de vindecare a început.

Pentru a te ajuta să îți scoți sentimentele ascunse la suprafață, le-am împărțit în patru grupe: vinovăție, teamă, tristețe și mânie. Ceea ce ne interesează pe noi sunt aceste sentimente automate, previzibile și negative, care au cele mai nocive efecte asupra ta.

Bifează afirmațiile din lista de mai jos care descriu cel mai bine ceea ce simți.

Iată ce simt în relația cu părinții mei:

Mă simt vinovat atunci când nu mă ridic la înălțimea așteptărilor părinților mei.

Mă simt vinovat atunci când fac ceva care îi supără.

Mă simt vinovat atunci când nu le respect sfatul.

Mă simt vinovat atunci când mă cert cu ei.

Mă simt vinovat atunci când mă înfurii pe ei.

Mă simt vinovat atunci când îmi dezamăgesc părinții sau când le rănesc sentimentele.

Mă simt vinovat atunci când nu fac suficient pentru părinții mei.

Mă simt vinovat atunci când nu fac tot ce îmi spun părinții.

Mă simt vinovat atunci când le spun nu.

Mă simt speriat atunci când părinții mei țipă la mine.

Mă simt speriat atunci când sunt furioși pe mine.

Mă simt speriat atunci când mă înfurii pe ei.

Mă simt speriat atunci când trebuie să le spun ceva ce nu își doresc să audă.

Mă simt speriat atunci când mă amenință că nu mă vor mai iubi.

Mă simt speriat atunci când nu sunt de acord cu ei.

Mă simt speriat atunci când încerc să le țin piept.

Mă simt trist atunci când părinții mei sunt nefericiți.

Mă simt trist atunci când știu că mi-am dezamăgit părinții.

Mă simt trist atunci când nu le pot îmbunătăți viața.

Mă simt trist atunci când părinții mei îmi spun că le-am ruinat viața.

Mă simt trist atunci când fac ceva ce îmi doresc, dar părinții mei nu sunt de acord.

Mă simt trist deoarece părinții mei nu sunt de acord cu soțul, soția, prietenii, iubitul sau iubita mea.

Mă simt furios atunci când părinții mă critică.

Mă simt furios atunci când încearcă să mă controleze.

Mă simt furios atunci când îmi spun cum să îmi trăiesc viața.

Mă simt furios atunci când îmi spun ce să gândesc, ce să simt și cum să acționez.

Mă simt furios atunci când îmi spun ce trebuie să fac sau să nu fac.

Mă simt furios atunci când îmi cer diferite lucruri.

Mă simt furios atunci când încearcă să își trăiască viața prin intermediul meu.

Mă simt furios atunci când se așteaptă să am grijă de ei.

Mă simt furios atunci când mă resping.

Adaugă la lista de mai sus celelalte sentimente pe care le simți, dar pe care nu le-ai regăsit în listă, inclusiv reacțiile fizice la adresa părinților tăi. Reacțiile fizice sunt de multe ori limbajul prin care ne exprimăm sentimentele dureroase, îndeosebi atunci când nu ne simțim în siguranță să le verbalizăm în fața celor pe care ne simțim supărați. Noi exprimăm adeseori prin corpul nostru ceea ce nu reușim să spunem verbal. Simptomele fizice sunt influențate de istoricul medical al familiei, de predispozițiile și vulnerabilitățile din anumite părți ale corpului, și de personalitatea noastră unică, inclusiv de structura ei emoțională. Nu este deloc neobișnuit ca un copil devenit adult al unor părinți toxici să sufere de dureri de cap, de stomac, de tensiuni musculare, oboseală, pierderea apetitului sau impulsul obsesiv de a mânca, tulburări ale somnului și greață. Astfel de reacții nu trebuie ignorate, căci dacă se intensifică în situațiile stresante, așa cum se întâmplă cu bolile cardiovasculare sau gastrointestinale, ele pot fi letale. Prin urmare, este foarte important să soliciți ajutor medical pentru toate condițiile fizice care persistă, chiar dacă ești convins că au o cauză emoțională.

Dacă ai bifat cel puțin o treime din afirmațiile de mai sus, înseamnă că ești foarte fuzionat cu părinții tăi și că lumea ta emoțională este controlată în mare măsură de aceștia.

Sesizarea conexiunii

Exercițiul pe care ți-l propun acum este să pui un „pentru că” după fiecare sentiment pe care îl simți, urmat de o convingere din prima listă (de la pag. 184). Această tehnică te poate ajuta să îți înțelegi mult mai bine reacțiile. Spre exemplu: „mă simt vinovat atunci când fac ceva care îmi supără părinții pentru că nu trebuie să fac sau să spun ceva care îi deranjează pe aceștia”; „mă simt trist atunci când știu că mi-am dezamăgit părinții pentru că depinde numai de mine să îi fac fericiți”; „mă simt speriat atunci când mă înfurii pe părinții mei pentru că dacă le spun ce gândesc, risc să îi pierd pentru totdeauna”.

Dacă vei începe să faci astfel de conexiuni importante, cel mai probabil vei rămâne surprins de numărul sentimentelor tale care își au rădăcinile în convingerile tale. Acest exercițiu este extrem de important, căci dacă înțelegi sursa sentimentelor tale, tu poți începe să preiei controlul asupra lor.

Cum (re)acționezi?

Convingerile conduc la reguli, iar sentimentele te fac să le asculți, conducându-te implicit la anumite comportamente. Dacă dorești să îți schimbi comportamentul, trebuie să te întorci la începutul ecuației, schimbându-ți convingerile și sentimentele, și implicit regulile.

Dacă vei începe să înțelegi că acțiunile tale sunt rezultatul final al convingerilor și sentimentelor tale, o bună parte din comportamentele vor începe să capete noimă.

Iată o listă cu comportamente la care conduc frecvent convingerile și sentimentele enumerate mai sus. Ele se împart în două categorii principale: supuse și agresive. Bifează-le pe cele care ți se potrivesc. Și de această dată, dacă identifici comportamente distructive care nu apar pe listă, adaugă-le.

Iată cum mă comport în relația cu părinții mei:

Comportamente supuse:

Cedez adeseori în fața părinților mei, indiferent de ceea ce simt.

De cele mai multe ori, nu le spun ce gândesc cu adevărat.

Mă comport adeseori ca și cum totul ar fi bine între noi, chiar dacă nu este.

Atunci când sunt în compania părinților mei, mă comport adeseori fals sau superficial.

În relația cu părinții, fac multe lucruri din vinovăție sau din teamă, fără să îmi folosesc liberul arbitru.

Încerc din răsputeri să îi fac să se schimbe.

Încerc din răsputeri să îi fac să îmi înțeleagă punctul de vedere.

Fac adeseori pe împăciuitorul atunci când se ceartă între ei.

Fac adeseori sacrificii extrem de dureroase pentru mine, numai pentru a le face pe plac.

Continui să fiu păstrătorul secretelor familiei.

Comportamente agresive:

Mă cert tot timpul cu părinții, pentru a le arăta că eu am dreptate.

Fac tot timpul lucruri despre care știu că nu le plac, numai pentru a le demonstra că sunt propriul meu stăpân.

Țip și îmi înjur adeseori părinții, pentru a le demonstra astfel că nu mă pot controla (ei pe mine).

De multe ori, trebuie să fac un efort pentru a nu-i ataca fizic.

Mi-am exclus complet părinții din viața mea.

Dacă ai bifat cel puțin două comportamente din lista de mai sus, înseamnă că ai probleme din cauza fuziunii cu părinții tăi.

Nu este greu de înțeles în ce măsură te împiedică un comportament supus față de părinți să fii independent. Fuziunea cu părinții printr-un comportament agresiv este însă mai puțin evidentă. La prima vedere, acest comportament pare să te separe de părinți. El îți creează iluzia că ripostezi, nu capitulezi în fața lor. În realitate, comportamentul agresiv indică aceeași fuziune cu familia, datorită intensității sentimentelor care stau la baza lui, a repetitivității și previzibilității reacțiilor și a faptului că acest comportament nu este determinat de liberul arbitru, ci doar o nevoie defensivă de a le dovedi părinților că te-ai separat de ei.

Supunerea și agresivitatea nu sunt decât fețele opuse ale aceleiași monede behavioriste.

Reacția la chestionare

Carol, fostul model devenit designer de interioare care a fost abuzată verbal de tatăl ei, a rămas șocată când și-a calculat răspunsurile la cele trei chestionare. Ea a descoperit astfel, la vârsta de 52 de ani, că era în continuare foarte strâns legată de părinții ei.

Mă simt atât de rușinată. Am ajuns la o vârstă mijlocie, am fost măritată de trei ori, am un fiu adult, iar părinții mei continuă să mă manipuleze trăgând sforile. Îți vine să crezi că am bifat aproape toate convingerile și sentimentele de pe cele două liste?... Și apropo de supunere… Oare când o să îmi bag în cap că părinții mei nu se vor schimba niciodată? Au fost întotdeauna cruzi și lipsiți de înțelegere, și bănuiesc că așa vor rămâne până când vor muri.

I-am spus lui Carol că rușinea și stânjeneala sunt extrem de comune în rândul celor care se consideră adulți, dar descoperă că sunt controlați în continuare de părinții lor. Cu toții ne dorim să credem că suntem adulți care iau propriile lor decizii legate de viața lor.

Cel mai probabil, Carol avea dreptate: părinții ei nu aveau să se schimbe vreodată. Ea avea însă această opțiune. Primul pas în renunțarea la aceste legături distructive este înțelegerea mecanismului care le face să fie atât de puternice.

La fel ca foarte mulți dintre clienții mei, Carol a reacționat cu mânie atunci când a înțeles că este în continuare dependentă de părinții ei. Ea și-ar fi dorit să alerge chiar atunci și să își pună la punct părinții. Dacă simți un impuls similar, opune-i rezistență, căci momentul nu este potrivit. Acțiunile impulsive au aproape întotdeauna consecințe neplăcute.

Evită orice confruntare atât timp cât emoțiile tale sunt încă foarte intense, căci ele îți vor întuneca rațiunea.

Ai suficient timp la dispoziție pentru a-ți integra în viață noua capacitate de înțelegere. Mai întâi de toate, trebuie să îți faci un plan de acțiune.

Reține: acesta este doar începutul procesului, nu un remediu care te va vindeca peste noapte. Listele din acest capitol nu reprezintă decât începutul explorării tale. Există aspecte extrem de complexe, uneori de-a dreptul șocante, pe care mai trebuie încă să le descoperi. Nu are sens să te arunci în apă înainte de a verifica ce pietre ascuțite se ascund sub suprafața ei. Indiferent cât de nocive sunt tiparele pe care le-ai descoperit, tu nu le vei putea schimba peste noapte. Ceea ce poți face însă este să îți pui la îndoială aceste convingeri limitatoare și aceste comportamente care te autosabotează, încercând să te eliberezi de ele, astfel încât sinele tău real să poată ieși la suprafață. Înainte de a-ți descoperi însă acest sine, trebuie să descoperi cine ești.

Capitolul 11

Începutul autodefinirii de sine

Independența emoțională nu presupune neapărat o ruptură față de părinții tăi. Tu poți continua să faci parte integrantă din familia ta, rămânând însă un individ separat. Cu alte cuvinte, tu poți fi cel care ești cu adevărat, lăsându-ți părinții să fie cei care sunt ei.

Autodefinirea de sine se produce prin asumarea unor convingeri, sentimente și comportamente personale, diferite de cele ale părinților tăi (sau ale altora). Dacă părinților tăi nu le place ce gândești sau ce faci, va exista vrei nu vrei un anumit disconfort. La rândul tău, va trebui să tolerezi disconfortul lor în raport cu tine. Pe de altă parte, chiar dacă o parte din convingerile tale sunt identice cu ale părinților tăi, iar o parte din comportamentele tale întrunesc aprobarea lor, este foarte important să faci propriile alegeri și să te simți liber să fii de acord sau nu cu ei.

De bună seamă, eu nu te încurajez aici să calci în picioare sentimentele altor oameni sau să ignori impactul comportamentului tău asupra lor. Nu te poți însă nici lăsa călcat în picioare de ei. Cu toții trebuie să găsim un echilibru între respectul de sine și respectarea sentimentelor celor din jurul nostru.

Nu există nici un om cu o identitate de sine definită în proporție de sută la sută, căci facem cu toții parte integrantă dintr-o societate mai mare. Nimeni nu este complet eliberat de dorința de aprobare din partea celor din jurul său, de o dependență emoțională sau alta. De altfel, nici nu există foarte mulți oameni care să își dorească așa ceva. Noi suntem prin excelență animale sociale, iar relațiile deschise impun o anumită interdependență emoțională. Din acest motiv, autodefinirea de sine trebuie să fie relativ flexibilă. Nu este nimic rău în a face un compromis de dragul părinților tăi, atât timp cât îl faci cu implicarea liberului tău arbitru. Prețul plătit nu trebuie să fie însă niciodată integritatea ta emoțională, adică autenticitatea de sine.

Este în regulă să fii din când în când egoist

Foarte mulți oameni nu spun ce cred deoarece confundă autodefinirea de sine cu egoismul. Cuvântul egoist apasă pe toate butoanele vinovăției noastre. Sandy, coafeza ai cărei părinți au continuat să o pedepsească pentru avortul pe care l-a făcut la 15 ani, a acceptat să treacă printr-un veritabil iad emoțional numai ca să evite să fie considerată egoistă. Iată ce povestește ea:

Mă aflu între ciocan și nicovală. Cred că mi-am distrus întreaga viață. Părinții mei își remodelează casa, iar mama m-a sunat săptămâna trecută pentru a-mi spune că zgomotele o înnebunesc, așa că intenționează să se mute cu tata la mine până la încheierea lucrărilor, care ar putea dura săptămâni. Nu îmi venea deloc să spun „da”, dar ce puteam face? La urma urmelor, sunt părinții mei.

Când a aflat soțul meu, ceva din el a murit. Avem o singură cameră de oaspeți, pe care o folosește ca birou, și exact acum lucrează la un proiect foarte mare. De aceea, m-a pus să o sun pe mama și să îi sugerez să stea cu tata la un hotel. Mama a sărit cât colo. Timp de o jumătate de oră nu mi-a spus altceva decât cât de nerecunoscătoare și de egoistă sunt, că acesta este ultimul lucru din lume pe care l-aș putea face pentru ei, ținând cont de tot ce au făcut ei pentru mine. I-am răspuns că o să vorbesc cu Bill, dar știu deja răspunsul lui. Ce pot face, Susan?

I-am sugerat lui Sandy să se folosească de această mini-criză pentru a începe procesul autodefinirii de sine. Era momentul ideal să pornească de la acest ultim episod privindu-l nu ca pe un incident izolat, ci ca pe o ultimă problemă generată de tiparul pe care îl manifestă continuu în relația cu părinții ei. Problema reală nu era mutarea părinților ei la ea, ci reacția ei automată de a le face pe plac în orice condiții. Dacă dorea să rupă în sfârșit acest tipar, trebuia să se focalizeze asupra lucrurilor pe care și le dorea ea, nu asupra solicitărilor părinților ei de la ea. Am întrebat-o dacă știe măcar ce își dorește.

SANDY: Primul lucru care îmi trece prin minte este că îmi doresc ca părinții mei să mă lase în pace. Cu siguranță nu îmi doresc să stea la noi. Ne vom simți cu toții oribil. Mă simt vinovată chiar și să recunosc acest lucru, căci copiii ar trebui să își susțină părinții. Poate că totuși ar fi mai bine să le spun că pot sta la noi. În acest fel, nu mă voi mai simți atât de groaznic. Îmi vine mult mai ușor să mă cert cu Bill decât cu ei. Oare de ce nu pot face pe toată lumea fericită?

SUSAN: Răspunde chiar tu la această întrebare.

SANDY: Nu cunosc răspunsul. De aceea mă aflu aici. Știu că nu îmi doresc să stea la mine, dar îmi iubesc totuși părinții, și nu le pot întoarce spatele.

SUSAN: Eu nu îți sugerez să le întorci spatele, ci doar să îți imaginezi cum ar fi să le spui „nu” din când în când, să îți stabilești anumite limite în privința sacrificiilor personale făcute de dragul lor. „Autodefinește-te”, Sandy. Ia decizii pornind de la ceea ce îți dorești tu și de la ceea ce ai tu nevoie, nu de la ceea ce își doresc sau de la ceea ce au nevoie părinții tăi.

SANDY: Bine, dar sună atât de egoist.

SUSAN: Este în regulă să fii uneori egoist.

SANDY: Eu vreau să fiu o persoană bună, Susan. Am fost crescută să cred că oamenii buni își ajută semenii.

SUSAN: Scumpo, dacă ai fii la fel de bună cu tine însăți cum ești cu părinții tăi, cel mai probabil nu te-ai afla acum aici. Te asigur că ești o persoană foarte bună – pentru toți ceilalți, dar nu și în raport cu tine.

SANDY: Atunci cum se face că mă simt atât de rea?

Sandy a început să plângă. Era atât de important pentru ea să îi dovedească mamei sale că nu era egoistă sau nerecunoscătoare încât era dispusă să își arunce propriul cămin și propria căsnicie în haos.

Sandy își baza multe din deciziile luate pe simțul exagerat al obligației față de părinți. Ea era convinsă că avea responsabilitatea de a-și ignora nevoile personale de dragul nevoilor lor. Rareori făcea ce dorea ea, fapt care a condus-o la o mânie reprimată și la o incapacitate de împlinire personală care au durat ani de zile și care au sfârșit prin a se manifesta sub forma depresiei.

La fel ca ceilalți oameni, Sandy reacționa în fața părinților ei într-o manieră instinctivă și automată. Atunci când reacționăm în acest fel, noi acționăm de regulă fără să gândim, fără să ascultăm și fără să ne explorăm opțiunile. De regulă, oamenii sunt foarte reactivi atunci când se simt amenințați sau atacați în plan emoțional. Această reactivitate poate apărea în relația cu orice om din viața noastră – un iubit, un șef, un copil sau un prieten – dar intensitatea ei este de regulă maximă atunci când avem de-a face cu părinții.

Atunci când ești foarte reactiv, tu depinzi de aprobarea altor oameni. Nu te simți bine în pielea ta decât dacă nimeni nu este în dezacord cu tine, nu te critică și nu te dezaprobă. Sentimentele tale sunt adeseori mult disproporționate în raport cu evenimentele care le-au dat naștere. Ajungi să percepi astfel chiar și cea mai mică sugestie ca pe un atac la adresa ta și chiar și cea mai minoră critică constructivă ca pe un eșec personal. Fără aprobarea celorlalți, îți vine greu să îți menții chiar și o stabilitate emoțională minimală.

Atunci când ești reactiv, tu îți spui adeseori lucruri de gen: „Ori de câte ori mama îmi spune cum să îmi duc viața, simt că înnebunesc”, „Părinții mei știu cum să îmi apese butoanele; întotdeauna mă pierd cu firea în prezența lor”, sau „Este suficient să aud vocea tatei ca să văd roșu în fața ochilor”. Atunci când permiți reacțiilor tale emoționale să devină automate, tu renunți practic la control și îți servești sentimentele altei persoane pe un platou de argint. Acest lucru îi conferă persoanei respective o putere enormă asupra ta.

Responsivitate versus reacție

Opusul reactivității este responsivitatea. Atunci când ești responsiv, tu nu te limitezi să simți, ci și gândești în același timp. Cu alte cuvinte, ești conștient de sentimentele tale, dar nu te lași condus de ele și nu reacționezi impulsiv.

Responsivitatea te ajută să îți menții simțul prețuirii de sine, în pofida cuvintelor părinților tăi referitoare la tine. Această atitudine este extrem de satisfăcătoare, căci gândurile și sentimentele altora nu te mai atrag în capcana îndoielii de sine. Atunci când ai de-a face cu alți oameni, sesizezi diferite opțiuni și alegeri, căci emoțiile nu îți îngroapă perspectiva și rațiunea. Responsivitatea îți poate reda o mare parte din controlul asupra vieții tale.

Sandy avea nevoie să devină mai puțin reactivă și mai responsivă. În acest scop, i-am explicat că schimbările de comportament sunt dificile pentru orice om, dar am asigurat-o că le va putea face dacă era dispusă să își asume procesul. Din fericire, a fost.

Primul lucru pe care i l-am cerut să îl facă a fost să recunoască faptul că marea majoritate a opiniilor sale legate de sine depindeau de ceea ce i-au spus părinții, adică de definiția lor legată de ea. Între aspectele negative ale acestei definiții se numărau etichetarea lui Sandy drept egoistă, nerecunoscătoare și rea. Sandy a avut nevoie de foarte mulți ani pentru a integra în psihicul ei această imagine negativă de sine, așa că era evident că nu o vom putea schimba peste noapte. I-am descris însă o serie de strategii behavioriste de început, care să îi permită să înceapă procesul de înlocuire a definiției părinților ei legate de ea însăși cu o perspectivă mai realistă.

În acest scop, i-am cerut să își imagineze că eram mama ei. Scopul acestei asumări de roluri era să o ajut să descopere o nouă modalitate de a răspunde criticilor mamei sale, respectiv o alternativă la capitularea ei obișnuită.

SUSAN (în rolul Mamei): Ești egoistă și nerecunoscătoare!

SANDY: Nu, nu sunt! Mă gândesc întotdeauna la ceilalți oameni, de pildă la voi. Nu mai știu ce să fac pentru a nu vă răni pe tine și pe tata. Nu îți mai amintești de toate acele momente în care mă simțeam epuizată, dar am venit cu tine la cumpărături sau v-am chemat pe tine și pe tata la cină? Nimic din ceea ce fac nu este suficient pentru voi!

I-am explicat lui Sandy că era prea defensivă. Continua să își ceară iertare, să argumenteze și să se explice prea mult. Trebuie să înceteze cu încercarea de „a-i ajuta să înțeleagă”. Atât timp cât continua să caute aprobarea mamei sale, continua să fie controlată de aceasta. Dacă dorea să scape de control, trebuia să devină ne-defensivă. Scopul era să interacționeze cu părinții ei fără să devină prea emotivă.

Pentru a o ajuta să înțeleagă ce doream să spun, am schimbat rolurile cu ea. Astfel, Sandy urma să fie mama ei, iar eu urmam să fiu Sandy:

SANDY (în rolul mamei sale): Eu și tatăl tău avem nevoie de un loc în care să stăm. Ești egoistă și nerecunoscătoare.

SUSAN (în rolul lui Sandy): Uau, mamă, mi se pare interesantă această perspectivă a ta.

SANDY (în rolul mamei sale): După tot ce am făcut pentru tine, nu-mi vine să cred că ne sugerezi să stăm la hotel.

SUSAN (în rolul lui Sandy): Îmi pare rău că te-ai supărat.

SANDY (în rolul mamei sale): O să ne lași sau nu să stăm la tine?

SUSAN (în rolul lui Sandy): O să mă mai gândesc.

SANDY (în rolul mamei sale): Aștept un răspuns, domnișoară!

SUSAN (în rolul lui Sandy): Știu că îl aștepți, mamă, dar tot trebuie să mă mai gândesc.

SANDY (ieșind din rol): Nu mai știu ce altceva să spun.

În timpul acestui exercițiu, Sandy a descoperit o serie de lucruri care au surprins-o. Ea a constatat că răspunsurile ne-defensive împiedică escaladarea conflictului, și ceea ce este mai important, nu trebuie să stea cu spatele la zid pentru a se apăra.

Atitudinea ne-defensivă

Oamenii nu sunt învățați să reacționeze într-o manieră ne-defensivă. De aceea, puțini sunt cei care aplică cu ușurință această tehnică. Ea trebuie învățată și practicată. De asemenea, marea majoritate a oamenilor cred că dacă nu se apără în timpul unui conflict, oponentul lor îi va considera slabi și îi va călca în picioare. În realitate se întâmplă exact pe dos. Atât timp cât îți păstrezi calmul și refuzi să îți pierzi firea, tu îți păstrezi practic puterea.

Nu pot sublinia îndeajuns cât de important este să înveți și să aplici răspunsurile ne-defensive, îndeosebi atunci când ai de-a face cu un părinte toxic. Acest tip de răspuns te poate ajuta ca nimic altceva să rupi cercul vicios al atacurilor, retragerii, apărării și escaladării conflictului.

Iată câteva exemple de răspunsuri ne-defensive pe care le poți încerca în timpul interacțiunilor tale de zi cu zi:

O!?

Oh, înțeleg.

Interesant!

Fiecare are dreptul la o opinie.

Îmi pare rău că nu ești de acord cu mine.

Lasă-mă să mă mai gândesc.

Ce-ar fi să discutăm despre acest subiect atunci când îți trece supărarea?

Îmi pare rău că te simți rănit (supărat, dezamăgit).

Este foarte important să exersezi singur răspunsurile ne-defensive înainte de a le folosi în dialogul cu alte persoane. În acest scop, imaginează-ți că te afli în cameră cu părinții tăi, care îți spun ceva critic sau denigrator. Răspunde-le cu voce tare, dar într-o manieră ne-defensivă. Reține: de îndată ce începi să te cerți, să îți ceri scuze, să te explici sau să încerci să le schimbi ideile, tu le înmânezi o mare parte din puterea ta. Dacă rogi pe cineva să te ierte sau să te înțeleagă, tu îi acorzi puterea de a nu-ți face acest favor. În schimb, dacă aplici un răspuns ne-defensiv, tu nu îi ceri nimic, deci nu poți fi respins.

Dacă începi să te simți cât de cât confortabil atunci când dai răspunsuri ne-defensive, încearcă să le pui în practică cu prima ocazie în prezența altei persoane, nu a părinților tăi. De preferință, ar fi bine să fie o persoană cu care nu ești foarte implicat emoțional, cum ar fi un coleg de muncă sau o cunoștință întâmplătoare. La început ți se va părea ciudat și nenatural, iar frustrarea te va conduce din nou la o atitudine defensivă. La fel ca orice altă capacitate personală, și aceasta trebuie practicată pentru a ajunge la măiestrie, pornind de la premisa că la început este normal să greșești din când în când. Mai devreme sau mai târziu, ea îți va deveni însă o a doua natură.

Declararea poziției personale

Mai există o tehnică behavioristă care te poate ajuta să devii mai puțin reactiv, ajutându-te să avansezi către autodefinirea de sine. Eu numesc această tehnică „declararea poziției personale”.

Declararea poziției personale definește ce gândești și ce crezi, ceea ce ți se pare important, ce ești dispus să faci și ce nu, ce este negociabil și ce nu. Aceste poziții personale pot oscila de la o simplă opinie referitoare la un film până la principalele tale convingeri legate de viață. De bună seamă, înainte de a face o declarație pozitivă, tu trebuie să stabilești mai întâi care este poziția ta legată de subiectul respectiv.

Când am întrebat-o pe Sandy ce își dorea să facă în privința solicitării părinților ei, ea mi-a răspuns: „Nu știu. Sunt atât de îngrijorată să nu îi supăr că îmi vine greu să spun ce anume îmi doresc eu însămi”.

Dilema lui Sandy este tipică pentru foarte mulți oameni care și-au petrecut marea majoritate a vieții simțindu-se excesiv de responsabili în privința părinților lor. Este greu să îți definești cine ești dacă în trecut nu ai avut prea multe oportunități să faci acest lucru. Pentru a o ajuta pe Sandy să își stabilească poziția personală referitoare la primirea părinților săi în apartamentul ei, i-am explicat că în esență nu are decât trei posibilități:

1. Nu sunt dispusă să vă las să vă mutați în casa mea.

2. Sunt dispusă să vă las să veniți la mine, dar numai pentru un interval limitat de timp.

3. Sunt dispusă să vă las să stați acasă la mine oricât doriți.

Sandy a decis că deși nu și-ar fi dorit să îi lase deloc să stea la ea acasă, acest salt era prea mare pentru ea în etapa respectivă. Prin urmare, a fost de acord să le spună părinților săi că pot sta la ea timp de o săptămână. Era convinsă că acest răspuns era ideal, ajutând-o să își afirme nevoile, făcându-le în același timp pe plac părinților ei.

Reformularea expresiei „nu pot”

Sandy nu s-a simțit însă complet satisfăcută de soluția ei. Chiar dacă își primea părinții timp de numai o săptămână, ea punea o anumită presiune asupra soțului și asupra relației sale, fiind convinsă că acest lucru se datora slăbiciunii sale. Oftând adânc, mi-a spus: „Asta e! Pur și simplu nu mă pot opune părinților mei”. I-am cerut imediat să repete respectiva afirmație, dar în loc să spună: „Nu pot…”, să declare: „Încă nu m-am opus până acum părinților mei”.

„Încă nu am făcut acest lucru până acum” presupune o alegere personală, în timp ce „nu” și „nu pot” presupun opusul unei alegeri. Incapacitatea de a face alegeri personale este direct legată cu fenomenul fuziunii familiale. Ea reprezintă cheia menținerii sub control a copilului. Alegerile copiilor sunt dictate de către adulți. Atunci când declari: „încă nu am făcut acest lucru”, tu deschizi practic ușa către un comportament nou în viitor. Cu alte cuvinte, nu renunți complet la speranță.

Unii oameni cred că dacă își reformulează un comportament nedorit sub forma unei alegeri, ei nu își schimbă comportamentul, ci își recunosc înfrângerea. Personal, nu sunt de acord cu ei. Personal, consider alegerea însăși cheia autodefinirii de sine. Orice decizie bazată pe o alegere ne îndepărtează de reactivitate. Există o mare diferență între a alege să capitulezi în fața părinților tăi după ce ai examinat toate alternativele posibile și ai decis că nu ești pregătit pentru un conflict cu aceștia, și o capitulare automată din cauză că te simți neajutorat. O alegere înseamnă un pas înainte către un control mai deplin, în timp ce reacția instinctivă înseamnă un pas înapoi către un control deplin (al altora asupra ta). Chiar dacă nu pare un progres decisiv, eu te asigur că este.

Încercarea răspunsurilor ne-defensive în dialogul cu părinții

O bună parte din clienții mei sunt atât de plini de entuziasm de succesul obținut în încercările de început de punere în aplicare a noului comportament că se grăbesc să îl încerce inclusiv cu părinții lor. Mulți alții se tem însă ca părinții lor să nu se simtă frustrați și/sau înfuriați de răspunsurile lor ne-defensive sau de declararea poziției lor. Părinții toxici sunt obișnuiți să apese pe butoanele copiilor lor. Dacă nu obțin reacțiile pe care le așteaptă, ei devin iritați.

Sfatul meu este să încerci. Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Amânarea acestui pas minor pentru a te gândi săptămâni și luni de zile la el nu va face decât să îți amplifice anxietatea. Reține:

Tu ești un adult și ești capabil să suporți un anumit disconfort de dragul redevenirii celui care ești cu adevărat.

De altfel, realitatea nu se dovedește de regulă nici pe departe atât de rea ca și scenariul pe care îl anticipăm noi. În plus, nimeni nu te obligă să începi cu un subiect cu o mare încărcătură emoțională. Poți începe să practici răspunsurile ne-defensive atunci când mama ta îți spune că nu îi place culoarea rujului tău sau când tata îți critică modul de a găti.

I-am sugerat lui Sandy să profite de perioada petrecută de părinții ei la ea pentru a practica răspunsurile ne-defensive și declararea poziției ei în privința unor chestiuni minore. Am încurajat-o să își exprime gândurile și opiniile. În loc să le spună: „Greșiți, fructele de mare vă fac rău”, ea le-ar putea spune în loc: „Se întâmplă să nu fiu de acord cu voi. După părerea mea, fructele de mare nu vă fac bine”. În acest fel, ea își va formula poziția sub forma unei opinii, nu ca o provocare la adresa părinților ei, reducând astfel riscul unei reacții emoționale din partea acestora.

I-am sugerat de asemenea să încerce – dacă se va simți suficient de curajoasă – să abordeze o parte din problemele mai serioase ale relației sale cu părinții, impunându-le anumite limite și ajutându-i să înțeleagă ce este și ce nu este dispusă să facă pentru ei.

Deși Sandy se simțea puțin speriată de ceea ce îi ceream să facă, ea a înțeles că dacă nu va încerca să pună măcar parțial în aplicare acest nou comportament, ea va rămâne blocată în rutina ei. Era însă extrem de pesimistă în privința unei schimbări reale a părinților săi. M-a întrebat cum s-ar putea simți bine în privința noilor sale schimbări comportamentale dacă acestea dădeau greș, respectiv dacă părinții ei nu se vor schimba datorită lor. I-am reamintit că nu ei trebuiau să se schimbe. Atât timp cât își schimba ea însăși maniera de a le răspunde, ea putea schimba întreaga relație cu aceștia. Acest lucru i-ar fi putut determina să se schimbe, dar chiar dacă nu erau dispuși să o facă, Sandy avea să schimbe balanța puterii în favoarea ei.

Atunci când te autodefinești, când devii responsiv, nu reactiv, când declari răspicat ce simți și ce gândești, când îți stabilești limite clare referitoare la ceea ce ești și nu ești dispus să faci – relația ta cu părinții se schimbă vor sau nu vor aceștia.