Prima pagină - Și dacă acesta este raiul?
Top 50 vânzări | Noutăți pe site | Cărțile ADEVĂR DIVIN | Discount până la 50%! | În viitor | Contact 
 Top 50 vânzări 
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
la newsletter-ul Editurii Adevăr Divin!
Cumpărături
Coșul este gol
3463 produse pe stoc
  Domenii
  • Alimentație și naturism
  •   - Agricultură
      - Diete
      - Fitoterapie
      - General
      - Grupele sanguine
      - Medicina naturistă
        - General
        - Homeopatie
        - Valeriu Popa
      - Hrană vie
      - Vindecarea cancerului
      - Vindecarea diabetului
  • Dezvoltare personală
  •   - Automotivare
      - General
      - Eneagrama
      - Legea atracției
        - Colecția Secretul
        - General
      - Relații
      - Sănătate
      - Suflet și spirit
  • Divinație
  •   - Chiromanție
      - General
      - Grafologie
      - I Ching
      - Interpretarea viselor
      - Morfopsihologie
      - Numerologie
      - Simbolistică
      - Tarot
  • Ezoterism
  •   - Alchimie
      - Călătorii astrale
      - Fizica cuantică
      - General
      - Magie
      - Metafizică
      - Rozicrucienii
      - Societăți secrete
      - Spiritism
  • Filozofie
  • Inițiere spirituală
  •   - Copiii cei noi
      - General
  • Inspirație divină
  • Învățături spirituale
  •   - Astrologie
      - Feng Shui
      - General
      - Mudra-e și Mantra-e
      - Tao
      - Șamanism
      - Știință
      - Zen
      - Yoga
  • Maeștri spirituali
  •   - Edgar Cayce
      - General
      - Gurdjief
      - Jakob Lorber
      - Kahlil Gibran
      - O. M. Aïvanhov
      - Osho
      - Masaru Emoto
      - Paulo Coelho
      - Ramana Maharshi
      - Rudolf Steiner
      - S. N. Lazarev
  • Mister
  •   - Anul 2012, 2013 și după ;-)
      - Civilizații dispărute
        - General
        - Atlantida
      - Conspirații
        - General
        - Jan van Helsing
      - General
      - Montauk
      - OZN-uri
      - Piramide
  • Muzică pentru suflet
  •   - Gheorghe Iovu
      - Frederic Delarue
  • Prosperitate și succes
  •   - Bani
      - General
      - Prosperitate
      - Succes
  • Psihologie
  •   - Autism
      - General
      - Hipnoză
      - Limbajul trupului
      - Metoda José Silva
      - NLP
      - Parenting
      - Psihogenealogie
      - Psihoterapie
      - Puterea cuvintelor
      - Puterea gândului
  • Religie
  •   - Budism
        - Dalai Lama
        - General
        - Hinduism
        - Învățături din Tibet
      - Creștinism
        - Apostoli
        - Arsenie Boca
        - Calendare
        - Evanghelii
        - General
        - Iisus Hristos
        - Învățături ale părinților români
        - Muzică religioasă
        - Nicolae Steinhardt
        - Sfinți
      - General
      - Islamism
      - Iudaism (Kabbala)
      - Shintō
  • Spiritualitate
  •   - Curs de Miracole
      - Dacii
      - General
  • Terapii complementare
  •   - Acupunctură
      - Aromoterapie
      - Atingere Cuantică
      - Ayurveda
      - Bioenergie
        - Aura umană
        - Chakre
        - Corpuri subtile
        - General
      - Cristaloterapie
      - Cromoterapie
      - EFT (Tehnici de Eliberare Emoțională)
      - Gestalt
      - General
      - Hidroterapie
      - Kinetoterapie
      - Magnetoterapie
      - Masaj
      - Meloterapie
      - Qi Gong
      - Radiestezie
      - Reflexologie
      - Reiki
      - Remediile florale Bach
      - Su Jok
      - Terapia craniosacrală (TCS)
      - Urinoterapie
  • Viața de după moarte
  •   - Entități
      - General
      - Viețile anterioare
  • Vindecare spirituală
  •   - General
      - Karma
      - Îngeri
      - Spiritele naturii
  • Și altele...
  •   - Biografii
      - Cărți de colorat
      - Cărți pentru copii
        - General
        - Preșcolari
        - Religioase
      - Eseistică
      - Ficțiune
      - General
      - Hobby / Timp liber
      - Istorie
      - Memorii
      - Non Ficțiune
      - Poezie
      - Reviste
      - Romane
      - Suport de pahar
    - Top 50 vânzări
    - Noutăți pe site
    - Cărțile ADEVĂR DIVIN
    - În viitor
    - Lista produse
      Despre noi
    • Contact
    • Datele firmei
      Site-uri prietene
    Abraham-Hicks.com
    Despre îngeri cu Doreen Virtue
    Reiki - Aurelian Curin
    Cursuri și Terapii cu Daniela Cumpănici
    Psiholog Elisabeta Vultur
    Artist fotograf:
    portret, studio, evenimente în Brașov

    www.FotoMars.ro

     
     
    Și dacă acesta este raiul?
    Cum m-am eliberat de convingerile limitatoare, reîncepând să trăiesc

    » Coperta
    Când m-am născut în această lume, singurele lucruri pe care le cunoșteam erau să iubesc, să râd și să eman lumină. Când am mai crescut, oamenii mi-au spus să nu mai râd. „Ia viața în serios, mi-au spus ei, dacă dorești să avansezi în această lume.” Prin urmare, am încetat să mai râd.
    Oamenii mi-au spus: „Fii atentă pe cine iubești, dacă nu dorești ca cineva să îți frângă inima.” Prin urmare, am încetat să mai iubesc.
    Mi s-a spus: „Nu mai emite atâta lumină, căci atragi prea multă atenție asupra ta.” Prin urmare, am încetat să mai fiu strălucitoare. Am devenit din ce în ce mai mică, m-am ofilit și am murit. După ce am murit, am aflat că singurele lucruri care contează în viață sunt să iubești, să râzi și să emiți lumină!

    Anita Moorjani
    Afișat de 38427 ori.
    Cotație articol: excelent (5/5; 1 voturi)
    NeinspiratMediocruMediuBunExcelent



    •Preț raft:33.00 RON
    •Reducere:20%
    •Preț site:26.40 RON *
    Contact
    Descriere Cuprins Fragmente Condiții de livrare

    Introducere

    Ce s-ar întâmpla dacă ai realiza subit că acesta este raiul (sau Nirvana) – chiar această viață fizică pe care o trăiești în momentul de față? Știu că sună greu de crezut. Parcă îi aud pe o parte din cititori gândind: „Dacă acesta este raiul, de ce mi se pare că trăiesc în iad?” Îi înțeleg perfect. La fel am simțit și eu când am fost agresată în copilărie, luată peste picior și respinsă din cauza culorii pielii mele și a originii familiei mele, chit că nu am deținut niciodată controlul asupra acestor lucruri. Mai târziu, mi s-a părut că mă aflu în iad când m-am îmbolnăvit de cancer, suferind ani la rând de durere și de teamă.

    Cu toate acestea, doresc să aduc argumente în favoarea ideii de mai sus.

    Poate că principalul motiv pentru care în toți acei ani mi s-a părut că trăiesc în iad a fost acela că nu știam cât de puternică sunt și ce sunt capabilă să fac. La urma urmelor, nimeni nu m-a învățat vreodată cum funcționează viața, căci nimeni nu se naște cu un manual de instrucțiuni. Viața a fost o luptă continuă pentru mine și teama nu m-a părăsit nici o clipă, inclusiv la multă vreme după ce am devenit adult. În acei ani eram convinsă că viața se întâmplă pur și simplu și că eu eram victima ei, așa că nu făceam decât să reacționez în fața circumstanțelor sale, fără a face vreun efort pentru a le crea. La urma urmelor, cine și-ar crea o copilărie în care este agresat și discriminat până când își pierde complet prețuirea de sine? Cine ar opta pentru a se naște femeie într-o cultură care continuă să creadă că femeile le sunt inferioare bărbaților? Cine și-ar crea un cancer care aproape că l-ar ucide? Cu siguranță eram victima circumstanțelor pe care le experimentam, sau cel puțin așa am crezut – până când am murit.

    Am relatat o mare parte din povestea vieții mele în prima mea carte, Am murit și m-am descoperit pe mine însămi. Cel care a adus povestea mea în arena publică, încurajându-mă să scriu această carte, a fost dr. Wayne Dyer. Până la moartea sa de acum câteva luni, acesta a continuat să îmi recomande cartea tuturor ascultătorilor săi. Nu am nici o îndoială că implicarea lui în împlinirea menirii mele în viață a fost orchestrată de Divin, făcând parte integrantă dintr-un plan mai măreț. Mă simt profund emoționată și recunoscătoare pentru tot ce a făcut acest om absolut uimitor pentru mine.

    Când am scris acea primă carte, nu m-am așteptat nici o clipă să mai scriu una. Eram convinsă că mi-am încheiat misiunea scriindu-mi memoriile și povestindu-mi viața, îndeosebi experiența cu cancerul, care a culminat cu experiența morții iminente. Am descris de asemenea în ea înțelepciunea pe care am dobândit-o în urma acestei experiențe. Ce altceva aș mai fi putut scrie? Eram ferm convinsă că am acoperit integral toate elementele cu adevărat interesante din viața mea.

    Una din cele mai șocante concluzii la care am ajuns în urma experienței mele de moarte iminentă a fost aceea că viața pe care o trăim chiar acum pe pământ ar putea deveni un rai, dacă am înțelege cum funcționează ea și ce trebuie să facem pentru a ne crea o astfel de realitate sublimă. Unul din principalele motive pentru care am optat pentru a mă întoarce pe pământ în urma experienței mele de moarte iminentă a fost acela că am înțeles că raiul nu este un loc, ci o stare de conștiință. Mi-am propus atunci să experimentez direct raiul în care ne putem transforma această viață. Mi-am dorit să trăiesc efectiv adevărul uimitor al acestei realități și să îmi transform viața trăită anterior în teamă, groază și durere sufletească. Mi-am propus să ajung în rai chiar aici… și acum.

     

    O reintegrare dificilă

    Cât timp m-am aflat în starea de moarte clinică, totul mi s-a părut extrem de simplu, de clar și de ușor, dar când am încercat să integrez în viață noua mea viziune, am continuat să mă izbesc de numeroase blocaje, îndeosebi când am încercat să mă conectez și să interacționez cu ceilalți oameni. Perspectiva mea asupra realității se schimbase dramatic, și nu mai corespundea cu cea considerată normală de marea majoritate a oamenilor.

    În efortul de a mă reintegra în societate, am încercat multă vreme să le fac pe plac celor care erau în dezacord cu mine. De dragul aprobării lor, eram dispusă chiar să îmi suprim propria identitate, compromițând astfel tot ce am învățat în călătoria mea în lumea de dincolo. Ori de câte ori făceam însă acest lucru, începeam să mă simt din nou neputincioasă, la fel ca mai înainte. Senzația incredibilă că eram invincibilă și că îmi puteam crea singură viața, pe care am experimentat-o în lumea de dincolo, se eroda, iar vechile tipare mentale și comportamentale căpătau din nou un ascendent asupra mea, întunecându-mi viziunea. Teama de a „nu face ceea ce trebuie” sau grija de a nu-i dezamăgi pe ceilalți ieșeau din nou la suprafața conștiinței mele de fiecare dată când încercam să le fac pe plac criticilor mei, jucând așa cum îmi cântau, în loc să îmi ascult muzica inimii mele. (Sunt ferm convinsă că există foarte mulți oameni care simt același lucru!) Noi anxietăți le luau locul celor de dinainte, așa că nu a trecut mult și am început să mă simt din nou rătăcită și abandonată. Mi se părea că trebuie să aleg tot timpul între a mă integra în societate și a-mi crea propriul rai.

    Peste toate, datorită celebrității pe care mi-a adus-o peste noapte cartea Am murit și m-am descoperit pe mine însămi, am primit o avalanșă de scrisori și email-uri de la mii de oameni impresionați de povestea mea. Multe din aceste mesaje îmi umpleau ochii cu lacrimi de bucurie și de recunoștință, cu atât mai mult cu cât foarte mulți oameni simțeau că povestea mea era similară cu a lor! Era ca și cum le-aș fi citit în inimă, în minte și în suflet.

    Această reacție copleșitoare m-a luat prin surprindere. Nu aș fi bănuit niciodată că povestea mea va influența atât de mulți oameni, pe nivele atât de profunde. De asemenea, am fost binecuvântată cu numeroase invitații de a ține prelegeri la diferite evenimente și de a vorbi la radio și la televiziune. După fiecare astfel de eveniment, oamenii își doreau să afle încă și mai multe! Aveau extrem de multe întrebări pentru mine și își doreau să afle și alte amănunte ale poveștii mele, care le amintea de a lor. Mulți dintre ei se confruntau cu boli grave sau aveau rude apropiate bolnave ori pe moarte, în timp ce alții aveau dificultăți legate de relații sau de bani. În mijlocul acestor provocări, ei își doreau să afle cât mai multe informații despre crâmpeiul de rai pe care l-am experimentat, în speranța de a-l putea atrage la rândul lor în actuala lor viață pe pământ.

    Deși reacția publică în fața cărții mele a fost incredibil de pozitivă, toată această atenție focalizată asupra mea m-a făcut să devin mai conștientă ca oricând de călătoria vieții mele, dar și să îmi doresc din ce în ce mai mult să fiu singură atunci când nu mă aflam în arena vieți publice. Ori de câte ori mă trezeam din nou singură, îmi linișteam gândurile și mă reintegram în starea pe care am experimentat-o în timpul experienței mele de moarte iminentă, starea de conștiință pură în care am înțeles că tot ceea ce există este interconectat. Aflată în această stare, puteam simți tot ceea ce simt ceilalți oameni, ca și cum acestea ar fi fost sentimentele mele, inclusiv tristețea și durerea pe care le-au simțit membrii familiei mele la gândul că urmează să mă piardă pentru totdeauna. La ora actuală nu mai simțeam însă numai durerea familiei mele, ci și durerea întregii lumi, căci primeam zilnic scrisori în care oamenii îmi împărtășeau suferințele și poveștile lor de viață.

    Aceștia își doreau să vin în orașul lor, la biserica lor, la ashram-ul lor, sau chiar acasă la ei. Cu toții își doreau să vorbească cu mine. Eu mi-aș fi dorit să îi ajut pe toți, și mă durea faptul că nu puteam! Indiferent cu cât de mulți oameni vorbeam și la câte scrisori răspundeam, nu era niciodată de ajuns. Existau întotdeauna alți oameni cărora nu le puteam răspunde. Pe lângă suferința lor, am ajuns astfel să îmi simt și propria durere la gândul că nu îi puteam ajuta pe toți. Uneori, această suferință ajungea să mi se pară copleșitoare. Încetul cu încetul, starea de bucurie interioară cu care m-am întors din experiența morții mele iminente a început să pălească, iar eu mi-am dat seama că nu mai pot continua în acest fel. Am scris acea primă carte cu scopul de a le arăta oamenilor cum să readucă bucuria în viața lor, dar cum puteam aduce eu însămi mai multă bucurie în această lume în condițiile în care simțeam durerea tuturor oamenilor?

     

    O nouă oportunitate de vindecare

    Într-o zi, m-am plimbat prin locul meu favorit – plaja de lângă casa mea. M-am așezat pe nisip și am privit marea care separa insula pe care trăiam în Hong Kong de restul continentului. Era o zi noroasă, așa că soarele nu se vedea pe cer. Am venit în acest loc deoarece ori de câte ori mă simțeam tulburată, preferam să mă scufund în natură. În mijlocul acesteia, îndeosebi lângă mare, puteam simți fizic incredibila conexiune pe care o avem cu toții cu restul universului, ca și cum totul al conlucra armonios și sincron pentru a crea această urzeală vastă pe care o numim viață. Indiferent ce întrebări îmi trec prin minte, întotdeauna primesc răspunsurile la ele atunci când mă aflu în mijlocul naturii. Acestea îmi sunt aduse fie de adierea vântului, fie de zgomotele valurilor, fie de foșnetul frunzelor din copaci. Prin urmare, în acea zi m-am așezat pe nisip, privind marea și cerul, și m-am adresat în tăcere universului.

    „M-am întors din moarte, i-am spus. Și acum, ce urmează? Mi se rupe sufletul. Cum i-aș putea ajuta pe toți acești oameni, inclusiv pe mine însămi, din perspectiva ființei mele fizice insignifiante? Dacă aș fi rămas în lumea experienței morții clinice, poate că aș fi putut ajuta mai mulți oameni. Aici, nu simt decât o mare durere pentru toți oamenii pe care nu îi pot ajuta!”

    Ochii mi s-au umplut de lacrimi în timp ce mă abandonam în fața universului, întrebându-l de ce a trebuit să mă întorc. De ce trebuia să îndur toată această durere sufletească? Și de ce trebuie ca lumea în care trăim să conțină atât de multă suferință?

    Am auzit atunci o șoaptă, venită de nicăieri. Nu era o voce reală, ci una care se identifica cu zgomotele valurilor, rezonând cu inima mea. „Care a fost principalul mesaj pe care l-ai învățat din experiența morții iminente, m-a întrebat vocea, mesajul despre care ai scris în prima ta carte?”

    „Să mă iubesc necondiționat pe mine însămi, am răspuns. Și să fiu eu însămi cât de mult pot. Să îmi las lumina interioară să strălucească la maxim”. „Asta este tot ce trebuie să faci sau să fii. Nimic mai mult. Iubește-te necondiționat pe tine însăți, întotdeauna, și fii cea care ești”.

    „Bine, dar noi trăim într-o lume care nu tolerează gândirea sau simțirea de acest fel. Această lume pare mai degrabă un iad decât un rai, am provocat vocea invizibilă, în timp ce continuam să privesc valurile care se spărgeau de stânci la capătul plajei. Toți oamenii din jurul meu se confruntă zilnic cu enorm de multe dificultăți, iar eu nu știu cum i-aș putea ajuta iubindu-mă pe mine însămi!”

    „Atunci când te iubești pe tine însăți și îți cunoști valoarea reală, nu mai există nimic altceva ce poți face pentru a-i vindeca pe ceilalți. Ai învățat pe pielea ta această lecție atunci când ai sfidat întreaga cunoaștere medicală și te-ai vindecat de un cancer în faza terminală. Cancerul a dispărut atunci când ai devenit conștientă de valoarea ta”.

    Acest lucru era foarte adevărat. Până să mă îmbolnăvesc de limfom, am trăit o viață plină de teamă. Când am învățat să mă iubesc pe mine însămi, acest lucru mi-a salvat viața. Suna atât de simplu… Atunci, de ce era atât de dificil să le împărtășesc acest mesaj celorlalți oameni care continuau să se lupte cu dificultățile vieții? Și de ce mi-a fost atât de ușor să uit eu însămi această înțelegere după ce am dobândit-o?

    „Este ușor să uiți de această cunoaștere referitoare la puterea ta reală atunci când ești înconjurată de oameni care nu cred în ea și care nu au experimentat-o niciodată, am auzit vocea spunându-mi, ca și cum mi-ar fi citit gândurile. De multe ori, ți se pare că aceștia sunt aproape toți oamenii din această lume. Dacă vei continua să te focalizezi asupra emoțiilor celorlalți și asupra dorințelor lor, te vei rătăci din nou în lumea temerilor, și cu siguranță nu îți dorești acest lucru!

    Reține: singura ta sarcină este să te iubești pe tine însăți, să te prețuiești și să întruchipezi acest adevăr al iubirii de sine și al prețuirii de sine, astfel încât să devii iubire în acțiune. Acesta este cel mai mare serviciu pe care ți-l poți face ție însăți, dar și celor din jurul tău. Cancerul tău s-a vindecat atunci când ai înțeles cât de iubită și de prețuită ești. Aceeași cunoaștere te va ajuta să îți creezi un paradis chiar aici, pe pământ. Tu nu ești de ajutor nimănui atunci când te rătăcești în problemele celorlalți. Deci, singurele întrebări pe care trebuie să ți le pui sunt: ‚În ce privință nu mă iubesc îndeajuns? Cum mă pot prețui mai mult?’”

    Deși chiar acesta a fost mesajul pe care l-am primit în timpul experienței mele de moarte iminentă și care m-a vindecat, se părea că îl uitasem. M-am rătăcit complet în durerile celorlalți, iar acum eram copleșită de intensitatea mesajului care mi-a fost transmis a doua oară. În acel moment, mi s-a părut că dețin răspunsurile la toate întrebările pe care mi le-am pus vreodată. Ceea ce mi-au împărtășit șoaptele valurilor era un mesaj pe cât de simplu, pe atât de profund!

    Această experiență mi-a revelat cu claritate cât de ușor ne este să uităm de adevărata noastră menire pe pământ, pierzându-ne în hățișul dramelor pe care le urzim singuri pentru a ne justifica existența. Cu această ocazie, am înțeles din nou că acest lucru se întâmplă de fiecare dată când ne scufundăm în convingerile dominante ale culturii în care trăim.

    În timp ce stăteam pe nisip și reiteram din nou și din nou cuvintele pe care tocmai le auzisem în mintea mea, am simțit furnicături prin tot corpul și fiori urcând de-a lungul coloanei mele vertebrale. Singura noastră sarcină constă în a ne iubi pe noi înșine, în a ne prețui și în a întruchipa acest adevăr al iubirii și prețuirii de sine astfel încât să putem deveni iubire în acțiune. Acesta este cel mai mare serviciu pe care ni-l putem face nouă înșine, dar și celor din jurul nostru.

    M-am uitat către mare și mi-am închis ochii, cu mâinile așezate pe piept într-o postură plină de recunoștință. Am spus: „Îți mulțumesc! Am înțeles!” Apoi m-am ridicat și am pornit către casă.

    Mă simțeam plină de entuziasm datorită reiterării mesajului care îmi dădea sens vieții, dar și încrederii reînnoite pe care o simțeam și care îmi spunea că viața mea se desfășoară exact așa cum trebuie. Mă simțeam din nou regenerată și conectată cu universul. Știam că atât timp cât voi rămâne autentică și îmi voi aminti să îmi reîncarc bateriile prin conștientizarea conexiunii mele infinite cu universul, viața mea va continua să se deruleze în maniera cea mai armonioasă și mai sincronă cu putință.

     

    Ce teme vom explora în această carte

    În urma conștientizării durerii din inimile atâtor oameni din întreaga lume, dar și a dorinței mele arzătoare de a readuce bucuria în aceste inimi, m-am simțit inspirată să scriu cartea pe care o ții acum în mână, Și dacă acesta este raiul? Principalul mesaj pe care mi-am propus să îl transmit cititorilor mei a fost demascarea câtorva din principalele mituri în care cred oamenii, care ne împiedică să ne trăim plenar viața din cauză că au devenit convingeri dominante în cultura noastră. Așa cum eu am auzit acel adevăr simplu care mi-a eliberat inima în acea zi în care am stat pe malul mării, sper că citind cuvintele care urmează, inima ta va rezona cu acest adevăr pe care sufletul tău îl cunoaște dintotdeauna, iar tu vei simți libertatea și bucuria pe care le-am simțit eu atunci.

    Eu cred că orice om se naște cunoscându-și adevărul lăuntric. Pe măsură ce crește, copilul ajunge să respingă însă această cunoaștere, încercând să se integreze în societate și să se conformeze regulilor acesteia. În acest fel, el își condiționează mintea, devenind sclavul normelor societății. El învață să caute în afara sa regulile de conduită, ținând cont de așteptările celorlalți oameni legate de el. Când nu reușește să se ridice la înălțimea acestor așteptări, el se simte inadecvat și defect.

    Pe măsură ce navigăm prin viață, aceste convingeri false ajung să reprezinte fundamentul tuturor valorilor noastre personale! Indiferent la câte seminarii de dezvoltare personală participăm și câte cărți de autoperfecționare citim, noi căutăm în permanență răspunsurile în afara noastră. Acest lucru nu numai că nu ne servește cu adevărat, dar chiar ne blochează progresul! Singura manieră prin care putem dizolva aceste tipare distructive constă în înțelegerea miturilor și în scoaterea la lumină a minciunilor în care am ajuns să credem și pe care am ajuns să ne bazăm toate gândurile și convingerile.

    Fiecare capitol din această carte va demonta un mit comun pe care marea majoritate a oamenilor l-au acceptat ca adevăr, arătând cât de omniprezente și chiar de invizibile sunt aceste mituri pentru noi. Voi relata povești reale și voi da exemple din propria mea viață, explicând cum am descoperit falsitatea acestor mituri în urma experiențelor mele și care este adevărul pe care îl ascund ele. După fiecare capitol va urma o secțiune intitulat㠄Viața trăită în rai aici și acum”, în care voi sugera ce adevăruri posibile se ascund în spatele mitului explorat și voi prezenta diferite metode prin care această condiționare poate fi depășită. Dacă le vei pune în practică, acestea te vor ajuta să renunți la mit și să îți trăiești adevărul personal.

    Dacă anii din urmă ar fi fost o joacă de copii pentru mine, cu siguranță nu aș fi avut un subiect pentru o carte nouă, cel puțin nu încă. De aceea, vă mulțumesc tuturor pentru darul de a-mi împărtăși viața voastră și de a vă deschide inima și sufletul în fața mea. Toți cei care m-au contactat vreodată m-au inspirat să scriu această carte. Suntem cu toții conectați, iar eu simt tot ce simt ceilalți. Această carte este darul meu pentru tine, de la inima mea pentru inima ta.

     

    Capitolul 1

    Mit: Tu primești ceea ce meriți

    „Sambo, Sambo, micuțul Sambo cel negru!”, strigau copiii pe terenul de joacă, încercuindu-mă și tachinându-mă din cauza pielii mele închise la culoare și a părului meu vâlvoi. „Micuțul Sambo cel negru”, un băiat din sudul Indiei cu pielea închisă la culoare, era eroul principal al unei cărți pentru copii pe care tocmai o citeam la ore, iar toată această tachinare nemiloasă era răsplata pentru privilegiul de a învăța într-o școală britanică particulară.

    Fața îmi ardea de rușine, iar mintea mea necoaptă la cei opt ani pe care îi aveam nu știa cum să reacționeze în fața acestui cerc de copii răutăcioși. De ce fac asta? m-am întrebat, simțindu-mă incredibil de neajutorată. Nu pot schimba felul în care arăt! Ce trebuie să fac? Să țip și eu la ei? Să îi lovesc? Să îi spun profesorului?

    Mă simțeam prinsă într-o capcană, incapabilă să mă mișc. Ochii mi se roteau nebunește în cap, căutând-o pe profesoara de serviciu. În cele din urmă am reușit să o găsesc, dar se afla în partea opusă a curții de recreație, râzând în mijlocul unui grup de copii care se jucau făcând figuri cu o sfoară care le înconjura palmele, încercând să o atragă și pe ea în jocul lor. Nu aveam nici o șansă să mă observe, și încă și mai puțin să mă audă, dată fiind gălăgia pe care o făceau sutele de copii care săreau coarda, se jucau de-a prinselea, și așa mai departe. Torționarii mei se asiguraseră că sunt suficient de departe de profesoară înainte de a-și începe procesul chinuitor de tachinare.

    De-abia reținându-mi lacrimile, am încercat să fug, sperând să pot trece prin cercul strâns al copiilor care mă înconjurau. Acesta s-a strâns însă și mai tare în jurul meu, trăgându-mă de ghiozdan pentru a mă împiedica să evadez, până când am ajuns astfel la zidul din piatră al școlii de la marginea terenului de joacă.

     

    Șase agresori mititei

    Îmi doream cu disperare ca cerul să se deschidă și din el să coboare unul din acei supereroi pe care îi vedeam în programele de televiziune, într-un bubuit de tunete, pentru a-i face una cu pământul pe agresorii mei, ridicându-mă apoi într-o lume mai sigură, de unde puteam râde de toți! Sinceră să fiu, în acel moment m-aș fi mulțumit chiar cu ceva mai puțin dramatic, de pildă cu o fată care să îmi ia apărarea și să le țină piept colegilor ei. Vizualizam în imaginație mii de lucruri care mi-aș fi dorit să se petreacă în acel moment. Din păcate, nu s-a petrecut nici unul.

    Am rămas astfel cu spatele la zid și cu șase agresori încercuindu-mă. Eram invizibilă pentru toți ceilalți, cu excepția acestor șase agresori, toți cu mult mai înalți decât mine. M-am gândit să le trag una la picioare în încercarea de a evada din cerc, dar nu am reușit decât să mă apăs din ce în ce mai tare de peretele dur din spatele meu, încercând să mă protejez cât de bine puteam, în timp ce îmi țineam ochii închiși și așteptam lovitura de grație. Subit, cea mai înaltă dintre fete, o colegă pe nume Lynette, m-a prins de cureaua ghiozdanului și aproape că m-a ridicat de la sol, trăgându-mă în sus. Abia ținându-mă pe vârfurile picioarelor, m-am uitat drept în ochii ei. Lynette mi-a șoptit: „Dă-ne banii de prânz, Sambo!”

    Începusem să suspin, incapabilă să îmi mai rețin lacrimile care îmi curgeau șuvoi pe obraji. Corpul îmi tremura necontrolat, în timp ce fata și-a slăbit strânsoarea pentru a-mi da prilejul să caut în ghiozdan banii pe care mi i-a dat tata în acea dimineață pentru a-mi plăti sucul și o gustare în timpul pauzei. În timp ce eram pe punctul de a-i da banii lui Lynette, a sunat clopoțelul. Lynette mi-a smuls banii din mână, după care s-au întors cu toții și au început să fugă către intrarea în școală, pentru a-și continua ziua ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. În timp ce ceilalți fugeau, am simțit că mă preling către sol. Am rămas acolo o vreme, neputându-mi controla suspinele.

     

    Un golliwog șifonat

    Ca elevă indiană într-o școală britanică din epoca în care Hong Kong-ul era încă o colonie a Marii Britanii, eram o excepție rar întâlnită. Încă îmi mai amintesc ziua în care mama m-a dus la interviul pentru admitere în fața directoarei, o femeie cu părul strâns în coc și cu o înfățișare severă. Întreaga ei atitudine îmi spunea că eram norocoasă că aveam șansa de a învăța în această instituție augustă, așa că trebuia să fiu recunoscătoare pentru acest privilegiu.

    Din prima zi de școală, ceilalți copii nu numai că au început să mă tachineze strigându-mi epitete precum „Micuțul Sambo cel negru”, dar îmi spuneau și golliwog, un termen peiorativ care se refera la un personaj cu pielea neagră, buzele mari și roșii, părul creț și ochii foarte mari, extrem de popular în cărțile pentru copii din țara mea. Dat fiind că luam de regulă note mari, fără să pară că făceam un efort prea mare, îmi mai spuneau și „sclifosita”. Obișnuiau să îmi spargă dulapul din vestiar ca să îmi fure lucrurile, cum ar fi noile mele creioane colorate, doar pentru a-mi dovedi că putea face acest lucru. În tot acest timp, eu eram atât de timidă și de introvertită încât nu am ripostat niciodată, continuând să le devin astfel o țintă ușoară.

    Uneori, toate aceste agresiuni mă afectau atât de tare încât mă ascundeam într-o cabină din baia fetelor și plângeam până când îmi secau lacrimile. De asemenea, plângeam foarte des serile, înainte de a adormi. Mi se părea că eram forțată să intru într-un cotlon atât de adânc și de întunecat încât nu voi mai putea ieși niciodată din el. În pofida notelor mele bune, uram din toată inima școala.

    Tachinările colegilor mei mă deranjau cu atât mai mult cu cât simțeam eu însămi că pielea închisă la culoare era un motiv de rușine. De asemenea, eram convinsă că atrăgeam singură această agresivitate din partea colegilor mei prin felul meu de a fi, prin ceea ce făceam sau spuneam. Nu-mi puteam imagina însă ce făceam greșit, pentru a-mi putea schimba acest comportament, făcându-i pe colegi să mă simpatizeze în sfârșit. În scurt timp am început să cred că eram într-adevăr o ratată și că nu eram la fel de bună ca și ceilalți.

    Fiind convinsă că toate acestea se petreceau din vina mea, nu discutam cu nimeni despre aceste lucruri, nici cu profesorii și nici cu părinții mei. Mai presus de orice, nu doream să îmi dezamăgesc părinții, care erau convinși că mă descurc foarte bine la școală. Pe un anumit nivel, îmi dădeam seama că pârârea colegilor mei i-ar fi făcut pe aceștia și mai agresivi, atrăgând astfel o răzbunare cruntă din partea lor.

    Un alt factor care lucra în defavoarea mea era acela că proveneam dintr-o cultură care promova neegalitatea între sexe, considerând femeile cetățeni de mâna a doua. Am fost perfect conștientă de acest lucru de la cea mai fragedă vârstă. Deși această nedreptate nu îmi afecta direct situația de la școală, întrucât agresorii mei erau în totalitate fete, ea mi-a redus și mai mult prețuirea de sine, făcându-mă să cedez cu ușurință ori de câte ori eram tratată incorect.

     

    Trădarea Riyanei

    La un moment dat, m-am împrietenit cu o altă fată indiană, pe nume Riyana, care era cu un an mai mare ca mine. Și ea era agresată, așa că în scurt timp am devenit prietene bune. Era minunată să am o prietenă foarte bună. Pentru prima dată în viață, mi se părea că pot împărtăși tot ce mi se întâmpla cu altcineva. Nu ne mai despărțeam nici o clipă, sperând să facem astfel mai bine față agresiunilor. Ne apăram una pe cealaltă și ne țineam de pază.

    Am descoperit ascunzători secrete în imensul labirint de coridoare și săli care era școala noastră, locuri în care ne simțeam în siguranță. Mâncam în pauza de prânz în aceste ascunzători secrete, conștiente că nimeni nu ne va putea găsi aici. După școală, ne vizitam reciproc, iar în week-end-uri rămâneam peste noapte una la cealaltă. Eram amândouă băiețoase, așa că ne plăcea să mergem cu bicicleta, cu placa cu rotile, să jucăm fotbal și cricket.

    Din păcate, într-o zi totul s-a schimbat. Lynette și gașca ei au încolțit-o pe Riyana într-o pauză și au amenințat-o cu bătaia. Într-un moment de slăbiciune, Riyana le-a spus că dacă îi vor da drumul, le va ajuta să pună mâna pe mine, arătându-le unde mă ascundeam. Cu alte cuvinte, m-a pus pe tapet ca pe o monedă ieftină de schimb, ca pe un miel de sacrificiu, numai pentru a scăpa cu fața curată. Lynette și prietenele sale au fost de acord cu târgul.

    Imaginează-ți șocul meu când Lynette și gașca ei m-au găsit într-una din ascunzătorile noastre favorite, cântându-mi – ca de obicei – „Sambo, Sambo!” Această surpriză nu a însemnat însă nimic prin comparație cu șocul și oroarea pe care le-am simțit văzând că Riyana era una din noile mele agresoare! În loc să îmi sară în ajutor și să îmi ia partea, cea mai bună prietenă a mea le condusese pe celelalte direct la mine! Trădarea ei m-a rănit infinit mai tare decât agresiunile propriu-zise. Mai mult decât orice altceva, acest lucru m-a făcut să simt că nu merit să mă bucur de viață.

    Privind retrospectiv lucrurile, îmi dau seama cât de mult m-au speriat toate aceste agresiuni, care m-au transformat pe un nivel extrem de profund. Nu îmi mai doream altceva decât să devin invizibilă și să fiu lăsată în pace. Am ajuns să mă tem astfel de oameni, având grijă să nu apar niciodată pe radarul lor. De aceea, nu am participat niciodată la orele de actorie sau la guvernul elevilor, lucruri care m-ar fi atras în mod normal. Mă îmbrăcam în mod deliberat astfel încât să nu atrag atenția, evitând hainele la modă pe care le preferau colegii mei. Detestam jocurile în echipă, întrucât știam că aș fi fost ultima pe care ar fi ales-o colegii mei. La fel, îmi displăcea să lucrez într-un grup, întrucât eram conștientă că nimeni nu mă dorea în grupul lor.

    Deși mama a încercat din răsputeri să mă facă să ies din cochilia mea, am rămas timidă și retrasă în cea mai mare parte a copilăriei, simțindu-mă neiubită, defectă, urâtă, respingătoare și nevrednică. M-am gândit nu o dată că singura cale de ieșire din această fundătură ar fi fost să îmi iau viața. Asta i-ar învăța minte! – mă gândeam la vârsta de 13 ani. Ideea mi se părea aproape eroică, ca și cum mi-aș fi sacrificat viața pentru toți copiii care au fost agresați vreodată. Autoritățile ar fi făcut cu siguranță investigații, mai ales dacă aș fi lăsat un bilet de adio în care aș fi explicat de ce am făcut această alegere oribilă. Chiar și agresoarele mele ar fi fost șocate, simțind mustrările de conștiință pe care le meritau.

    Îmi aminteam însă imediat cât de devastatoare ar fi fost sinuciderea mea pentru scumpa mea mamă, care mă iubea necondiționat. Gândul la ea în acele momente disperate era suficient pentru a-mi risipi orice dorință de sinucidere. Imaginea mamei plângând dezolată la înmormântarea mea mă făcea să plâng și mai tare, dizolvându-mi planurile înainte de a se putea concretiza vreodată.

    La urma urmelor, experimentasem deja doliul mamei pentru un alt copil. Când aveam opt ani, l-am pierdut pe frățiorul meu în vârstă de doi ani, care suferea de sindromul Down și s-a născut cu o gaură în inimă. Nu voi uita niciodată cât de devastați s-au simțit părinții mei și cât timp i-a trebuit mamei ca să își revină din durerea sa. Această amintire este principalul motiv pentru care continui să fiu în viață la ora actuală.

     

    O furie de adolescentă

    Când am intrat în perioada pubertății și a adolescenței, am început să îmi ascund corpul în schimbare sub haine cât mai largi și mai lălâi, astfel încât să nu atrag atenția asupra mea. Mi-am lăsat părul să crească foarte lung, întrucât îmi dădea o senzație de protecție și de siguranță. Mă duceam la școală sperând că nimeni nu mă va observa, legându-se de mine.

    În timp ce ceilalți copii se strângeau împreună, bucurându-se de tot felul de activități extrașcolare (cum ar fi sporturile organizate), iar în week-end-uri organizau petreceri dansante, eu mă țineam întotdeauna deoparte. După școală preferam să mă duc direct acasă. Îmi petreceam timpul cu familia mea sau singură, citind sau ascultând muzică. Uneori ieșeam cu toții împreună cu alte familii, iar acest lucru îmi făcea plăcere, dar nu povesteam niciodată ce mi se întâmpla la școală. Acesta era marele meu secret „murdar”.

    De bună seamă, nu toată copilăria mea a fost oribilă. De fapt, cea mai mare parte a ei a fost de-a dreptul magică, mai ales datorită expunerii la atâtea culturi și limbi diferite în Hong Kong. Sinceră să fiu, nu aș schimba pentru nimic în lume experiența pe care am acumulat-o trăindu-mi aici copilăria. Din păcate, în acei ani psihicul meu era deja afectat. Eram o bombă cu ceas, care aștepta să explodeze într-o etapă mult mai târzie din viața mea.

    Agresiunile (ca și celelalte abuzuri) din copilărie ne transformă într-o manieră fundamentală și profundă. Dacă încep de la o vârstă extrem de fragedă și durează suficient de mult, ele ne pot afecta radical imaginea asupra lumii și felul în care ne percepem pe noi înșine sau în care relaționăm cu ceilalți, mult timp după încetarea propriu-zisă a agresiunilor. În cazul în care copilul trăiește de mic o astfel de experiență, aceasta îi modifică pentru totdeauna așteptările legate de viața care va urma. Deloc surprinzător, eu mi-am petrecut primii ani de viață așteptându-mă efectiv să fiu respinsă. Faptul că am permis acest lucru a reflectat exact ceea ce simțeam în interior în legătură cu mine însămi, sentimente care au persistat foarte mulți ani după aceea.

    În consecință, am crescut cu convingerea că trebuie să lucrez din greu pentru a-mi dovedi valoarea, în toate etapele vieții mele. Pe de o parte îmi doream să dovedesc că sunt cineva, iar pe de altă parte că merit să mă bucur de succesele mele. În plus, acele experiențe timpurii m-au făcut să devin extrem de sensibilă la criticile negative, pe care le exageram singură în mintea mea. Dar poate cel mai profund efect pe care l-au avut agresiunile din copilărie a fost acela că dacă cineva îmi acorda o atenție pozitivă, mă simțeam nevrednică de ea și de laudele sale, așa că fie nu îl luam în seamă, fie exageram cu recunoștința. Mă dădeam apoi peste cap ca să îi demonstrez că meritam într-adevăr atenția sa pozitivă, fiind dispusă la orice în acest scop, inclusiv să mă las călcată în picioare.

    Pe scurt, agresiunile din copilărie m-au privat complet de prețuirea de sine.

     

    Învățarea adevărului legat de iubire

    În aceste condiții, îți poți imagina uimirea pe care am simțit-o în timpul experienței mele de moarte clinică, în timpul căreia am descoperit nu numai că merit să fiu iubită necondiționat pentru că eram cea care eram, dar și că eram o creatură magnifică, frumoasă și atotputernică a universului – unică, specială și prețuită în toate felurile cu putință. Nu trebuia să fac nimic pentru a merita acest dar. Nu trebuia să cultiv semințe speciale pentru a culege mai târziu iubirea profundă pe care o simțea universul față de mine. Nu trebuia să îmi dovedesc în nici un fel valoarea, să realizez sau să devin ceva. Era suficient să fiu cea care eram, căci destinul meu se derula de la sine, la fel de sigur ca și răsăritul soarelui a doua zi dimineața.

    În lumina cristalină prevalentă în lumea de dincolo, am înțeles că nici unul din lucrurile care mi s-au întâmplat la școală nu a avut vreo legătură cu mine. Aceasta a fost maniera în care au acționat ceilalți copii pentru a-și exprima nesiguranța, căci și ei se simțeau neiubiți și neputincioși. De altfel, universul îi iubea la fel de mult și de profund ca pe mine. Și ei erau frumoși și uimitori, fără să știe acest lucru. Copiii de la școala mea și-au proiectat absența prețuirii de sine asupra mea pentru că au putut face acest lucru, nu pentru că eu aș fi făcut ceva care să merite un astfel de tratament.

    Lucrul care m-a uimit cel mai tare a fost faptul că nimic din ce au făcut ei sau din ce am făcut eu nu necesita o iertare autentică. Toate greșelile au fost comise din ignoranță, căci noi am crescut într-o societate care și-a uitat propria divinitate. Suferințele pe care le-am experimentat, la fel ca și bucuriile, au făcut parte integrantă dintr-o călătorie necesară către regăsirea iubirii necondiționate.

     

    Viața trăită în rai aici și acum

    Dac㠄tu primești ceea ce meriți” este un simplu mit, care este adevărul? Te invit să reflectezi la următoarele adevăruri posibile:

    ·         Indiferent ce cred sau ce spun oamenii unii despre alții, cu toții merităm să fim iubiți necondiționat exact așa cum suntem. Noi nu trebuie să ne câștigăm dreptul de a fi iubiți. Acesta ne aparține prin naștere.

    ·         În lumea de dincolo, fiecare suflet este recunoscut ca o creație magnifică, frumoasă și atotputernică a universului – unică, specială și prețuită din toate punctele de vedere.

    ·         Indiferent ce facem sau ce spunem (și chiar dacă ar fi adevărat că nimeni de pe pământ nu ne iubește), universul ne poartă o iubire profundă și nemărginită. La urma urmelor, suntem cu toții interconectați, făcând parte integrantă din aceeași totalitate.

     

    Sfaturi și exerciții

    ·         Dacă ești marginalizat de alți oameni, realizează că acțiunile lor sunt simple proiecții ale propriei lor dureri și confuzii. De asemenea, amintește-ți că prin deschiderea inimii și cultivarea compasiunii față de ei și de durerea lor (care nu este totuna cu susținerea comportamentului lor), tu te ajuți pe tine însuți și îi ajuți inclusiv pe ei.

    ·         Ori de câte ori alți oameni îți fac viața dificilă, întreabă-te de ce viziune sau capacități ai avea nevoie pentru a face cel mai bine față situației. Realizează apoi că această viziune și aceste capacități îți stau la dispoziție. În caz contrar, universul nu ți-ar prezenta această situație. Dacă ești capabil să privești ceea ce se întâmplă ca pe o oportunitate de a-ți continua creșterea personală, și nu ca pe o povară insuportabilă, toate lucrurile de care ai nevoie pentru a depăși dificultatea vor veni mai rapid la tine.

    ·         Imaginează-ți că tu și cei care te chinuiesc sunteți actori într-o piesă de teatru. După spectacol, vă întâlniți cu toții la o petrecere, la care nici unul dintre voi nu se mai simte obligat să intre în pielea caracterului jucat pe scenă. Imaginează-ți-i ca având personalități complet diferite, pline de iubire, care te complimentează pentru prestația ta pe scenă. Repetă cât mai des acest exercițiu de vizualizare, astfel încât să îți poți schimba încetul cu încetul perspectiva.

    ·         Vizualizează un incident neplăcut din trecut și imaginează-ți că îl gestionezi altfel, dintr-o perspectivă mai matură și mai înțeleaptă, bazată pe tot ce ai învățat de-a lungul acestei vieți. Completează imaginile vizualizate cu cât mai multe detalii realiste, pornind de la premisa că rezultatul final va fi unul pozitiv pentru toți cei implicați, nu doar pentru tine.

    ·         Învață tehnici precum terapia prin ciocănituri (EFT – tehnica de eliberare emoțională), exerciții de respirație sau de meditație, care te pot ajuta să îți difuzezi anxietatea și reacțiile emoționale care te mențin ancorat în trecut, astfel încât să îți poți trăi mai plenar viața în momentul prezent.

     

    Întrebări pe care merită să ți le pui

    ·         Care sunt cele mai groaznice traume și umilințe la care am fost supus în trecut? Ce teme și elemente comune împărtășesc ele?

    ·         Este oare posibil ca alți oameni să simtă că eu i-am victimizat pe ei, chiar și într-o manieră minoră și neintenționată? Privind lucrurile din această perspectivă, sunt de acord că este posibil ca unele incidente dureroase la care am fost supus în trecut să fi fost comise neintenționat sau să fi înțeles greșit ceea ce mi-au spus ori mi-au făcut ceilalți oameni?

    ·         Ce trebuie să fac pentru a accepta faptul că merit să mă bucur de iubirea necondiționată a universului? Ce lucru minor aș putea face pentru a mă apropia cât de puțin de această stare de acceptare?

    Sunt conștient că sunt suficient de bun exact așa cum sunt, fără să trebuiască să dovedesc acest lucru, atunci când…

    ·         Pot rămâne prezent și centrat atunci când ceilalți oameni încearcă să îmi apese butoanele emoționale și să îmi provoace o reacție (sau atunci când se comportă într-o manieră care altădată ar fi creat o reacție emoțională foarte intensă din partea mea).

    ·         Nu îmi definesc valoarea de sine în funcție de factorii externi, cum ar fi înfățișarea sau realizările mele.

    ·         Mă gândesc din ce în ce mai puțin la ceea ce merit și din ce în ce mai mult la ceea ce sunt: iubire și conștiință pură.

     

    Capitolul 2

    Mit: Iubirea de sine este egoistă

    Stăteam pe puntea feribotului care mă ducea din satul din golful Discovery Bay (în care locuisem până recent) către Hong Kong, și visam cu ochii deschiși. Îmi plăcea să merg cu feribotul, iar călătoria care dura 23 de minute mi se părea întotdeauna prea scurtă. Dacă puteam, stăteam la fereastră și mă uitam la celelalte vase, precum și la valurile oceanului. Priveam pescărușii care se scufundau în apă și pescuiau, jucându-se unii cu alții sau aruncându-se după bucățile de pâine și celelalte bunătăți pe care li le aruncau pasagerii. Noaptea, admiram cerul urban nocturn, la fel de luminat ca și în timpul artificiilor aprinse în nenumăratele sărbători din Hong Kong. Era o priveliște uimitoare!

    În această zi particulară, m-am urcat printre primii pe vas, așa că a trebuit să aștept aproape zece minute până la plecarea feribotului. Prin urmare, mi-am ocupat locul meu de la geam și am privit ca de obicei apa, în timp ce mintea mea își urmărea curentele propriilor gânduri. Mi-am amintit de toate agresiunile pe care le-am suferit în copilărie, iar apoi de cancerul care mi-a fost diagnosticat și datorită căruia aproape că am murit în luna februarie a anului 2006. Am reflectat apoi la viața mea actuală.

    M-am gândit la maniera în care tachinările și ostracizarea din copilărie m-au făcut să cred că sunt inferioară și defectă. Mi-am trăit aproape întreaga viață crezând că etnia și culoarea pielii mele erau inferioare standardului general acceptat, așa că trebuia să îmi dovedesc constant valoarea în ochii celorlalți pentru a putea fi acceptată și simpatizată de ei. Peste toate, m-am născut într-o cultură în care femeile sunt considerate inferioare bărbaților, lucru care nu a fost de natură să îmi stimuleze prețuirea de sine. Una peste alta, nu a fost deloc surprinzător faptul că am crescută cu o prețuire de sine extrem de redusă.

    Deși părinții mei mă iubeau sincer, gândirea lor era influențată de cultura hindusă în care au crescut, care le-a modelat întreaga viață, transmițându-mi apoi aceleași convingeri. Diferența era că părinții mei au crescut în India, unde toată lumea gândea la fel ca ei, în timp ce eu am crescut într-un mediu cultural extrem de diferit, în care aceste convingeri nu se integrau într-o manieră naturală. Majoritatea colegilor mei de școală erau din Marea Britanie, având convingeri și valori complet diferite de cele ale familiei mele.

    De-a lungul anilor, toți acești factori au continuat să îmi modeleze imaginea și identitatea de sine, astfel încât acestea au ajuns să nu mă mai reprezinte. La fel ca marea majoritate a oamenilor, nici eu nu îmi puneam însă la îndoială valorile și convingerile de bază, care au devenit pur și simplu adevărul meu interior. Într-un fel, am putea spune că ele au devenit sistemul meu de operare în această lume.

    La ora actuală sunt conștientă că fiecare gând pe care îl emitem face parte integrantă dintr-o vastă rețea de gânduri, convingeri și idei, pe care ne-am construit-o de-a lungul întregii noastre vieți. Cu alte cuvinte, chiar și cel mai simplu gând – de pildă unul născut într-o călătorie cu feribotul către Hong Kong – nu este pur și simplu izolat. Dimpotrivă, el este rezultatul tuturor gândurilor pe care le-am avut vreodată până atunci, inclusiv al poveștilor pe care ni le spunem singuri, al convingerilor, capacităților, talentelor, slăbiciunilor, ideilor noastre, și așa mai departe. Prin urmare, un gând aparent aleatoriu din mintea noastră este în realitate interconectat cu tot ce am experimentat vreodată.

    Un alt lucru care îmi este foarte clar la ora actuală este acela că principalele cauze ale cancerului care aproape că m-a ucis au fost aceste sentimente de inferioritate care îmi ghidau întreaga viață și sentimentul că nu merit să mă bucur de nimic bun. Doctorii mei erau convinși că nu voi reuși să supraviețuiesc, iar eu i-am crezut fără rezerve. Le-am intuit teama și mi-am asumat-o. Mi-am amintit de zilele în care zăceam în pat, temându-mă de fiara care îmi tortura corpul și de somnul care urma, din care aș fi putut foarte bine să nu mă mai trezesc niciodată… Dimineața mă trezeam totuși, dar îmi doream ca totul să fi fost un vis urât. Din păcate, realizam în scurt timp că nu fusese deloc un vis.

    Îmi dau seama că dacă aș fi știut atunci tot ce știu acum, nu m-aș fi îmbolnăvit niciodată de cancer. Stând pe vas în acea stare de reverie, mi-am imaginat că mă pot întoarce înapoi în timp, pentru a-mi mângâia eul de la vârsta de nouă ani. Am început să mă gândesc la tot ce i-aș spune dacă aș putea face acest lucru.

    Primul lucru pe care i l-aș spune ar fi acela că este extrem de iubită, perfectă, frumoasă și prețuită. Mi-aș dori să înțeleagă cât de cruzi pot fi copiii, dar că toate agresiunile pe care le-a suferit nu au fost din vina ei. I-aș spune că nu este nimic în neregulă cu ea, că este minunată exact așa cum este și că cei care o agresau făceau acest lucru din cauza nesiguranței pe care o simțeau ei înșiși. Acei copii erau slabi, nu puternici. Erau speriați, nu curajoși. Tocmai de aceea se legau de ea, nu din cauza culorii pielii sale sau a texturii părului ei creț.

    M-am gândit apoi la viața mea actuală, plină de bucurii și distracții, în care călătoream prin toată lumea pentru a vorbi în fața unor audiențe mari la diferite conferințe la care participau invitați precum Wayne Dyer, Louise Hay și Deepak Chopra. Viața mea este astăzi plină de lucruri minunate, dar mai presus de toate, mă face să simt că le sunt de folos altora. Nu mi-aș fi imaginat niciodată că voi trăi așa ceva în zilele întunecate și deprimante ale copilăriei, când întreaga lume mi se părea un iad special creat pentru a mă devora.

    Pe de altă parte, nu îmi dau seama cum ar fi evoluat viața mea dacă aș fi știut de la bun început cât de iubită, de prețuită și de magnifică sunt în realitate. Poate că a fost necesar să trec prin toată acea suferință, durere și teamă pentru a genera toate lucrurile pozitive pe care le atrag la ora actuală în conștiința mea. Nu am nici o îndoială că tot ceea ce ni se întâmplă în această viață servește binelui nostru suprem și că noi nu putem sesiza adevărul realității noastre decât prin contemplarea contrastelor. Prin urmare, poate că teama și suferința sunt necesare pentru a putea înțelege mai plenar ce înseamnă iubirea, acceptarea, frumusețea și bucuria.

     

    Irene

    Oricare ar fi adevărul, la ora actuală îmi urmăresc pasiunea. Îmi place să vorbesc în fața unor audiențe diverse și să călătoresc pretutindeni în lume. Ce-i drept, zborul în regiuni cu un alt fus orar poate fi extrem de obositor din punct de vedere fizic. De fapt, în timp ce stăteam visătoare pe scaunul feribotului, încă mai simțeam efectele diferenței de fus orar în urma ultimei mele călătorii. În timp ce îmi înăbușeam un căscat, am fost scoasă din reveria mea diurnă de o voce familiară care mă striga.

    - Hei, Anita! Ce bine-mi pare că te văd! Te deranjează dacă mă așez lângă tine?

    Vocea îi aparținea lui Irene, o prietenă din vecini. Privind pe geam, am constatat că încă nu părăsiserăm malul. Mie mi se părea că trecuse mult mai mult timp. În astfel de situații îmi amintesc întotdeauna ce am simțit atunci când m-am trezit din comă în anul 2006. Nu am stat în comă decât 30 de ore, dar mie mi s-a părut că au trecut ani.

    - Bună, Irene, i-am răspuns prietenei mele cu entuziasm. Chiar te rog să te așezi lângă mine. Mă bucur sincer să te văd!

    Deși Irene purta haine la modă, mai exact o bluză de firmă peste niște blugi asortați, iar părul ei negru era tuns scurt, dar într-un stil elegant, corpul și expresia ei facială spuneau o poveste diferită. Arăta obosită și secătuită, mai bătrână decât cei 40 și ceva de ani pe care îi avea. După ce s-a așezat lângă mine, m-a întrebat ce mai făceam.

    - Îmi merge foarte bine! i-am răspuns. Și ție?

    - Sunt bine, mi-a spus ea.

    După ce s-a mai gândit puțin, a adăugat:

    - Sinceră să fiu, nu îmi merge chiar atât de bine. Încă mai am probleme la serviciu. Șeful meu dă de pământ cu mine și lucrez foarte multe ore suplimentare. Nici viața mea de familie nu este cu mult mai ușoară. Fiica mea se plânge că nu îmi petrec suficient timp cu ea, iar relația cu iubitul meu nu este tocmai roză în momentul de față. Toate aceste lucruri și-au lăsat amprenta asupra mea. Mă simt epuizată.

    Viața lui Irene nu s-a schimbat cu nimic în toții anii de când o cunoșteam. A avut întotdeauna probleme cu slujba, cu fiica ei, cu banii și cu relațiile. Cu mulți ani în urmă, discutam ore în șir cu Irene despre toate problemele din viața noastră. Ne lamentam una pe umărul celeilalte despre cât de grea era viața noastră și despre cât de sătule eram de ea, comparând sacrificiile pe care le făceam pentru ca oamenii din jurul nostru să aibă ceea ce își doreau. Pe scurt, eram amândouă convinse că eram victime ale circumstanțelor vieții și că toți ceilalți erau egoiști, în timp ce noi două eram perfect altruiste și de o mare generozitate. Nici una dintre noi nu credea că avea ceva de-a face cu crearea acestor circumstanțe.

    Acum ne-am reîntâlnit după ani, iar povestea vieți lui Irene nu se schimbase prea mult. O parte din eroii din viața sa erau diferiți, dar povestea ei era neschimbată. Să fim bine înțeleși: nu mi-am propus nici o clipă să o judec. Eram perfect conștientă că m-aș fi putut afla foarte bine în locul ei. Irene ar fi putut fi eu într-o viață paralelă, dacă nu aș fi trecut prin tot ce am trecut. Îmbolnăvirea de cancer, experimentarea stării de moarte clinică, urmată de reîntoarcerea în această lume mi-au resetat complet viața, transformându-mă în întregime, inclusiv perspectiva pe care o aveam asupra vieții.

    - O, Irene, îmi pare rău să aud că treci prin momente atât de grele, i-am spus. Ce se întâmplă?

    - De unde să încep? s-a întrebat ea, fericită că avea ocazia să își mai descarce amarul pe umerii mei.

    - Haide să începem cu ceva amuzant, i-am sugerat. Ce mai face Natalie?

    Am întrebat-o despre fiica ei în încercarea de a mai detensiona atmosfera, fiind convinsă că orice ar fi făcut micuța și drăgălașa Natalie nu putea fi foarte rău.

    - Nu mă face să încep să îți povestesc despre Natalie, mi-a răspuns ea, căci s-ar putea să nu mă mai pot opri! A ajuns la o vârstă la care mă sfidează tot timpul, certându-se din nimic cu mine. Este o rebelă care nu înțelege de vorba bună. Peste toate, este foarte neglijentă cu hainele ei și nu este deloc atentă la felul în care arată. Am cheltuit o avere cu ea și nu dă nici un semn de apreciere. Nu înțelege valoarea banilor și nu pare să aprecieze cât de mult muncesc ca să îi câștig, numai pentru ca ea să poată merge la o școală bună și să aibă haine de calitate, un calculator și așa mai departe.

    Lui Irene îi plăcea să se îmbrace elegant și să poarte haine de firmă, așa că nu îmi venea deloc greu să înțeleg cât de iritată era de faptul că fiica ei nu părea deloc interesată de aceste lucruri.

    - O, Irene, nu are decât 13 ani! i-am spus. Nu crezi că se poartă la fel ca toți copiii de vârsta ei? Știu că nu sunt în măsură să îți dau sfaturi în această privință, întrucât nu am copii, dar din punctul meu de vedere Natalie pare o fată minunată!

    Speram ca răspunsul meu să o mai calmeze puțin.

    - Tocmai asta e! mi-a răspuns Irene. Încă se mai poartă ca un copil! Când eu aveam vârsta ei, eram mult mai matură, mi-a spus Irene, înainte de a se lansa într-o tiradă lungă legată de toate celelalte dificultăți cu care se confrunta la ora actuală.

    În timp ce stăteam acolo ascultându-mi prietena plângându-se despre fiica ei, despre partenerul de cuplu, despre slujbă și despre situația sa financiară, am trăit o senzație care îmi era de acum extrem de familiară: dincolo de aparențe, Irene se simțea inadecvată și neiubită. La fel ca toți oamenii, ea își proiecta dezamăgirea asupra celorlalți, în cazul de față asupra fiicei sale, a partenerului de viață și asupra oricui altcineva. Este întotdeauna infinit mai ușor să dai vina pe alții pentru eșecurile, frustrările și insatisfacțiile tale, decât să recunoști că există ceva în conștiința ta care trebuie vindecat.

     

    Iubirea de sine

    Deși purta haine de firmă și avea mare grijă de felul în care arăta, îmi puteam da cu ușurință seama că Irene nu se iubea cu adevărat pe sine. Dimpotrivă, era extrem de dură cu ea însăși, își forța corpul până la epuizare și se simțea dezamăgită atunci când nu își atingea propriile așteptări. De fapt, eram convinsă că dorința ei de a arăta și de a fi îmbrăcată bine se datora mai degrabă unei dorințe de a fi plăcută sau unei lipse a prețuirii de sine decât unei iubiri sincere față de sine.

    Nu mi-a fost deloc greu să recunosc toate acestea în prietena mea, căci – la urma urmelor – exact așa fusesem și eu. Până la experiența morții mele clinice, nici eu nu m-am iubit cu adevărat pe mine însămi. Nu am înțeles că iubirea de sine este cel mai important lucru pe care îl putem face vreodată, fiind însăși cheia unei vieți fericite. În cazul meu, toate acestea s-au schimbat atunci când m-am putut privi din perspectiva lumii de dincolo, mai exact prin ochii divinului. Am înțeles atunci cine eram cu adevărat și cât de puternică și de specială eram în ochii universului. De asemenea, mi-am dat seama cum am ajuns să zac aproape moartă pe acel pat de spital.

    Imaginează-ți ce ai simți dacă ai realiza subit că nici una din convingerile, valorile, judecățile, opiniile, nesiguranțele, îndoielile și temerile tale nu sunt totuna cu tine, că acestea nu au nimic de-a face cu cel care ești cu adevărat, nefiind altceva decât simple straturi ale unor filtre pe care le-ai acumulat de-a lungul tuturor experiențelor vieții tale. În continuare, imaginează-ți că toate aceste straturi dispar, lăsând adevărul tău interior să strălucească plenar, în toată gloria lui.

    Exact acest lucru mi s-a întâmplat mie. Când am ajuns în lumea de dincolo, am putut vedea cine sunt cu adevărat, fără toate aceste filtre și experiențe acumulate, iar această esență a mea s-a dovedit a fi infinit mai măreață decât tot ce mi-aș fi putut imagina vreodată! Până atunci, m-am pus întotdeauna pe ultimul loc, considerându-mă nevrednică și nedemnă de a fi iubită. În acea lume de dincolo m-am perceput însă prin ochii lui Dumnezeu și am înțeles că departe de a fi neiubită și nedemnă de a fi iubită, eram copilul minunat al universului, care mă iubește necondiționat pentru simplul motiv că exist. Am înțeles că măreția mea este magnifică și supremă, că sunt perfectă din toate punctele de vedere și că sunt creată din însăși substanța divină care reprezintă fundamentul a tot ceea ce există. Am înțeles că sunt cu adevărat o ființă de lumină, la fel ca toți ceilalți oamenii și ca tot ce există în lumea naturală, căci întreaga natură este plină de viață, iar această viață este interconectată.

    Această revelație m-a năucit. Am rămas șocată să descopăr că mă aflam în centrul a tot ceea ce există, că fără mine totalitatea nu putea exista, lucru pe care nu l-aș fi bănuit nici în o mie de ani. Cu această ocazie, am înțeles că sunt iubită, că sunt eu însămi iubire, iar această revelație mi-a schimbat pentru totdeauna sistemul convingerilor legate de sine și de ceilalți oameni.

     

    Conștientizarea de sine

    În timp ce stăteam în acel feribot, îmi doream cu ardoare să îi pot transmite lui Irene că este infinit mai mult decât realizează, așa că nu are motive să fie atât de dură cu ea. Eram ferm convinsă că cele mai multe din problemele ei s-ar dizolva de la sine dacă ar înțelege cât de mult merită să se bucure de tot ce are viața mai sublim de oferit. Pentru ca ceilalți să o iubească, Irene trebuia însă să se simtă iubită și vrednică de a fi iubită, să creadă ea însăși că merită iubirea celorlalți, lucru care s-ar fi întâmplat automat dacă ar fi învățat să se iubească pe ea însăși.

    - Irene, tu îți dai seama cât de frumoasă și de inteligentă ești? i-am spus, în timp ce prietena mea tocmai îmi povestea cum partenerul ei șterge pe jos cu ea.

    - De unde până unde? m-a întrebat ea, plăcut surprinsă. Până atunci avusese o expresie crispată, dar acum s-a luminat imediat la față.

    - Acesta este adevărul, am insistat eu. Nu cred că îți dai seama cât de uimitoare ești, motiv pentru care ți se pare că ceilalți nu te apreciază la justa ta valoare. Adevărul este că ești incredibil de frumoasă și că meriți să fii iubită, dar viața m-a învățat că noi nu putem vedea acest lucru reflectat în lumea din jurul nostru decât dacă devenim noi înșine conștienți de el, înlăuntrul nostru.

    - Ție îți convine să crezi asta, a izbucnit ea, căci totul îți merge bine! Îți este ușor să te iubești pe tine însăți și să crezi că ești incredibilă și uimitoare. Dar viața mea este mizerabilă în momentul de față, așa că mi se pare normal să mă înfurii pe mine însămi! Cum am ajuns aici!? Nu mi-am dorit niciodată acest gen de viață! Cum de am putut da un rateu atât de mare!?

    - Irene, uiți prin ce am trecut eu! i-am spus cu fermitate. Nici mie nu mi-a plăcut viața mea! Și apoi, nu uita că aproape că am murit! Abia atunci am înțeles cât de important este să mă iubesc pe mine însămi și să nu mă mai pedepsesc niciodată singură! Ori de câte ori particip la o conferință, le spun celor din audiență să se iubească pe sine ca și cum întreaga lor viață ar depinde de acest lucru, căci mie iubirea de sine mi-a salvat viața. Viața noastră chiar depinde de iubirea noastră de sine. Asta m-a adus înapoi din lumea de dincolo, și uite unde am ajuns acum! Noi trebuie întotdeauna să începem prin a ne iubi pe noi înșine pentru ca viața noastră să se schimbe, și nu invers! Nu ne putem aștepta ca ceilalți să ne trateze așa cum ne dorim atât timp cât nu le dăm un exemplu, iubindu-ne pe noi înșine!

    - Bine, dar mi s-a spus întotdeauna că iubirea de sine este ceva egoist, mi-a ripostat Irene, arătând din nou îngrijorată. De altfel, trebuie să mă gândesc și la fiica mea. Trebuie să o pun întotdeauna pe primul loc, sacrificându-mă pe mine și nevoile mele. În caz contrar, cum aș putea-o ține la o școală bună, oferindu-i toate oportunitățile de care are nevoie pentru a nu repeta aceleași greșeli ca și mine. Trebuie să fac totul pentru a-i asigura tot ce are nevoie.

    Știam că Irene și-a petrecut ultimii zece ani din viață muncind din greu, acceptând slujbe care nu îi plăceau, și totul numai pentru a-i oferi lui Natalie cât mai multe oportunități cu putință. Ea a înscris-o pe fiica ei la una dintre cele mai bune școli din oraș și la cât mai multe cursuri suplimentare, pentru a se asigura că acumulează cât mai multe cunoștințe și că are note mari la școală. De bună seamă, această presiune și-a lăsat amprenta atât asupra fiicei cât și asupra mamei.

    - Știu că nu sunt mamă, i-am spus, dar cu toții avem mame și cu toții am fost copii. Din punctul meu de vedere, cel mai frumos dar pe care mi l-ar fi putut oferi părinții mei ar fi fost acela de a mă învăța să mă iubesc pe mine însămi. Eu cred că atunci când părinții se sacrifică pe ei înșiși de dragul copiilor lor, punând pe ultimul loc nevoile lor, ei își învață copiii să facă același lucru. Copiii învață întotdeauna ținând cont de ceea ce fac părinții lor, nu de ceea ce spun aceștia.

    Agresiunile, tachinările și disperarea pe care le-am trăit la școală, am continuat, nu m-au învățat nici atât să mă iubesc pe mine însămi. Dimpotrivă, am integrat în mine toate aceste temeri și toată această negativitate, ajungând să cred nu numai că sunt imperfectă, dar și că nu merit să fiu iubită, prețuită și respectată. Mai târziu, când am devenit adultă, aceste convingeri interioare mi-au modelat în cea mai mare parte identitatea de sine.

    De asemenea, am fost educată de mică în convingerea culturală că fetele le sunt inferioare băieților, fiind un fel de povară ce ar trebui evitată pe cât posibil. La fel ca și tine, am fost învățată că este o dovadă de egoism să mă pun pe mine înaintea celorlalți. Fiind fată, toată lumea se aștepta de la mine să îi slujesc pe ceilalți. După cum știi, nu suntem singurele care am crescut cu această convingere. Ori de câte ori țin un seminar, îi rog pe cei din audiență care au fost învățați de mici că iubirea de sine este un lucru egoist să ridice mâna. De fiecare dată, 99% dintre cei prezenți își ridică mâinile! Nici măcar nu înțeleg de ce sunt luată de fiecare dată prin surprindere, căci eu însămi fac parte din rândul lor!

    Apropo, am continuat, când erai mică ți s-a spus s㠄îți iubești aproapele la fel de mult cum te iubești pe tine însăți”?

    - Desigur, îmi amintesc și acum când ni se spunea acest lucru, mi-a răspuns Irene. De fapt, i-l repet eu însămi constant lui Natalie! Îmi doresc să învețe de mică importanța tratării celorlalți așa cum i-ar plăcea să o trateze aceștia pe ea!

    - Foarte frumos, Irene, i-am spus. Și eu cred că empatia față de ceilalți este extrem de importantă, dar îngăduie-mi să te întreb: ce se întâmplă dacă nu te iubești pe tine însuți? Cât de bine crezi că va funcționa iubirea față de aproape dacă nu ești capabil să te iubești nici măcar pe tine însuți?

    Acesta a fost un moment de referință pentru Irene. Expresia feței sale s-a schimbat, iar ochii i s-au mărit, gândindu-se la implicațiile întrebării mele.

    - Ai perfectă dreptate, Anita, mi-a spus ea, surescitată. Bănuiesc că la asta te referi atunci când pui întrebarea: „Cum putem dărui ceva ce nu avem?”, nu-i așa?

    - Așa este! am exclamat imediat. Este imposibil să iubești cu adevărat pe altcineva atât timp cât nu te iubești mai întâi pe tine însuți necondiționat. Mitul care spune că iubirea de sine este egoistă reprezintă opusul absolut al convingerii pe care ar trebui să o adoptăm pentru a ne putea trăi plenar și fericiți viața. De aceea, mie mi se pare că trăim într-o lume cu susul în jos, în care suntem învățați opusul lucrurilor care ne-ar putea ajuta cu adevărat. Mai mult, cei care învață din experiență cât de important este să se iubească mai întâi de toate pe ei înșiși sunt adeseori judecați de ceilalți pentru că practică acest adevăr, lucru care îi determină să nu recunoască faptul că au ajuns să creadă în el. Așa se explică de ce acest adevăr este ținut într-un secret atât de mare.

    Irene părea captivată de raționamentul meu, așa că am continuat.

    - Trebuie să înțelegi însă că atât timp cât nu te iubești pe tine însuți, nimic din viața ta nu poate funcționa corect. Profunzimea, sensul și bucuria pe care le experimentezi zi de zi, iubirea, bunătatea și răbdarea pe care le manifești în raport cu ceilalți – toate depind direct proporțional de iubirea pe care o ai față de tine însuți. La urma urmelor, așa cum spuneai mai devreme, noi nu le putem oferi celorlalți ceva ce nu avem noi înșine. La fel de adevărat este și faptul că iubirea, respectul, susținerea și compasiunea pe care le primești de la ceilalți sunt direct proporționale cu iubirea ta de sine, căci este imposibil să primești ceva dacă nu dispui de un loc în care să îl așezi.

    Atunci când nu te iubești pe tine însuți, am continuat, tu îl negi practic pe Dumnezeu, care se manifestă prin tine, iar acest lucru se datorează faptului că ești condiționat să crezi că iubirea de sine – sau și mai rău, recunoașterea faptului că te iubești pe tine însuți – este ceva extrem de egoist și de narcisist. În realitate, nimic nu poate fi mai departe de adevăr. Narcisismul se naște din opusul iubirii de sine, din lipsa acesteia și din obsesia față de atenția celorlalți pentru a compensa iubirea pe care nu ți-o oferi singur.

    După ce mi-am încheiat micul discurs, am rămas amândouă tăcute vreme de un minut.

     

    Către vindecarea de sine

    - Hei, tocmai m-am gândit la ceva! a exclamat Irene, rupând brusc tăcerea. Înclin să cred că mă iubesc pe mine însămi, căci am mare grijă de mine. Mănânc sănătos, îmi place să mă îmbrac cu haine de firmă, îmi fac tot timpul coafura și manichiura, etc. Nu înseamnă toate acestea că mă iubesc pe mine însămi?

    - Eu cred că este minunat că îți faci timp pentru toate aceste lucruri, i-am răspuns. Este unul din aspectele pe care le admir la tine. Ele nu sunt sinonime însă cu iubirea de sine, am insistat, amintindu-mi cât de fanatică am fost eu în legătură cu sănătatea mea înainte de a mă îmbolnăvi de cancer.

    De fapt, am fost copilul perfect în ceea ce privește hrana sănătoasă. Dieta mea a fost întotdeauna strict organică, vegană, și includea zilnic sucuri de legume și fructe. Am mers până acolo încât mi-am cultivat singură în ghivece iarbă de grâu! Eram obsedată de tot ce băgam în gură. Navigam tot timpul pe Internet, căutând obsesiv suplimente, alimente sănătoase și ultimele superalimente descoperite. Am făcut tot ce mi-a stat în putință pentru a evita cancerul. Și totuși, m-am îmbolnăvit de această boală.

    Când am ajuns în lumea de dincolo, fiind golită de straturile succesive ale valorilor și convingerilor mele până când am rămas față în față cu adevărul esenței mele, am descoperit că toate comportamentele mele au fost determinate de doi factori principali: iubirea și teama. Acestea au fost cele două forțe care au stat la baza tuturor acțiunilor pe care le-am întreprins vreodată. Din păcate, factorul care a predominat de departe în viața mea a fost teama, nu iubirea. Am înțeles atunci, cu o claritate uimitoare, că pentru a-mi transforma viața, era necesar ca tot ce aveam să spun sau să fac începând din acel moment să fie motivat de iubire, nu de teamă.

    Toate măsurile pe care le-am luat anterior pentru a fi sănătoasă au fost motivate de teama de a nu mă îmbolnăvi de cancer, nu de iubirea de sine. Comportamentul meu a fost unul obsesiv. (Deși nu i-am spus acest lucru lui Irene, am intuit că tot ce făcea ea pentru a arăta bine se datora în egală măsură fricii, nu iubirii.) La ora actuală, atunci când optez pentru a mânca sănătos sau pentru a face un alt lucru pe care îl consider benefic, acționez astfel deoarece mă iubesc pe mine însămi și îmi doresc să trăiesc o viață lungă și sănătoasă. Nu mai acționez obsesiv, ci relaxat, căci la ora actuală nu mai sunt mânată de la spate de teamă. Sunt ferm convinsă că nu mă pot îmbolnăvi de cancer dacă mănânc o înghețată și mă bucur de asfințitul soarelui.

    Doresc să fiu bine înțeleasă: eu nu cred că Irene (sau oricine altcineva) se va îmbolnăvi neapărat de cancer numai pentru că acționează din teamă (oricum, sper că discuția noastră i-a modificat fundamental perspectiva asupra iubirii de sine). În schimb, cred cu toată convingerea că societatea nu ne încurajează să fim suficient de conștienți de noi înșine pentru a înțelege ce anume ne motivează să acționăm așa cum o facem. Foarte mulți oameni cred sincer că iubirea de sine se traduce prin negarea slăbiciunilor și a eșecurilor lor aparente, motiv pentru care cultivă afirmațiile. Ei ratează însă esențialul.

    Iubirea de sine nu înseamnă să te lauzi tot timpul și să îți repeți în permanență cât de grozav ești. Dimpotrivă, ea înseamnă să te iubești așa cum ești cu adevărat, să îți iubești umanitatea din tine, slăbiciunile care atrag criticile altor persoane, eșecurile și dezamăgirile. Ea constă în a-ți lua angajamentul că vei rămâne alături de tine chiar dacă nimeni altcineva nu o va face!

    La acest lucru mă refer eu atunci când susțin că trebuie să te iubești pe tine însuți ca și cum viața ta ar depinde de acest lucru. Experiența personală m-a învățat dincolo de orice îndoială adevărul acestei afirmații!

     

    Viața trăită în rai aici și acum

    Dacă afirmația potrivit căreia „iubirea de sine este egoist㔠este un simplu mit, care este adevărul?

    Te invit să reflectezi la următoarele adevăruri posibile:

    ·         Noi nu putem dărui ceea ce nu avem. De aceea, iubirea de sine este absolut esențială pentru a putea iubi pe altcineva. (Spre exemplu, noi nu ne putem iubi aproapele la fel de mult ca pe noi înșine dacă nu începem mai întâi prin a ne iubi pe noi înșine.)

    ·         Cu cât ne iubim mai mult pe noi înșine, cu atât mai multă iubire vom avea de oferit altora, căci iubirea noastră crește exponențial (ea nu se consumă prin folosirea ei).

    ·         Suntem cu toții expresii ale lui Dumnezeu / Energiei Universale / Creației. Prin urmare, neiubirea de sine echivalează cu afirmația că nu merită să îl iubim pe Dumnezeu / Energia Universală / Creația.

     

    Sfaturi și exerciții

    ·         Notează în fiecare zi cinci trăsături pozitive pe care le admiri sau le prețuiești la tine însuți. Poate fi vorba de orice aspect pozitiv, de pildă cum te-ai descurcat într-o situație dificilă, cum ai grijă de familia ta, un talent sau o capacitate pe care le posezi, ori chiar o trăsătură fizică pe care o admiri la tine. Păstrează un jurnal cu aceste mărturii, pentru a te putea întoarce mai târziu la ceea ce ai scris. De regulă, noi avem tendința de a ne critica singuri. Scopul acestui exercițiu este de a-ți reantrena mintea să se focalizeze asupra trăsăturilor tale pozitive, nu asupra celor negative.

    ·         Dacă ai un partener, o consoartă, un prieten sau un membru de familie în care ai încredere, luați-vă reciproc angajamentul de a petrece zilnic cinci minute identificând calitățile pozitive pe care le vedeți unul la celălalt. Acest exercițiu poate vindeca și întări orice relație. În plus, îmbunătățește prețuirea de sine.

    ·         Atunci când te trezești dimineața, privește-te în ochi în oglindă și spune-ți cu voce tare: „Te iubesc. Nu te voi dezamăgi, nu te voi pedepsi și nu te voi înjosi niciodată. Voi fi întotdeauna cel mai bun prieten al tău!” Adaugă orice alte afirmații care ți se par utile. De asemenea, repetă exercițiul ori de câte ori simți nevoia de-a lungul zilei.

     

    Întrebări pe care merită să ți le pui

    ·         Cum mă pot iubi mai mult pe mine însumi?

    ·         Ce aș face chiar acum dacă m-aș iubi cu adevărat pe mine însumi?

    ·         Ce pot face pentru a mă susține mai mult în fața dificultății cu care mă confrunt?

    ·         Ce pot face pentru a le fi un exemplu copiilor mei sau altor tineri din viața mea, arătându-le cât de important este să te iubești pe tine însuți?

    Sunt conștient că dau dovadă de iubire de sine atunci când…

    ·         Îmi acord permisiunea de a face cele mai amuzante alegeri, care îmi fac plăcere și îmi procură o stare de bucurie, fără a-mi face în permanență griji legate de ceea ce vor gândi ceilalți.

    ·         Nu mă mai simt vinovat pentru că îmi merge bine sau pentru că duc o viață plină de bucurie.

    ·         Vocea criticului meu interior nu mai este vocea cea mai puternică din mintea mea.

    ·         Nu mai resping complimentele pe care mi le fac ceilalți oameni, ci le răspund cu o recunoștință autentică.

    ·         Le fac din proprie inițiativă și cu bucurie servicii celorlalți oameni, nu din obligație, pentru că mă simt vinovat sau manipulat.

    ·         Accept faptul că am dreptul de a fi fericit, chiar dacă oamenii din jurul meu trec prin dificultăți sau nu se simt fericiți.


    A apărut în: 2016-12

    Fii primul care își spune opinia!

    e-Mail-ul dvs.
    Numele dvs.
    Mesajul:
     Articole de același autor, Anita Moorjani: 
    Am murit și m-am descoperit pe mine însămi
    Călătoria mea de la cancer la vindecarea profundă, trecând printr-o experiență în apropierea morții


     Cele mai noi 9 articole la ,,Vindecare spiritual㓠-> ,,General“ 
    Părinții toxici
    Vindecă-ți rănile din copilărie și reia controlul asupra vieții tale
    Vindecarea celor 5 răni
    Trădare, umilire, abandon, nedreptate, respingere
    Ghid spiritual pentru copii, părinți, bărbați și femei
    Legătura dintre gânduri, sentimente și boli (Învață să te ierți. Vol. 9)
    Cele șapte planuri ale existenței
    Filozofia care stă la baza tehnicii de Terapie Teta
    Traumă și memorie
    Saga creierului și a corpului în căutarea trecutului încă viu. Ghid practic pentru înțelegerea și vindecarea amintirilor traumatice
    Codul emoțiilor
    Cum îți poți elimina emoțiile nerezolvate captive pentru a te bucura de o sănătate perfectă, de iubire și de fericire
    Medium medical
    Secretele din spatele bolilor cronice și misterioase și cum te poți vindeca în sfârșit
    Marele dicționar al bolilor și afecțiunilor
    Cauzele subtile ale îmbolnăvirii
    Vezi toate articolele de la domeniul ,,Vindecare spiritual㓠-> ,,General“
     Cele mai noi 9 articole la Editura: Adevăr Divin  
    Miracolul conștientizării
    Introducere în practica meditației
    Amintiri din rai
    Uimitoarele amintiri ale copiilor din perioada de dinaintea venirii pe pământ
    Părinții toxici
    Vindecă-ți rănile din copilărie și reia controlul asupra vieții tale
    Cele șapte planuri ale existenței
    Filozofia care stă la baza tehnicii de Terapie Teta
    Autocontrolul prin sugestie conștientă
    Despre sugestie și despre aplicațiile acesteia
    Cere și ți se va da
    Învață să manifești Legea Atracției
    Protocolul Wahls
    Cum am învins scleroza multiplă progresivă utilizând principiile Paleo și medicina funcțională
    Codul emoțiilor
    Cum îți poți elimina emoțiile nerezolvate captive pentru a te bucura de o sănătate perfectă, de iubire și de fericire
    Vezi toate articolele de la Editura: ,,Adevăr Divin“
     Cele mai noi 9 articole la colecția Vindecare spirituală  
    Părinții toxici
    Vindecă-ți rănile din copilărie și reia controlul asupra vieții tale
    Cele șapte planuri ale existenței
    Filozofia care stă la baza tehnicii de Terapie Teta
    Autocontrolul prin sugestie conștientă
    Despre sugestie și despre aplicațiile acesteia
    Codul emoțiilor
    Cum îți poți elimina emoțiile nerezolvate captive pentru a te bucura de o sănătate perfectă, de iubire și de fericire
    Afirmațiile pozitive
    Experimentează chiar acum tot ce poate fi mai bun în viață
    Medium medical
    Secretele din spatele bolilor cronice și misterioase și cum te poți vindeca în sfârșit
    Corpul nu uită niciodată
    Cooperarea dintre creier, minte și corp pentru vindecarea traumelor
    Theta Healing
    Înalță-te și caută-L pe Dumnezeu. Înalță-te și lucrează cu Dumnezeu
    Vezi toate articolele de la colecția ,,Vindecare spirituală“


    Cele mai noi cărți ADEVĂR DIVIN

    Noutăți pe site


    Retipăriri

     
     
    Executat în 1.9073 secunde
    Sugestie: Apăsați CTRL+D pentru a adăuga acest site la favorite.