Adevăr Divin
Gesturile care îi trădează pe politicieni
| Vreți să știți ce gândesc de fapt oamenii politici și mai ales când spun minciuni? Studiați-le gesturile și posturile, cu precădere trei dintre ele: cum își încrucișează brațele, cum își incrucișează degetele, la ce ureche țin telefonul atunci când vorbesc. Aflați care sunt profilurile gestuale – Cartezian, Challenger, Creativ, Idealist, Narcisic, Relațional, Senzitiv și Tribal – și învățați să vă recunoașteți propriul profil! |
28.80 23.04 RON (Stoc 0)
• Adresa de e-Mail la care dorești să primești notificarea
Detalii:
Psiholog și scriitor, expert în comunicare nonverbală si în limbajul gestual, Joseph Messinger trece în revistă gesturile care trădează personalitatea politicienilor. Autorul a petrecut mai mult de șase luni în Adunarea Națională, printre deputații francezi. Le-a studiat fiecare gest în timpul dezbaterilor, în emisiunile de televiziune sau în cadrul întâlnirilor cu electoratul. Aceste gesturi, mai ales atunci când "spun altceva" decât spun cuvintele, ne dezvăluie adevăratul profil psihologic al celor care aspiră la funcții în stat. Gesturile care îi trădează pe politicieni este o lucrare esențială pentru a descifra atitudinile, posturile și, în consecință, ipocrizia oamenilor politici. Cartea este utilă atât specialișlilor în psihologia comportamentală, cât și publicului larg, căruia îi va oferi o lectură facilă, cu exemple sugestive și actuale. Învătati să recunoașteți gesturile care îi trădează pe politicieni și să votați in cunoștință de cauză! |
Cuprins:
Prefață ... 11 Reuniune la vârf ... 93 |
Fragment:
CHARISMA ÎN POLITICÃExistă la fel de multă elocvență în tonul vocii, în privire și în atitudinea unei persoane ca în modul în care își alege cuvintele. La Rochefoucauld„Când Paul și-a condus puștiul la grădiniță în prima zi, era mândru ca un cocoș de urmașul lui. Ajungând în curte, fiul lui i-a dat drumul imediat la mână ca s-o ia la fugă și să pună mâna pe mingea cu care se jucau niște copii mai mari, de 4 sau 5 ani. S-a impus în joc imediat.” Charisma nu este o calitate aparținând exclusiv persoanelor din pătura superioară a societății. Unii puști din zonele periferice sunt dotați cu charismă, în timp ce alții, din cartierele elegante, sunt lipsiți de ea. Am comparat charisma cu o putere de seducție dezinteresată, comparație care poate părea nepotrivită, având în vedere că unele personaje charismatice nu sunt chiar indivizi generoși sau altruiști (ca trăsături contrare egocentrismului). Totuși, un eveniment major îl poate transforma pe un individ oarecare într-un personaj charismatic. Suntem cu toții depozitarii acestei energii fundamentale care aparține instinctului de supraviețuire: energia unificatoare pe care o numim charismă. „Maxime tocmai a împlinit trei ani. Ne aflăm pe un câmp unde are loc un târg în scopuri filantropice organizat de școala din sat. Un vecin își strânge premiile câștigate, stând sub un copac. Maxime pune mâna pe un joc ambalat într-o cutie de carton. Vecinul îl zărește și îi ia blând cutia din mână. Puștiul nu spune nimic și se face că pleacă. Vecinul așază din nou cutia pe pământ, întorcându-i spatele lui Maxime, care se întoarce cu viteza glonțului și îi aplică un șut în fund dezechilibrându-l.” Oamenii au nevoie de șefi care să-i conducă. Și șefii sunt adesea indivizi proveniți din mijlocul poporului. Avem nevoie de eroi sau de idoli pentru a ne identifica cu ei, pentru a ne arăta drumul, pentru a ne servi drept model. Îi recunoaștem imediat după acea privire specială cu care se uită la lume sau la camerele de luat vederi, care se substituie ochilor noștri. Și, imediat, ne îndrăgostim, pentru că ne farmecă visurile. Charisma este declanșatorul universal al iubirii la prima vedere. Celălalt devine, dintr-o dată, mai mare, mai frumos. Acțiunea se desăvârșește pornind de la mesajul vizual, de la ceea ce ați citit în gesturile lui fără să vă dați seama. Star al muzicii, om politic, guru, om de afaceri sau director de întreprindere, prezentator la televiziune, actor de cinema, toți acești premianți ai charismei nu au devenit niște idoli moderni prin grația divină. Unii au trecut prin viață asumându-și riscuri, alții și-au urmat vocația, alții poartă în ei fibra charismei și sunt slujiți de propriile talente pentru a dobândi această valoare adăugată care este charisma. Când a intrat în sală, spectatorii s-au întors spre el. Un necunoscut. S-a așezat în primul rând, pe care mulțimea îl lăsase gol, de teamă să nu fie prea aproape de estradă. Conferențiarul anunțat întârzia să apară pe scenă. Publicul a început să-și arate indignarea. Atunci, necunoscutul s-a ridicat și a urcat pe estradă. Mulțimea a tăcut electrizată. El le-a urat bun venit tuturor celor prezenți, scuzându-l pe conferențiarul țintuit la pat de o gripă urâtă. „Eu îi voi ține locul, dacă nu vă deranjează”, le-a propus el cu o voce melodioasă. Era un bărbat scund, chel, cu o privire albastră ca cerul, o privire de miop. Dar ce privire! Pe ecran apare o a patra dimensiune a personajului, provocând în rândul telespectatorilor un sentiment instinctiv de adeziune sau de respingere. Imaginea se desparte de discurs sau de ideile dezbătute. Iar imaginea înseamnă gesturi, bogăție a vocabularului sinergetic. Ea transmite un mesaj inconștientului individual al telespectator ului. În plan afectiv, îi stârnește o atracție sau o repulsie ale cărei rațiuni profunde îi scapă. Imaginea scurtcircuitează cuvântul. Acționează ca un antidot al discursului. Pentru a stabili nivelul de charismă al unui politician sau al unui individ, în general, trebuie să tăiați sunetul și să observați, înainte de toate, gesturile. Fenomenul de atracție/repulsie este, în mare, bazat-pe un criteriu preconștient, o receptare sintetică la nivelul expresiei corporale (suma posturilor și a gesturilor), pentru care trei serii repetate de gesturi invariabile generic sunt principalele semne pe care se bazează triburile psihogestuale’. Aceste semne sunt decriptate inconștient de telespectator și condiționează nivelul lui de compatibilitate cu oratorul care este proiectat pe ecran. Puterea de seducție a discursului nu este anulată de identitatea psihogestuală, dar subiectul observat își poate pierde din valoare prin unele coduri de intenție descalificante (ca faptul de a-și ascunde mâinile sub masă). Și puterea de seducție devine, în acel moment, o putere de minimalizare. Lookul nu este suficient pentru a face din individ un domn. Dimpotrivă, un domn care își stăpânește expresia corporală se poate îmbrăca modest, și tot rămâne un domn. Barack Obama își datorează succesul electoral amplitudinii gesturilor sale și uimitoarei acuități a privirii sale de vizionar. Este un mare seducător al maselor, așa cum era și John F. Kennedy. A fost ales pentru că dispunea de un avantaj major în fața adversarilor săi: o siluetă estetică, alături de o anumită frumusețe fizică. Bineînțeles că nu este destul, dar astfel de atuuri pot face diferența. În politică, de exemplu, simplul fapt de a ignora impactul gesticii asupra unui electorat care trebuie convins este o eroare pe care o comit majoritatea aleșilor. Charisma după care aleargă toți politicienii, de la un capăt la altul al eșichierului politic, nu este efectul retoricii, nici rezultatul unei culturi bogate sau al unui intelect rafinat. Se câștigă, pur și simplu, dacă personajul devine conștient de mișcările propriului trup, dacă învață să folosească armele gestuale pe care le are la dispoziție. Orice individ poate fi dăruit cu un anumit tip de charismă. Unele coduri gestuale sunt dovada acestei charisme și este destul să înveți să le reproduci în combinație cu un discurs gestual inteligent pentru a mai urca o treaptă și a-ți atinge scopul în fața potențialilor alegători. Zâmbetul politicienilor Aerul serios, foarte à la Mitterrand, al lui Francois Hollande nu reușește să-i șteargă zâmbetul în formă de semilună. Un zâmbet fermecător, care a cucerit inima femeilor din viața sa și pe care mi l-a dăruit și mie într-o zi, la Adunarea Națională. Simpatic, a fost uimit de gestica mea la care a subscris fără fasoane! Acest bărbat este exact opusul lui Nicolas Sarkozy, un personaj dintr-o bucată. Când acesta din urmă zâmbește, își exprimă imensa nevoie de posesie. Un zâmbet total, un adevărat zâmbet de mulțumire profundă, chiar de automulțumire. Grupul Masters a studiat, în mod sistematic, jocul expresiilor politicienilor din Statele Unite și în diferite regimuri politice. Lelord și Andre oferă, în excelentul lor manual de emoții, un exemplu pentru aceste studii care dovedesc că, într-un regim democratic, se poate prevedea numele candidatului victorios numai pe baza analizei expresiilor sale faciale. Primul exemplu este cel al unui actor prost sau al unui om politic care nu s-a format în democrație. Zâmbetul este „gol”, realizat numai din mișcarea pomeților, ochii rămânând neexpresivi; este cazul lui Slobodan Miloșevici. Al doilea exemplu este cel al unui bun actor și al unui om politic abil: zâmbetul este „fals”, cu contractarea pomeților și a întregii zone a orbitei ochilor (cu mijirea ochilor); acest tip de zâmbet este ilustrat de Richard Nixon. Al treilea exemplu este cel al unui excelent actor, un adevărat „pișicher vesel”, convins și el de propria sinceritate: zâmbetul presupune contractarea pomeților și se face numai cu partea externă a orbitei; ochii zâmbesc în același timp cu gura; este cazul lui Bill Clinton sau al lui Nicolas Sarkozy. Despre democrație în America „Am remarcat, în timpul șederii mele în America”, ne spune Tocqueville, „că un stat social democratic, asemenea celui pe care îl au americanii, ar putea oferi o bază pentru instaurarea despotismului... Nu s-a mai văzut niciodată, în secolele care au trecut, un suveran absolut atât de puternic încât să încerce să administreze de unul singur toate regiunile unui mare imperiu; nici care să-și conducă, fără deosebire, toți supușii, după o singură regulă, nici care să coboare alături de fiecare dintre ei ca să-i conducă. Împărații aveau, este adevărat, o putere enormă și fără contrapondere, care le permitea să-și satisfacă pe față înclinațiile bizare; li se întâmpla adesea să abuzeze de această putere; tirania lor apăsa enorm asupra unora, dar nu se extindea asupra unui număr mare; era preocupată de câteva obiective principale și neglija restul. Era violentă și restrânsă. Dacă despotismul s-ar instaura astăzi în rândul națiunilor democratice, ar fi nevoie de alte caracteristici; ar fi mai relaxat și mai blând, și i-ar face pe oameni să decadă fără să simtă... Guvernele democratice vor putea deveni violente și chiar crude în anumite momente de agitație și de mare pericol, dar aceste crize vor fi rare și trecătoare. Atunci când mă gândesc la micile pasiuni ale oamenilor, la slăbiciunea moravurilor lor, la soliditatea culturii lor, la puritatea religiei, la blândețea moralei lor, la obiceiurile lor cotidiene, la reținerea pe care o păstrează aproape toți atât față de viciu, cât și față de virtute, nu mă tem că vor găsi în conducătorii lor niște tirani, ci, mai degrabă, niște tutori. Cred, prin urmare, că genul de opresiune cu care sunt amenințate popoarele democratice nu va semăna deloc cu ceea ce a existat înainte pe această lume... Lucrul este nou, așadar trebuie definit, pentru că nu pot să-I numesc. Încerc să-mi imaginez noile trăsături sub care s-ar putea manifesta despotismul în lume: văd o mulțime imensă de oameni, toți identici și egali, care se agită fără încetare ca să-și satisfacă micile și banalele plăceri, cu care își hrănesc sufletul. Fiecare dintre ei, luat individual, este străin de destinul tuturor celorlalți, copiii și prietenii reprezentând pentru el întreaga specie umană. În privința concetățenilor, aceștia sunt alături de el, dar sunt invizibili. Îi atinge, dar nu-i simte, nu există decât el însuși și numai pentru el și, dacă îi mai rămâne familia, se poate spune că nu mai are patrie. Și, deasupra tuturor acestor lucruri, se înalță o putere nemărginită și tutelară, care își asumă singură sarcina de a le asigura bucuriile și de a veghea la soarta lor. Este absolută, unică, egală, prevăzătoare și blândă. Va semăna cu puterea paternă, dacă, la fel ca ea, va avea ca obiectiv să-i pregătească pe oameni pentru vârsta bărbăției, dar fără să caute, dimpotrivă, să-i blocheze irevocabil la nivelul copilăriei. Această putere se străduiește de bunăvoie pentru fericirea lor, dar vrea să fie unicul factor și arbitru. Se îngrijește de siguranța lor, le prevede și le asigură nevoile, le facilitează satisfacerea plăcerilor, le dirijează principalele treburi... fără să poată să-i scape cu totul de preocuparea de a se gândi la ziua de mâine? Așa se explică faptul că, în fiecare zi, puterea face din ce în ce mai puțin utilă și mai rară folosirea liberului arbitru; că restrânge acțiunea voinței la un spațiu tot mai mic și, treptat, fură din el în propriul beneficiu. Egalitatea a pregătit oamenii pentru toate aceste lucruri: ea i-a pregătit să le suporte și adesea chiar să le considere ca pe un beneficiu. După ce a luat în stăpânire, rând pe rând, fiecare individ și l-a modelat după bunul plac, suveranul își întinde brațele asupra întregii societăți. O acoperă superficial cu o rețea de reguli mărunte, complicate, minuțioase și uniforme, din care spiritele cele mai originale și sufletele cele mai puternice nu vor ști cum să se elibereze pentru a se detașa de mulțime. Suveranul nu zdrobește voințele, le împiedică, le diminuează, le sâcâie, le anulează, le amețește și reduce, în cele din urmă, fiecare națiune la o turmă de animale sfioase și muncitoare, al cărei conducător este ciobanul.” Acest text datează din secolul al XIX-lea, mai exact din 1840 (când a apărut al doilea volum, primul fiind publicat în 1835). Pag. 17 – 22 |