Sosirea mea astăzi în Kolkata, nu pare cu nimic deosebită față de cele din anii trecuți.
De la aeroport, iau un taxi pentru a mă duce la hotelul Tourist Inn, de pe strada Sudder, aria de ospitalitate hotelieră a orașului, un¬de cei mai mulți turiști străini poposesc înainte de a se răspândi care încotro, în vasta peninsulă ce este India.
Este după-amiază, când circulația în urbe frizează infernul.
Mașini, motociclete, ricșe și mulțimea de oameni, ce mișună fără astâmpăr, parcă sunt un furnicar haotic. Polițiștii, aflați pe la marile intersecții, se străduiesc din răsputeri să orienteze traficul.
Aerul toxic și zgomotul afectează pe toți cei ce se află în Kolkata, unul din marile orașe poluate ale lumii, care în plus este marcat și de suprapopulație.
Șoferul, deși tânăr, se pare că are multă experiență în strecuratul printre mașinile ce stau, în unele locuri, bară lângă bară. Cu mare dexteritate, reușește în câteva rânduri să evite zonele ticsite, unde cel prins în aglomerația rutieră nu are mari speranțe de a ieși curând din încleștare.
Pentru mine, astfel de congestii urbane sunt cel mai greu de suportat. Taxiurile nu au aer condiționat, iar prin ferestre, în timpul mersului mașinii, călătorul va inhala mai mult din aerul poluat.
Sunt, însă, pregătit deja din Sydney pentru a preîntâmpina astfel de situații. Port înfășurat un șal peste față, protejându-mi, astfel, căile respiratorii. Din când în când, închid ochii pentru a evita contactul cu mediul. Știu că mulți oameni din Kolkata au vederea afectată din cauza poluării, astfel că le slăbește de la o vârstă tânără; unii chiar orbesc.
Cu toate eforturile făcute de conducătorul taxiului, expert în ambuteiaj ele orașului, trece totuși o oră și jumătate până când ajungem la hotelul dorit. Mașina este parcată, șoferul îmi descarcă valiza din portbagaj, chiar la ușa de intrare a hotelului Tourist Inn.
Cu câteva săptămâni înainte trimisesem o scrisoare de rezervare a unei camere, deși poate că nu ar fi fost necesar; pe managerul hotelului, Manish, îl cunosc bine din alți ani, pot spune chiar că suntem prieteni.
De-a lungul timpului, îi întâlnisem aproape întreaga familie, inclusiv pe tatăl lui, care este, de fapt, proprietarul legal. Tânărul Manish conduce nu numai hotelul, dar și agenția de voiaj Kuka Travels, aflată chiar în aceeași incintă.
– Bun sosit, sir, îmi urează Lakshman, portarul. Vă așteptam.
Camera este pregătită pentru a vă primi.
Împreună cu fratele său Ram, Lakshman se ocupă de bagajele mele.
– Manish a plecat deja! îmi comunică el. Va fi la birou mâine dimineață după ora 9. Cel mai sigur îl puteți întâlni pe la ora 10.
– Nu-i nicio grabă! îl încredințez. Stau câteva zile în Kolkata, vom avea timp din plin să ne vedem și să vorbim.
Instalat în cameră, îmi despachetez lucrurile de primă urgență.
Mă întind pe pat pentru a mă reface după o călătorie obositoare cu avionul. Somnul mă cuprinde.
Într-un târziu, mă trezesc ... „este ora 7 seara! Tocmai bine pentru a cina!" Cobor din hotel cu gândul de a merge către Zürich, unul din restaurantele preferate de turiștii străini.
Cei care deservesc clienții fac parte din același personal de service pe care îi știu din alți ani. Unul dintre ei mă recunoaște și el. Vine curtenitor în întâmpinarea dorințelor mele.
– Din nou în India! Bun venit, sir.
– Mulțumesc. Ce noutăți mai sunt pe aici?
– Nimic deosebit! Totul este aproape neschimbat! Răspunde ospătarul, după care lasă cartea de meniu pe masă, dându-mi timp să fac alegerea.
După cină fac o mică plimbare prin împrejurimi. Seara, la această oră, magazinele sunt toate open, așa cum este obiceiul în India; shopurile se deschid târziu și se închid tot târziu, în jur de orele 9-10 noaptea.
Străzile pe care le parcurg sunt destul de înguste, nepermițând un trafic intens, prin urmare nivelul de poluare este mai scăzut decât în alte părți ale orașului. Pentru acest motiv vreau să rămân doar în aria străzii Sudder.
Merg în susul și în josul acelorași străduțe, dar după un timp simt că mă cuprinde oboseala. Constat că nu sunt încă restabilit în urma călătoriei aeriene făcute din Australia. Revin la hotel după ce cumpăr articolul cel mai necesar aici: un bidon cu apă potabilă.
Se știe că orașul nu are apă bună de băut, astfel că turiștii sunt nevoiți să-și procure singuri acest articol de primă importanță. Deși la hoteluri pot exista filtre purificatoare, nu se poate avea încredere în calitatea apei produse.
Ajuns în camera mea, mă pregătesc de culcare. În liniștea ce se așterne, adorm curând.
A doua zi dimineața, în hol, mă întâmpină administratorul, domnul Mohan, care mă invită să-mi trec numele în catalogul de intrare-ieșire, o sarcină obligatorie pentru turiști.
– O voi face după ora 10, îl asigur eu. Atunci cred că apare la slujbă și Manish, patronul. Vreau să îl reîntâlnesc pe bunul meu prieten.
Mai schimb câteva vorbe cu Mohan, ies apoi să-mi iau micul dejun, de data aceasta la Blue Sky, un alt restaurant din zonă, și acesta des frecventat de turiști, ca și Züirich.
Către ora 10, mă reîntorc la agenția Kuka Travels pentru a completa registrul de evidență a noilor cazați.
Cum intru, observ la birou o doamnă pe care nu o mai văzusem acolo în anii trecuți. Este îmbrăcată într-un sari foarte frumos, are însemnat pe frunte un bindu, semn al femeilor măritate sau al celor care sunt angajate într-un legământ solemn, într-un fel logodite, cum spunem noi cei din cultura iudeo-creștină.
O salut cu decență, apoi mă prezint:
– Sunt Ramdas din Australia. Am sosit ieri după-amiază. Vreau să-mi înscriu numele în registrul de oaspeți.
Sunt privit lung, cu atenție, ochii nu i se desprind de pe întreaga mea prezență. Îmi întinde volumul cerut, după care mă privește iarăși.
„0 cunosc de undeva ... !?"
Cu toată memoria mea bună, nu reușesc să-mi dau seama cum și unde ne-am mai văzut. Încerc să înfirip o conversație pe când
completez datele în rubrica cerută.
– Eu vin des în India. Până acum nu cred că v-am mai întâlnit. Dar, totuși, am sentimentul că vă cunosc de undeva.
– Firește! îmi răspunde într-o stare de euforie; îmi zâmbește tot timpul.
– Dumneavoastră vă amintiți împrejurările care ne-au mai adus față în față?
Liniștea ce se lasă pentru câteva momente, adâncește misterul.
– Eu vă recunosc, răspunde ea, privindu-rnă serios, direct în ochi.
– De când, de unde?
– Nu vă pot spune acum.
Încheind de scris și ultimul cuvânt, încerc să mal aflu amănunte, poate, poate, reușesc să îmi reamintesc măcar un mic detaliu.
„Poate numele ei să-mi sugereze ceva?"
– Îmi puteți spune numele dumneavoastră?
– Mă cheamă Sangita.
„Sangita? Sangita? Unde am cunoscut eu o persoană cu numele Sangita?!"
Nu reușesc să mă adun. Sunt totuși încredințat că o știu. De neînțeles, fața acestei tinere mi s-a părut familiară.
Poate karma mea să-mi explice aceste simțăminte. Cine știe în ce încarnare Sangita mi-a fost o cunoștință apropiată?!
– Mie mi se spune Ramdas, îi reamintesc. Numele meu adevărat este Cezar Augustin, așa cum am notat în registrul turiștilor.
Schimbăm zâmbete și priviri. Ne despărțim.
Sunt convins că, în cele câteva zile de ședere în Kolkata, voi rezolva această enigmă, fie că memoria îmi va reveni, fie că Sangita
însăși va ridica vălul surprizei revederii. .
Către ora 11, merg la biroul lui Manish, care aflase deja de sosirea mea.
– Ramdas, ce faci? mă întâmpină el, întinzându-mi mâna.
– Pe aici ... iarăși în căutarea misterelor Indiei! Dar ție cum îți mai merge?
– Mulțumim lui Bhagavan, suntem sănătoși. toți pe care îi știi din familia mea sunt bine. Treburile hotelului merg excelent, de asemenea agenția. Ce să spun? Nu mă pot plânge. Avem de lucru din belșug.
– Am văzut că ai personal nou. Am cunoscut-o pe Sangita.
– Sangita a fost angajată de curând. Aveam nevoie de încă o persoană cu studii de contabilitate.
– Aveți legături de rudenie? Mi se pare că am întâlnit-o undeva.
– Nu suntem rude. Sangita nu este măritată, deși ar fi trebuit să fie până la această vârstă ...
– Are peste 30 de ani, cred că are 35. Este trecută bine de vârsta potrivită încheierii unui mariaj, care, așa cum se obișnuiește la noi indienii, are loc cam la 20 de ani. După cum știu, a avut de multe ori ocazia să facă o partidă bună. Este foarte frumoasă, cred că ai observat. În plus, are o educație bună, de asemenea, face parte dintr-o familie onorabilă, din casta kshatriya, ca și noi, după cum cred că îți amintești.
– Totuși, ce o reține de a se căsători? De când călătoresc în India, n-am mai auzit până acum despre un astfel de caz.
– Nu știm. Nici părinții ei nu spun nimic. Eu cred că și ei au pierdut speranța că Sangita se va aranja vreodată la casa ei.
Ceea ce aud de la Manish mă uimește.
„Iată un caz de excepție! O tânără indiancă frumoasă, bine educată, dintr-o familie aleasă, nu și-a întemeiat un cămin până la vârsta de 35 de ani."
Sunt mai hotărât ca oricând să dezleg misterul care ne învăluie, mai ales că ... această ființă îmi pare că ar fi mereu prezentă lângă mine.
Ne mai împărtășim noutățile de care am avut parte fiecare în răstimpul de când nu ne-am mai văzut, dar, după o vreme, îl las pe Manish și mă retrag în camera mea. Sunt dornic să fac o ședință de meditație, în ideea că mintea mi se va ordona și voi putea, astfel, să descopăr împrejurările în care eu și Sangita ne-am mai văzut.
Contemplarea interioară decurge bine. Totuși, până la sfârșitul ei, nu reușesc să-mi reamintesc de Sangita.
În schimb, sunt acum încredințat că am pentru ea sentimente deosebite. Inexplicabil, în mine se înfiripă un simțământ al regăsirii. De acum, sunt convins că mă aflu pe drumul cel bun către a descifra taina Sangitei.
A doua zi, cumpăr o ciocolată Lindt. Vreau să i-o ofer. Revin la biroul unde știu că lucrează.
– Sangita, cu toate strădaniile mele, nu reușesc să-mi amintesc anturajul, locul, momentul în care să fi fost în trecut, împreună. Tot ce știu este că am impresii foarte bune despre tine. Te rog să primești o ciocolată ca semn de bun găsit. |
Adevăr Divin
