Prima pagină - Fii aici, acum
Top 50 vânzări | Noutăți pe site | Cărțile ADEVĂR DIVIN | Discount până la 50%! | În viitor | Contact 
 Top 50 vânzări 
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
la newsletter-ul Editurii Adevăr Divin!
Cumpărături
Coșul este gol
3941 produse pe stoc
  Domenii
  • Alimentație și naturism
  •   - Agricultură
      - Diete
      - Fitoterapie
      - General
      - Grupele sanguine
      - Medicina naturistă
        - General
        - Homeopatie
        - Valeriu Popa
      - Hrană vie
      - Vindecarea cancerului
      - Vindecarea diabetului
  • Dezvoltare personală
  •   - Automotivare
      - General
      - Eneagrama
      - Legea atracției
        - Colecția Secretul
        - General
      - Meditație, mindfulness
      - Relații
      - Sănătate
      - Suflet și spirit
  • Divinație
  •   - Chiromanție
      - General
      - Grafologie
      - I Ching
      - Interpretarea viselor
      - Morfopsihologie
      - Numerologie
      - Simbolistică
      - Tarot
  • Ezoterism
  •   - Alchimie
      - Călătorii astrale
      - Fizica cuantică
      - General
      - Magie
      - Metafizică
      - Rozicrucienii
      - Societăți secrete
      - Spiritism
  • Filozofie
  • Inițiere spirituală
  •   - Copiii cei noi
      - General
  • Inspirație divină
  • Învățături spirituale
  •   - Astrologie
      - Feng Shui
      - General
      - Mudra-e și Mantra-e
      - Tao
      - Șamanism
      - Știință
      - Zen
      - Yoga
  • Maeștri spirituali
  •   - Edgar Cayce
      - General
      - Gurdjief
      - Jakob Lorber
      - Kahlil Gibran
      - O. M. Aïvanhov
      - Osho
      - Masaru Emoto
      - Paulo Coelho
      - Ramana Maharshi
      - Rudolf Steiner
      - S. N. Lazarev
  • Mister
  •   - Anul 2012, 2013 și după ;-)
      - Civilizații dispărute
        - General
        - Atlantida
      - Conspirații
        - General
        - Jan van Helsing
      - General
      - Montauk
      - OZN-uri
      - Piramide
  • Muzică pentru suflet
  •   - Gheorghe Iovu
      - Frederic Delarue
  • Prosperitate și succes
  •   - Bani
      - General
      - Prosperitate
      - Succes
  • Psihologie
  •   - Autism
      - Constelații familiale
      - General
      - Hipnoză
      - Limbajul trupului
      - Metoda José Silva
      - NLP
      - Parenting
      - Psihogenealogie
      - Psihoterapie
      - Puterea cuvintelor
      - Puterea gândului
  • Religie
  •   - Budism
        - Dalai Lama
        - General
        - Hinduism
        - Învățături din Tibet
      - Creștinism
        - Apostoli
        - Arsenie Boca
        - Calendare
        - Evanghelii
        - General
        - Iisus Hristos
        - Învățături ale părinților români
        - Muzică religioasă
        - Nicolae Steinhardt
        - Sfinți
      - General
      - Islamism
      - Iudaism (Kabbala)
      - Shintō
  • Spiritualitate
  •   - Curs de Miracole
      - Dacii
      - General
  • Terapii complementare
  •   - Acupunctură
      - Aromaterapie
      - Atingere Cuantică
      - Ayurveda
      - Bioenergie
        - Aura umană
        - Chakre
        - Corpuri subtile
        - General
      - Cristaloterapie
      - Cromoterapie
      - EFT (Tehnici de Eliberare Emoțională)
      - Gestalt
      - General
      - Hidroterapie
      - Kinetoterapie
      - Magnetoterapie
      - Masaj
      - Meloterapie
      - Qi Gong
      - Radiestezie
      - Reflexologie
      - Reiki
      - Remediile florale Bach
      - Su Jok
      - Terapia craniosacrală (TCS)
      - Urinoterapie
  • Viața de după moarte
  •   - Entități
      - General
      - Viețile anterioare
  • Vindecare spirituală
  •   - General
      - Karma
      - Îngeri
      - Spiritele naturii
      - Theta Healing
  • Și altele...
  •   - Biografii
      - Cărți de colorat
      - Cărți pentru copii
        - General
        - Preșcolari
        - Religioase
      - Eseistică
      - General
      - Ficțiune
      - Hobby / Timp liber
      - Istorie
      - Memorii
      - Non Ficțiune
      - Poezie
      - Reviste
      - Romane
      - Suport de pahar
    - Top 50 vânzări
    - Noutăți pe site
    - Cărțile ADEVĂR DIVIN
    - În viitor
    - Lista produse
      Despre noi
    • Contact
    • Datele firmei
      Site-uri prietene
    Abraham-Hicks.com
    Reiki - Aurelian Curin
    Cursuri și Terapii cu Daniela Cumpănici
    Psiholog Elisabeta Vultur
    Artist fotograf:
    portret, studio, evenimente în Brașov

    www.FotoMars.ro

     
     
    Fii aici, acum
    Un manual pentru o viață trăită în mod conștient

    » Coperta
    Acest manual conține foarte multe tehnici. Nevoile oamenilor sunt diferite, și fiecare se află într-o altă etapă pe calea spirituală. La fel ca în cazul oricărei cărți de bucate, tu poți alege însă rețeta care ți se potrivește. Dacă îți vei asculta vocea interioară, aceasta îți va spune unde te afli în momentul de față și ce metodă este cea mai potrivită pentru tine, pentru a te conduce mai departe către lumină.
    „Fie ca soarele etern să își reverse lumina asupra ta
    Să te înconjoare cu iubire
    Iar lumina pură din interiorul tău
    Să te conducă înapoi către casă”.
    Afișat de 17502 ori.
    Cotație articol: excelent (5/5; 1 voturi)
    NeinspiratMediocruMediuBunExcelent



    •Preț site:35.00 RON *
    Contact
    Descriere Cuprins Fragmente Condiții de livrare

    1. Călătoria

    Transformarea: Dr. Richard Alpert despre Baba Ram Dass

     

    Povestea noastră

    Există trei etape în această călătorie în care m-am angrenat! Prima, cea a etapei științei sociale; a doua, cea psihedelică; și a treia, cea yoghină. Fiecare etapă a jucat un anumit rol în începerea etapei următoare. Privind retrospectiv, îmi dau seama că multe din experiențele care nu au însemnat mare lucru la vremea respectivă au creat premisele necesare pentru ceea ce a urmat. Doresc să îți împărtășesc acele aspecte ale călătoriei mele interioare care nu au fost revelate niciodată până acum în mas-media: nu sunt interesat de aspectele politice și de ceea ce poți citi în ziarul Saturday Evening Post despre LSD. Aceasta este povestea care descrie ce se întâmplă în interiorul unui om care trece prin aceste experiențe.

     

    Succesul

    În anul 1961, la începutul lunii martie, eram probabil la apogeul carierei mele academice. După ce am lucrat ca profesor asistent la Universitatea Berkeley din California, mi s-a oferit un post permanent în cadrul Universității Harvard, dacă aveam grijă să public suficiente articole. Mi s-au oferit contracte la patru departamente ale Universității Harvard: la Catedra de Relații Sociale, la cea de Psihologie, la cea de Educație și la Departamentul pentru Sănătate (unde eram psihoterapeut). De asemenea, aveam contracte de cercetare cu Universitățile Yale și Stanford. Din punct de vedere lumesc, aveam un venit foarte mare și continuam să acumulez posesiuni.

    Aveam un apartament plin cu antichități la Cambridge, în care organizam petreceri și dineuri pline de farmec. Aveam un automobil sedan Mercedes-Benz și o motocicletă Triumph 500CC, la care se adăugau un avion Cessna 172, o mașină sport MG, o barcă cu pânze și o bicicletă. Îmi petreceam vacanțele în Caraibe, unde făceam scufundări acvatice. Trăiam exact așa cum se presupune că ar trebui să trăiască un profesor celibatar de succes în America, pentru a dovedi c㠄a reușit în viață”. Nu eram un cercetător autentic, dar am trecut prin toate gradele academice: mi-am luat doctoratul, am scris cărți, aveam contracte de cercetare și predam cursuri de Motivație umană, Teorie freudiană și Dezvoltarea copilului. De fapt, toate acestea nu dovedeau altceva decât că știam perfect regulile jocului și că eram un jucător foarte bun.

    Notițele după care îmi țineam prelegerile universitare conțineau ideile altor oameni prezentate subtil, iar cercetările mele se integrau inevitabil în Zeitgeist (mainstream).

    În anul 1955, am început să practic psihoterapia, iar primul meu pacient m-a îndemnat să fumez marijuana. Am continuat să fumez sporadic (nu regulat) și să beau la greu. Primul meu pacient avea însă prieteni, care aveau la rândul lor prieteni – și toți au devenit pacienții mei. Am devenit astfel un terapeut „la mod㔠pentru comunitatea hipiotă din Stanford. Ori de câte ori mă duceam la o petrecere, toată lumea striga: „A venit doctorul psihiatru”, așa că stăteam într-un colț, arătând „superior”. La urma urmelor, investisem 26.000 de dolari și cinci ani de zile pentru a studia psihanaliza.

    Înainte de data de 6 martie, ziua în care am luat prima pastilă de Psylocybin, un medicament psihedelic, simțeam că ceva nu era în regulă în viața mea, dar nu puteam spune ce anume, pentru a încerca să rezolv problema. Mi se părea că teoriile din psihologie pe care le predam nu funcționează, că psihanaliștii nu înțeleg cu adevărat condiția umană și că teoriile general acceptate, referitoare la realizare, anxietate, mecanismele de autoapărare, etc., nu reușesc să pună punctul pe i.

    La fel ca și colegii mei, lucram de la 9:00 la 5:00. Veneam zi de zi la serviciu și practicam psihologia, la fel ca un agent de vânzări din asigurări sau ca un mecanic auto, după care, la ora 5:00, plecam către casă și mă comportam la fel de nevrotic ca și înainte de a pleca spre serviciu. O voce interioară îmi spunea că dacă aceste teorii psihanalitice ar fi fost adevărate, ar fi trebuit să îmi influențez într-o mai mare măsură viața. Înțelegeam perfect nevoia de a fi „obiectiv” ca om de știință, dar acest concept pare naiv în domeniul științelor sociale, lucru care începe să devină din ce în ce mai acceptat la ora actuală. Indiferent ce efecte ar avea psihanaliza (și sunt convins că are numeroase efecte), cert este că la sfârșitul celor cinci ani de practică eram mai nevrotic ca oricând. De altfel, chiar și propriul meu psihanalist credea acest lucru, dovadă că atunci când am renunțat la ședințele cu el pentru a pleca la Harvard, mi-a spus: „Ești mult prea bolnav pentru a renunța la psihanaliză”. Acestea au fost ultimele cuvinte pe care mi le-a adresat. Dat fiind că eram însă pregătit eu însumi în teoria freudiană, îi cunoșteam prea bine jocul, fapt care îmi permitea să savurez această relație sofisticată și competitivă cu el. Spre exemplu, îi spuneam: „Ei bine, în lucrarea lui Freud din anul 1906, știi foarte bine că a spus cutare lucru, iar dacă îți spun tot ce îți spun despre mine, înseamnă că ar trebui să interpretezi astfel lucrurile…”. Și pentru toate acestea plăteam 20 de dolari pe oră!

    Cu siguranță, ceva nu era în regulă. Nu îmi puteam da seama ce anume, dar continuam să cred că altcineva ar fi putut înțelege ceea ce eu nu reușeam. Pe scurt, natura vieții mi se părea un mister. Tot ce predam erau doar niște informații moleculare, care nu se integrau însă într-un organism numit înțelepciune. Nu făceam decât să acumulez din ce în ce mai multe cunoștințe și să devin din ce în ce mai priceput în a jongla cu mai multe mingi dintr-o dată. Spre exemplu, puteam sta în timpul unui examen de doctorat, putând întrebări foarte sofisticate și arătând extrem de înțelept. Totul era însă o farsă!

     

    Insatisfacția

    Problema mea ca om de știință într-un domeniu social era că nu eram propriu-zis un savant. Proveneam dintr-o tradiție evreiască marcată de anxietăți și dornică de realizări. Deși am practicat cinci ani de zile psihanaliza, încă mai sufeream de diaree și de tensiuni cumplite ori de câte ori trebuia să țin o prelegere. Faptul că țineam cursuri cinci zile pe săptămână îmi îngreuna fantastic digestia. Oricare ar fi fost însă motivațiile mele, acestea erau atât de puternice încât în pofida faptului că am fost un student cât se poate de mediocru (adevărul este că nu am reușit să intru la Harvard, deși am încercat din răsputeri, inclusiv folosind influența politică a tatălui meu), în cele din urmă m-am trezit că predau la această universitate, și la altele, din cele mai bune.

    Puteam studia zece ore, pregătind o prelegere cu adevărat bună despre Freud sau despre motivațiile umane, dar cunoștințele pe care le ofeream studenților păreau ascunse dincolo de un zid. Ele erau pur teoretice. Eu nu făceam decât să expun diferite idei și concepte intelectuale, complet diferite de experiența mea de viață. Deși eram capabil să îmi impregnez discursul cu emoții bogate, pe un nivel mai profund, instinctual, îmi lipsea încrederea în sine, fapt pe care îl transmiteam mai departe studenților. Spre marea mea dezamăgire (suprimată), această stare de lucruri părea întru totul acceptabilă în rândul colegilor mei, care considerau personalitatea o variabilă ce poate fi modificată, în numele dorinței lor de a-și dovedi „valoarea științifică”. Copiii înșiși erau priviți ca niște variabile ambulatorii, și oricât de mult ne-am fi străduit, până când reușeam să operăm cu ele, acestea se schimbau. Așa se face că operam cu concepte amuzante din punct de vedere intelectual și cu jocuri, care îmi permiteau să îmi păstrez fațada de profesor universitar, dar nu mă ajutau cu nimic în propria mea viață.

    Am ajuns astfel să lucrez că băieții din prima mea echipă de psihologie cognitivă, psihologia personalității și psihologia dezvoltării, chit că aceștia nu erau ei înșiși ființe umane foarte dezvoltate. Propria lor viață nu era foarte împlinită. Nu exista suficientă frumusețe umană, împlinire umană și mulțumire umană. Cu toate acestea, am muncit din greu, și am primit astfel cheile împărăției. Mi s-a promis totul. Am reușit să intru în cercul interior al lumii academice: eram președinte de program la Divizia 7 a A.P.A., în diferite alte comitete, dispuneam de burse, puteam călători și eram numit automat în diferite comitete de doctorat. Cu toate acestea, am continuat să simt că îmi lipsește ceva și că totul riscă să se prăbușească, la fel ca un castel din cărți de joc. Simțeam chiar o anumită panică la gândul că va trebui să îmi petrec următorii 40 de ani de viață fără să știu ce anume îmi lipsește. În orele de răgaz, jucam „Go” sau poker și spuneam bancuri. Această viață mi se părea extrem de goală. Nu eram onest cu mine însumi.

    La un moment dat, pe când eram profesor la Stanford și la Harvard, mi s-a părut că sunt prins într-un joc inutil în care studenții își jucau perfect rolul de studenți și profesorii își jucau la fel de bine rolul de profesori. Eu le spuneam de la catedră diferite lucruri citite din cărți, iar ei le scriau în caietele lor, repetându-le mai târziu, în timpul examenelor, dar de fapt nu se întâmpla nimic real. Mi se părea că trăiesc într-o cameră perfect izolată, în care nu se întâmpla nimic real, care să conteze.

    În calitate de psihoterapeut, mă simțeam prins în drama propriilor mele teorii. Datele cercetării arătau că pacienții care urmau terapia lui Roger sfârșeau prin a rosti afirmații pozitive, iar cei freudieni prin a vorbi despre mama lor, stimulați de anumite indicii subtile. Totul mi se părea atât de evident. Stăteam la birou cu micul meu carnețel, iar când pacientul începea să vorbească despre mama lui, notam ceva în el. În mod evident, nu trecea mult și pacientul remarca faptul că era „notat” atunci când spunea anumite lucruri sau când aborda anumite subiecte. Prin urmare, se simțea „freudianizat”.

    Din cauza acestei neliniști interioare continue, am început să mănânc prea mult, să acumulez din ce în ce mai multe posesiuni, dar și poziții și funcții, să mă dedau la orgii sexuale și alcoolice din ce în ce mai deșuchiate și să îmi trăiesc viața într-o manieră din ce în ce mai pasională.

    Ori de câte ori mă duceam la o reuniune familială, eu eram băiatul care a reușit în viață. Eram profesor la Harvard, așa că toată lumea se uita la mine cu respect, ascultându-mi cu religiozitate fiecare cuvânt. Eu continuam să mă simt însă îngrozit, ca și cum aș fi fost un impostor. De bună seamă, era o „oroare” blândă și frumoasă, căci primeam foarte multe recompense în schimbul ei.

    Aveam un veritabil imperiu personal la Centrul de Cercetare în Domeniul Personalității. Aveam propriul meu birou într-o clădire la al cărei design contribuisem personal, cu două secretare și numeroși de cercetare, studenți și absolvenți. Am reușit să realizez toate acestea în doar trei ani, fapt care arată cât de decis eram să îmi continui cursa realizărilor. Dacă nu ai cunoscut un evreu din clasa mijlocie, nevrotic și mânat de anxietate, înseamnă că nu ai cunoscut cu adevărat un om competitiv și pus pe acumulat realizări!

    Religia mea era un iudaism politic. Proveneam dintr-o tradiție a religiei populare, care nu avea nimic de-a face cu Spiritul, fapt care nu mă împiedica să țin cu strictețe toate sărbătorile de Yom Kipur și să particip la toate serviciile pascale. Tata se afla în Comitetul Director care angaja și concedia rabini, așa că îmi venea greu să îi consider pe aceștia lideri religioși autentici atât timp cât se aflau la mâna tatei.

    Nu departe de marele meu imperiu se afla un birou micuț. Fusese o debara, dar era nevoie de un birou suplimentar, așa că au golit debaraua și au pus în ea un birou, pe care l-a ocupat Timothy Leary. Acesta făcea turul Italiei pe bicicletă, când a fost descoperit de David McClelland, care l-a readus înapoi, oferindu-l ca pe un dar creator științei occidentale. Eu și Tim am devenit în scurt timp tovarăși de băut, după care am început să predăm împreună diferite cursuri, cum ar fi cel de „Schimbarea comportamentului tranzacțional existențial”.

    Într-o seară, pe când beam împreună, am pus la cale o călătorie prin America de Nord și de Sud, iar când i-am spus că aveam licență de zbor, Tim mi-a răspuns:

    - Perfect. În acest caz, vom pilota avionul tău.

    - Minunat, i-am răspuns, fără a-i preciza că nu aveam decât o licență de student.

    Mi-am propus așadar (în secret) să obțin o licență de zbor, înainte de a-l întâlni pe data de 1 august la Cuernavaca, în Mexic, unde își petrecea concediul. De acolo trebuia să ne începem călătoria.

    La acea vreme eram consultant pentru un Grup de Studiu Școlar în Domeniul Matematicii (un program de matematică de la Stanford). În aceeași zi, mi-am luat licența și am închiriat un avion. Am zburat către Mexic chiar a doua zi. Când am ajuns aici, am aflat că Tim se apucase de un alt tip de „zbor[1]”, de circa o săptămână. Se pare că Frank Baron, un psiholog de la Cal[2] bun prieten cu Tim, i-a făcut cunoștință cu un antropolog din Mexic, care i-a vorbit despre Tionanactyl, trupul Zeilor, o ciupercă magică din Mexic, pe care o putea obține de la Nebuna Juanna, o femeie ce trăia în munți, consumând tot timpul aceste ciuperci. Cei doi au contactat-o pe Juanna și au făcut rost de ciuperci.

    Până să ajung eu, Tim consumase deja nouă astfel de ciuperci împreună cu alți oameni, în jurul unei piscine, și trăise o experiență profundă. Mi-a spus:

    - Am învățat mai multe lucruri în șase sau șapte ore decât în toți anii în care am practicat psihologia.

    Mi s-a părut incredibil!

    Când am ajuns la Cuernavaca, ciupercile dispăruseră, odată cu dorința lui Tim de a călători prin America de Sud, căci ce sens avea să facă o astfel de călătorie externă în condițiile în care ceea ce căuta el se afla în interiorul propriului său cap?

    Așa se face că am hălăduit prin Tepetzlan cu David McClelland și prin Cuernavaca cu Tim și cu anturajul acestuia, după care am zburat înapoi în Statele Unite, cu Tim și cu Jackie, fiul său, plus o iguană.

    M-am întors apoi să predau la Cal, iar Tim la Harvard. Între timp, Timothy își făcuse deja un mare proiect psihedelic.

    S-a consultat cu Aldous Huxley, care preda la acea vreme la MIT. Aldous și Tim, plus un anumit număr de studenți, au contactat compania farmaceutică Sandoz, care producea un medicament sintetic ce imita ciupercile magice, numit Psylocybin. Ei au obținut un lot de testare și au început să ia medicamentul și să îl administreze altora. Când am ajuns la Cambridge în primăvara următoare, m-au invitat imediat să mă alătur lor și să mă înfrupt din „bunătăți”.

     

    Explorarea lumii interioare a conștiinței cu ajutorul drogurilor

    Noaptea pe care am ales-o pentru „experiment” s-a dovedit a fi noaptea cu cea mai mare furtună de zăpadă din acel an. Trebuia să ajung acasă la Tim în Newton, la doar câteva străzi de casa părinților mei, pe care i-am vizitat și cu care am luat cina. Am reușit să ajung, mergând cu greu prin zăpadă, și ne-am așezat cu toții în jurul mesei din bucătărie. Eram un mic grup alcătuit din trei sau patru persoane. Personal, am luat 10 miligrame de medicament, o doză pregătitoare. Aveam încredere în Timothy, conștient că a trăit o experiență profundă și că era o persoană al cărei intelect îl înțelegeam. Știam că nu avea înclinații autodistructive. Poate că era distructiv cu instituțiile, dar niciodată cu oamenii. Dimpotrivă, era o persoană plină de iubire.

    Am luat așadar fiecare o doză foarte mică (mai târziu aveam să luăm de 5-10 ori mai mult), iar prima parte a experienței a fost comparabilă cu cea provocată de o doză puternică de marijuana, poate puțin mai dramatică și mai intensă. Cert este că ceva s-a întâmplat.

    În timpul primei părți a experienței legate de Psylocybin s-a petrecut o mică tragicomedie. Câinele fiului lui Tim a alergat din zăpadă, iar când a intrat în bucătărie și a dat de căldură, a început să gâfâie. Dată fiind starea noastră de conștiință modificată, în care timpul se dilatase la infinit, ni s-a părut că animalul se sufocă, întrucât nu expiră suficient de des. Dar ce puteam face? Nu puteam duce câinele prin furtuna de afară la veterinar, mai ales că a doua zi era duminică. Peste toate, cabinetul acestuia se afla la câteva mile depărtare, iar noi eram drogați, deci nu ne dădeam seama care era starea reală a câinelui. Acesta s-a mutat în camera alăturată, unde ni s-a părut că a leșinat. În cele din urmă am decis că cel mai bun lucru pe care îl puteam face era să îl chemăm pe Jackie, fiul în vârstă de 11 ani al lui Tim, care se uita la televizor în camera sa de la etaj. Dat fiind că acesta nu se afla sub influența unei substanțe chimice, am decis că cel mai bine era să urmărim interacțiunea acestuia cu câinele, pentru a nu-l speria inutil cu suspiciunile noastre.

    Jackie nu a acceptat cu plăcere să fie deranjat (probabil că nu dorea să aflăm la ce emisiune de la televizor se uita la această oră din noapte!), dar cel puțin venirea sa ne-a rezolvat problema cu câinele, care, auzind vocea stăpânului său, a „revenit instantaneu la viață”, jucându-se cu el.

    Câteva ore mai târziu, am început să reflectez la noile mele sentimente și senzații. O stare de calm profund a pogorât asupra mea. Mi se părea că covorul se târăște pe jos și că imaginile îmi zâmbesc, lucru care mă încânta. Am văzut apoi o figură stând în picioare la circa 3 metri de mine. Am intrat în zona de semiîntuneric și, spre surpriza mea, am dat nas în nas cu mine însumi, într-un halat de casă și cu scufie pe cap, ca un profesor demn ce eram. Era ca și cum acea parte din mine care era profesor la Harvard s-ar fi disociat de mine.

    „Ce interesant, m-am gândit… Trăiesc o halucinație externă. Ei bine, am muncit din greu pentru a obține acest statut, dar adevărul este că nu am cu adevărat nevoie de el”. M-am așezat la loc pe perna mea, complet separat de statutul meu de profesor, moment în care figura s-a schimbat. M-am aplecat din nou către ea ca să o văd mai bine. „A, tot eu sunt!” m-am gândit. Figura a continuat să se schimbe astfel, iar eu mi-am recunoscut diferite aspecte cu care mă identificam… de muzician, de pilot, de amant, și așa mai departe. Ori de câte ori îmi apărea un aspect personal nou, îmi dădeam de fiecare dată asigurări că nu aveam cu adevărat nevoie de el.

    Figura s-a transformat apoi în cineva care eram eu, dar nu mai era Richard Alpert, respectiv care nu mai avea nimic de-a face cu identitatea mea. M-am asociat dintotdeauna cu numele meu, Richard, la fel ca și părinții mei. De pildă, dacă părinții mi-au spus în copilărie: „Richard, ești un băiat rău”, mă identificam cu răutatea. Dacă îmi spuneau: „Ce frumos ești, Richard!”, mă identificam cu frumusețea. În acest fel, mi-am dezvoltat toate aceste aspecte ale sinelui meu.

    Am început să transpir. Nu prea știam cine eram, dacă nu eram Richard Alpert. Oare aveam să devin amnezic? Era acesta un efect secundar al medicamentului? Avea să fie el permanent? Oare trebuia să îl sun pe Tim? La naiba, la urma urmelor, ce putea să mi se întâmple dacă renunțam să mai fiu Richard Alpert? Îmi puteam făuri oricând doream o nouă identitate socială. Bine cel puțin că îmi mai aveam corpul… Se părea însă că mă grăbisem…

    Când m-am uitat în jos ca să îmi văd picioarele, nu am văzut nimic sub genunchi. Încetul cu încetul, spre oroarea mea, mi-au dispărut complet picioarele, iar apoi și trunchiul, până când nu am mai putut vedea decât canapeaua pe care stăteam. Am țipat, convins că am murit, căci în universul meu nu exista nimic care să mă facă să cred într-o viață de după părăsirea corpului fizic.

    Una era să nu mai fiu profesor sau amant, ba chiar Richard Alpert însuși, dar AVEAM NEVOIE de corpul meu!

    Am intrat în panică. Organismul mi s-a umplut de adrenalină, iar gura mi s-a uscat, dar simultan am auzit o voce interioară care m-a întrebat foarte liniștită, chiar ușor amuzată, mi s-a părut mie, ținând cont de starea mea de agitație: „Bine, dar cine este cel care își pune toate aceste întrebări?”

    Când m-am putut focaliza în sfârșit asupra întrebării, mi-am dat seama că deși toate lucrurile cu care mă identificam, inclusiv corpul și viața mea actuală, au dispărut, continuam totuși să exist și să fiu plenar conștient! Mai mult decât atât, acest „eu” conștient privea toată această dramă, inclusiv starea mea de panică, într-o stare de calm plină de compasiune.

    De îndată ce am realizat acest lucru, am intrat instantaneu într-o stare de pace interioară și de profunzime pe care nu am mai experimentat-o vreodată până atunci. Tocmai îmi descoperisem „eul”, esența, martorul care asistă la tot ce înseamnă viața mea. Acest „eu” interior există independent de identitatea mea socială și fizică, dincolo chiar de viață și de moarte. Mai mult decât atât, acest „eu” părea să Știe cu adevărat, să Cunoască adevărul. Era un „eu” înțelept, nu doar o sumă de cunoștințe. Vocea lui îmi spunea adevărul. Eram capabil să îl recunosc, să îmi dau seama că eram una cu el, și întreaga mea viață în care nu am făcut altceva decât să privesc către lumea exterioară pentru a primi asigurări că fac bine ce fac – existența direcționată către ceilalți despre care vorbește David Reisman – a dispărut pentru totdeauna. Tot ce trebuia să fac acum era să privesc către acel spațiu din interiorul meu în care Știam.

    Fricii de dinainte i-a luat locul o stare de exaltare. Am alergat râzând prin zăpadă, bucurându-mă de fulgii mari care cădeau asupra mea. M-am îndepărtat de casă, pe care nu am mai putut-o vedea din cauza furtunii de zăpadă, dar acest lucru mi se părea în regulă, căci în interiorul meu Știam.

    La 5:00 dimineața m-am întors, croindu-mi drum prin zăpadă către casa părinților mei, iar în minte mi-a încolțit gândul: „N-ar fi frumos să curăț zăpada și să fac o cărare pentru ca părinții mei să poată merge mai ușor?” Am început imediat să fac acest lucru, dar fereastra de la dormitorul părinților mei s-a deschis, iar aceștia mi-au strigat iritați:

    - Intră în casă, idiotule! Nimeni nu dă zăpada la o parte la ora 5:00 dimineața!

    M-am uitat la ei și am auzit din nou vocea exterioară pe care o auzeam de 30 de ani încoace. Simultan, am auzit însă vocea interioară spunându-mi: „Este în regulă să dai zăpada la o parte la orice oră, și să fii fericit”.

    Prin urmare, m-am uitat către părinții mei, am râs și m-am întors la munca mea de deszăpezire. Părinții mei au închis fereastra, iar când m-am uitat din nou în sus, i-am văzut dincolo de geam, zâmbind la rândul lor. Aceasta a fost prima mea experiență de transmisie a stării de euforie provocată de droguri unor persoane lucide![3]

    Simultan, în acel moment am învățat – pentru prima dată în viața mea – să nu fiu de acord cu o instituție recunoscută, dar să am încredere în interior că totul este în regulă. Până atunci nu aș fi putut face niciodată așa ceva fără să intru într-o stare profundă de anxietate.

    Prin urmare, m-am gândit: „Uau, am făcut-o și pe-asta! Sunt o ființă nouă, minunat de frumoasă. Sunt un simplu sine lăuntric. Tot ce va trebui să fac de acum înainte va fi să privesc în interior pentru a ști ce trebuie să fac și pentru a avea încredere că nu trebuie să fac altceva, căci acest sine din interiorul meu nu va dispărea vreodată”.

    Nu a fost însă chiar așa. Peste doar două-trei zile, vorbeam deja de toată această poveste la timpul trecut, că am revenit la eul meu nevrotic și plin de anxietate, poate într-o mai mică măsură, dar totuși același. Pe scurt, am revenit la vechea mea personalitate.

    Chiar a doua zi a trebuit să țin un curs de Relații Sociale 143, Motivații Umane, și problema era că nu puteam găsi nicăieri în cărțile de psihologie ceva care să descrie ce mi s-a întâmplat în noaptea precedentă.

    Primul lucru pe care l-am făcut eu și cu Tim a fost să le împărtășim colegilor noștri despre lucrul extraordinar care ni se întâmpla. Aceștia s-au bucurat de fericirea noastră, la fel ca toți oamenii de știință care află că un coleg de-al lor a descoperit o cale nouă către necunoscut. După o săptămână, ne-am întors cu toții în sufrageria de lângă șemineu, am deschis o nouă sticlă și am luat o nouă doză de psylocybin, pentru a ne continua aventura exploratorie. Am trăit astfel o nouă experiență, încă și mai profundă decât prima, pe care am relatat-o din nou colegilor noștri de la facultate. De data aceasta nu am mai obținut însă reacții la fel de favorabile ca prima dată. Nu se pune problema că aceștia și-au schimbat atitudinea. În realitate, noi eram cei care ne transformam. Am început astfel să ne dezvoltăm un limbaj comun, pe care numai noi îl înțelegeam. Dacă Amiralul Byrd și grupul său de exploratori pătrund din ce în ce mai adânc în regiunea polară, lucrurile care îi interesează pe ei devin din ce în ce mai puțin relevante pentru cineva care trăiește la New York. Cam în aceeași situație ne aflam și noi.

    Singura opțiune pe care o aveam la dispoziție era să mergem mai departe, chiar dacă nu îi mai puteam aduce pe ceilalți cu noi, întrucât experiențele noastre au început să devină indescriptibile. Am ajuns rapid în punctul de a nu le mai putea explica ce simțeam colegilor noștri. Tot ce le puteam spune era: „Pentru cel care a trăit această experiență nu este necesară nici o explicație, iar pentru cel care nu a trăit-o, nici o explicație nu este posibilă”. „Sună foarte interesant”, ne spuneau colegii noștri, lucru care ne umplea de frustrare, așa că le răspundeam: „Ca să înțelegeți, ar trebui să încercați la rândul vostru”. Aceștia ne spuneau însă: „Nu, căci acest lucru nu ar fi științific. Nu este normal să vă testăm produsul. Începeți cu cobaii, apoi treceți la studenți absolvenți…”.

    Așa se face că în ziua de sâmbătă a săptămânii următoare, ne-am adunat cu toții și ne-am întrebat: „Ce trebuie să facem?” Știam cu toții răspunsul: trebuia să continuăm – cu ajutorul drogurilor – explorarea acestei lumi interioare a conștiinței despre care am emis atâtea teorii de-a lungul anilor și pe care acum am început să o cunoaștem direct. Chiar din a doua săptămână de experimente ni se părea deja că am călătorit în Tibet, iar acum ne împărtășeam experiențele chiar cu cel care ne-a condus acolo.

    În scurt timp grupul nostru a ajuns la cinci sau șase persoane, iar ceilalți colegi au început să glumească spunând că am format un cult, lucru care nu era foarte departe de adevăr, căci un cult reprezintă un sistem de convingeri reciproc împărtășite.

    În privința metodologiei de lucru, Tim ne-a spus:

    - Nu știm deocamdată cum operează aceste lucruri. Există numeroase modele posibile, așa că cel mai bine ar fi să nu impunem încă o metodologie clară, întrucât modelul occidental al acestor stări de conștiință este unul patologic, iar cel din culturile primitive este mistic și religios. Cel mai bine este să rămânem deschiși la orice posibilitate…

    Am început astfel ceea ce am putea numi un studiu naturalist: am administrat Psylocybin unui număr de aproximativ 200 de oameni relativ sănătoși din punct de vedere fizic și le-am spus: „Luați medicamentul în orice fel doriți. La sfârșit veți primi un chestionar cu întrebări la care va trebui să răspundeți, astfel încât să înțelegem ce anume s-a întâmplat. Altminteri, nu vă putem recomanda nici un fel de metodologie”.

    În rândul celor care au luat Psylocybin s-au numărat muzicieni de jazz, fizicieni, filozofi, preoți, drogați, studenți absolvenți și sociologi. La sfârșit am adunat 200 de protocoale, și prima analiză pe care am făcut-o a arătat clar că reacțiile la medicament depind de așteptările celui care îl ia și de mediul în care se petrece experimentul. Spre exemplu, dacă cineva ia Psylocybin într-un mediu extrem de paranoic și dacă se așteaptă să trăiască o experiență palpitantă, el va trăi într-adevăr o astfel de experiență, dar de tip paranoic. Tot ce face acest medicament este să amplifice așteptările personale.

    Datele acumulate au mai arătat însă ceva: o anumită ierarhie probabilistică a experiențelor. Astfel, experiența cea mai probabilă era cea a unei sensibilități amplificate a celor cinci simțuri și accelerarea procesului de gândire.

    Următorul tip de experiență probabilă era schimbarea interpersonală a figurii și a mediului, care îi permitea experimentatorului să se uite la altcineva și să perceapă similitudinile (și mai puțin diferențele) dintre acesta și el. Sistemul occidental al educației minții pentru a percepe în primul rând diferențele trecea acum în fundal. Spre exemplu, dacă vedeai pe altcineva sub influența drogului, singurele diferențe pe care le percepeai se referau mai degrabă la haine decât la caracteristicile personalității. Pentru foarte mulți dintre subiecții noștri, această schimbare de percepție a fost extrem de profundă.

    De pildă, aveam o doctoriță psihiatru de culoare pe nume Madison Presnell, care lucra pentru noi. Eu eram o persoană extrem de liberală în privința persoanelor de culoare, căci așa fusesem educat de mic. M-am uitat așadar la Madison sub influența drogului și mi s-a părut că sunt exact la fel ca ea: două ființe umane, chiar dacă ea avea pielea neagră, iar eu pielea albă. Pielea mi se părea un simplu accesoriu vestimentar, la fel ca o bluză, neavând nici o relevanță în plus.

    Înainte eram atât de preocupat de dorința mea de a-mi dovedi liberalismul legat de culoarea pielii încât nu mă puteam relaxa suficient de tare pentru a sesiza adevărata similitudine dintre noi.

    Un alt treilea tip de experiențe raportate se referea chiar la starea de unitate. De pildă, un subiect ne-a spus:

    - … Îmi amintesc că mă aflam într-o cameră întunecată împreună cu o altă persoană. Unul din noi a spus ceva, iar celălalt i-a răspuns: „Cine a vorbit, eu sau tu?” Nu ne era deloc clar din gura căruia dintre noi au ieșit respectivele cuvinte.

    O altă experiență, mai puțin frecventă, îi permitea subiectului să se uite la altcineva și să îl perceapă mai degrabă ca o structură celulară sau energetică decât ca o persoană.

    În sfârșit, au existat un număr mic de subiecți (circa 3%) care au transcens orice formă și nu au perceput altceva decât un câmp omogen de energie pură, pe care l-au numit: Lumina alb-strălucitoare.

    Am făcut de asemenea cercetări inclusiv cu un grup de prizonieri, în încercarea de a le modifica rata recidivării. Alte experimente au fost făcute pe preoți. Un astfel de studiu a fost realizat de Walter Pankhe și de un grup de cercetători pe subiecți de la Capela Good Friday a Universității din Boston. Studiul a inclus 20 de studenți la facultatea de teologie, dintre care zece au luat Psylocydin și zece un placebo. A fost un studiu în dublu orb, ceea ce era absurd din start, căci toată lumea știa că urma să se întâmple ceva. Era ca și cum ai fi încercat să demonstrezi un lucru absolut evident. Studenții care au luat un placebo spuneau: „Parcă se întâmplă ceva”, în timp ce cei care au luat Psylocydin dădeau buzna în cameră și strigau: „Îl văd pe Dumnezeu! Îl văd pe Dumnezeu!”, fiind evident pentru toată lumea că ei erau cei care au luat medicamentul.

    Experiențele mele personale au fost de toate felurile: unele oribile și altele sublime. Am lucrat în toate mediile posibile, iar dacă cineva îmi aducea un medicament nou, nu ezitam niciodată să îl iau. Eram fascinat de această muncă de explorare.

    Spre exemplu, la un moment dat mă aflam în camera de meditație din casa comunității pe care o aveam în Newton. Am stat aici timp de patru ore într-o stare de lumină omogenă și de beatitudine totală, după care am „coborât” pe un val de lumină roșie care m-a adus înapoi în cameră. Valul îmi amintea de o schiță a lui William Blake și de o pictură a lui Hieronymus Bosch, fiind alcătuit din toate identitățile mele. Îmi amintesc că am ridicat mâinile și am strigat: „NU, NU, nu doresc să mă întorc”. Propriile mele identități mi se păreau o povară insuportabilă. Mi-am dat seama că nu aveam cheia, cuvintele magice precum „Abracadabra” sau „Hocus Pocus”, pentru a opri acel val, care a continuat să se rostogolească peste mine până când… m-am trezit din nou în pielea mea, a lui Richard Alpert. Ce nenorocire!!

     

    Coborârea cu picioarele pe pământ

    În toți acești ani ne-am dat seama că o singură experiență nu este suficientă pentru a conduce la o iluminare permanentă. Lucrurile nu erau nici pe departe atât de simple.

    Prin urmare, timp de cinci am m-am confruntat cu nevoia continuă de a coborî cu picioarele pe pământ. Aceasta a fost cea care m-a condus la următorul capitol din drama vieții mele. După cel de-al șaselea an, am înțeles în sfârșit că indiferent cât de ingenioase ar fi fost experimentele mele și cât de sus reușeam să mă înalț, trebuia totuși să cobor cu picioarele pe pământ.

    La un moment dat m-am încuiat cu cinci persoane într-o clădire timp de trei săptămâni și am luat câte 400 micrograme de LSD la fiecare patru ore. Asta înseamnă 2400 mcg de LSD pe zi, care pare mult, dar adevărul este că după prima doză apare starea de toleranță. În cele din urmă am ajuns să bem direct din sticlă, întrucât nu ni se părea că mai contează. Continuam să rămânem în starea de platou. Eram extrem de drogați. Nimeni nu ar putea crede ce s-a întâmplat în acele trei săptămâni în acea casă, nici măcar noi înșine. La sfârșitul perioadei, am ieșit din casă, iar după câteva zile am coborât din nou cu picioarele pe pământ!

    Experiența a fost extrem de frustrantă. A fost ca și cum am fi ajuns în rai, trăind tot felul de stări de conștiință celeste, pentru a fi apoi izgoniți din nou. După 2-300 de astfel de experiențe, depresia devenea inevitabilă. Era o depresie blândă, dar extrem de tristă, care mă făcea să cred că oricât de multe lucruri aș afla, tot nu este suficient!

     

    Schimbările de mediu

    De bună seamă, au existat și schimbări evidente, căci revenirea de nenumărate ori în acele spații profunde ale conștiinței m-a făcut să devin din ce în ce mai puțin atașat de nevoia de a primi asigurări din partea mediului înconjurător că totul era în regulă cu mine. Așa se face că am sfârșit prin a fi dat afară de la Harvard…

    A avut loc o conferință de presă și toți jurnaliștii adunați s-au uitat la mine de parcă aș fi fost un boxer care a pierdut în mod rușinos meciul, urmând să cadă în uitare, cu acea privire pe care o adresezi de regulă rataților! Toată lumea se uita în acest fel la mine, dar eu am continuat să simt în interiorul meu că: „Ceea ce fac este ok”.

    Toți ceilalți – colegii, părinții, publicul – vedeau ceva oribil. M-am gândit: „Poate că am înnebunit, căci nebunia apare atunci când toți ceilalți văd același lucru, mai puțin tu!” Și totuși, mă simțeam mai sănătos ca oricând, atâta doar că era un tip nou de sănătate psihică (sau poate de nebunie). În general, am reușit întotdeauna să mă adun și să nu fac VREODATĂ ceva suficient de nebunesc.

    Eram genul de om la care vin ceilalți pentru a-i spune: „Hei, vrei să îl calmezi pe Tim Leary, căci a luat-o razna? Trebuie să îl calmezi și să îl protejezi”. Iar eu le răspundeam: „Sigur că da. O să îl ajut cu plăcere, căci este un om minunat”. După care făceam chetă, mă ocupam de bucătărie, făceam curat în casă și îi creșteam copiii…

    Ne-am dat astfel seama că era necesar să creăm un mediu care să îi permită celui care a experimentat o altă stare de conștiință să se simtă sprijinit la întoarcerea pe pământ. La urma urmelor, dacă te simți una cu Dumnezeu, iar apoi revii la starea de conștiință obișnuită și cineva îți spune: „Hei, Sam, du gunoiul!”, îți vine foarte greu să te mai identifici cu Sam, cel care duce gunoiul. Ai nevoie de ceva timp pentru a-ți da seama că Dumnezeu însuși poate duce gunoiul, fără să aibă o problemă cu asta.

    Prin anul 1962 sau 1963, Tim și Ralph Metzner au dat peste Cartea Tibetană a Morților, care descria în detaliu multe din experiențele pe care le trăiam. Era o carte veche de cel puțin 2500 de ani, care a fost folosită în toată această perioadă pentru a-i pregăti pe lama-șii tibetani să moară și să se reîncarneze. Când am deschis-o, am găsit în ea descrierea celor 49 de zile dintre moarte și renaștere, care corespundea multora din experiențele noastre psihedelice.

    Ni se părea de necrezut. Tip a rescris cartea sub forma unui manual intitulat „Experiența psihedelică”, pentru moartea și renașterea psihologică, fiind convins că descrierile din ea erau o metaforă pentru moartea și renașterea psihologică, nu doar pentru moartea și reîncarnarea fizică.

    Tim a călătorit în India. La fel au făcut Ralph și Allen Ginsberg. M-am întâlnit cu toți după ce s-au întors și am constatat că toți au trăit experiențe încântătoare și au vizitat o țară frumoasă, dar nu și-au încheiat procesul căutării.

    Prin anii 1966-67, mă aflam cam în aceeași situație. Îmi dădeam seama că nu cunoșteam suficiente lucruri pentru a putea menține permanent aceste stări de conștiință, la fel ca și ceilalți din jurul meu. I-am întrebat pe toți, dar nici unul nu știa mai multe decât mine.

    Prin urmare, mi-am cam pierdut optimismul legat de India sau de substanțele psihedelice. În anul 1967 nu mai puteam obține o slujbă ca psiholog în nici un mediu respectabil. Pe de altă parte, nu cunoșteam suficiente lucruri despre substanțele psihedelice pentru a le putea folosi într-o manieră eficientă.

    În acea perioadă am început să țin conferințe în întreaga țară pe tema psihedelicelor, pentru Administrația Americană pentru Alimente și Medicamente sau pentru organizații precum Hell’s Angels.

    În viața mea a reapărut apoi un individ foarte plăcut, pe care l-am călăuzit de-a lungul unor ședințe psihedelice. Era un personaj interesant, care a urmat în tinerețe Universitatea din Chicago, după care a predat seminarii de economie chineză, și-a creat o companie numită Basic Systems, pe care a vândut-o companiei Xerox, iar acum și-a permis să se pensioneze. Avea doar 35 de ani, dar a încasat cinci milioane de dolari pe compania sa, iar acum dorea să devină budist. Dorea să facă o călătorie în Orient pentru a căuta oameni sfinți, așa că m-a invitat să îl însoțesc. Avea un Land Rover pe care l-a transportat în Teheran. Am acceptat imediat oferta lui. La urma urmelor, nu prea mai aveam altceva de făcut!

    Am plecat așadar în India, luând cu mine o sticlă de LSD, în ideea că dacă voi întâlni vreun sfânt de-a lungul peregrinărilor mele, să îi dau LSD, iar el să îmi poată spune ce este acesta. Poate că puteam afla astfel veriga lipsă.

    Am plecat așadar către Teheran, iar în următoarele trei luni am petrecut de minune, în compania unor ghizi minunați. Am luat hașiș de cea mai bună calitate în Afganistan. La sfârșitul celor trei luni aveam 1300 de diapozitive, multe înregistrări cu muzică indiană, am băut un număr enorm de sticle de apă îmbuteliată, am mâncat nenumărate conserve și am peregrinat prin întreaga Indie. Acesta a fost momentul în care am ajuns în Nepal.

    Aici, am făcut tot ce se putea face. L-am vizitat pe Dalai Lama, am călărit pe cai până la Peștera Amanath din Kașmir, am vizitat Benares, iar în cele din urmă am ajuns în Katmandu, în Nepal. Subit, am început să mă simt extrem de deprimat. Probabil că acest lucru se datora în parte hașișului pe care l-am consumat. În parte însă, depresia mea se datora faptului că nu știam încotro să mă îndrept în continuare.

    Am făcut tot ce mi-am propus, dar nu s-a întâmplat nimic. Călătoria mea în India a fost doar atât: o altă călătorie. Disperarea pe care o simțeam era insuportabilă. Nu reușisem să aflu mai multe lucruri despre stările de conștiință modificată și nu știam cum puteam obține informații noi. Pe scurt, nu mai știam ce să fac în continuare. Nu se pune problema că nu mai aveam LSD. Tocmai că aveam din abundență, dar ce rost mai avea să îl iau? De-acum știam perfect ce stări aveam să trăiesc sub influența lui: aveam să revin din nou în Grădina Paradisului, numai pentru a fi aruncat iarăși afară din ea. Inițial am devenit dependent de această experiență, dar în cele din urmă m-am plictisit, iar în acest moment, disperarea mea a devenit extrem de intensă.

    Într-o zi, ne aflam într-un restaurant hippy numit Blue Tibetan și discutam cu niște hipioți francezi…

    Le-am dat LSD mai multor pundiți indieni, inclusiv unor oameni relativ puri.

    Un lama budist bătrân mi-a spus: „Mi-a dat o durere de cap”.

    Altcineva mi-a spus: „Nu este rău, dar meditația este mult mai bună”.

    Altcineva m-a întrebat: „De unde pot să obțin mai mult?”

    Pe scurt, am primit aceleași răspunsuri ca și în America. Nimeni nu mi-a oferit vreodată o perlă de înțelepciune care să mă facă să exclam: „O, asta era!”

    În cele din urmă, m-am gândit: „Ei bine, nu cred că o să se mai întâmple ceva interesant”. Eram pe punctul de a pleca în Japonia, iar eu deveneam din ce în ce mai deprimat, căci ne apropiam de întoarcerea acasă, iar eu nu prea aveam la ce să mă întorc. Nu știam ce puteam să fac în continuare.

    M-am decis să mă fac șofer de limuzine la întoarcerea acasă. Îmi doream să fiu un servitor, lăsând pe altcineva să îmi programeze conștiința. Puteam citi foarte bine cărți sacre în timp ce îmi așteptam clienții. Pe scurt, doream să îmi schimb complet stilul de viață, să uit pentru o vreme de drama pilotării propriei mele nave. Ceea ce a urmat a fost de-a dreptul amuzant, așa cum vei vedea.

    În acest moment din viața mea, starea de disperare pe care o simțeam a devenit extrem de intensă. Mă simțeam incredibil de trist.

     

     

    Bhagwan Dass

    Revenind la restaurantul Blue Tibetan, pe când stăteam în acesta cu prietenul meu și cu ceilalți oameni, a intrat un om de-a dreptul extraordinar, cel puțin în ceea ce privește înălțimea. Avea aproape doi metri, părul lung și blond, și purta o barbă stufoasă, la fel de blondă. Era în mod evident un american, dar purta un dhoti indian (o cămașă foarte lungă peste niște pantaloni de tip șalvari). Cum a intrat, s-a îndreptat direct către masa noastră și s-a așezat pe un scaun.

    Până în acel moment, mi s-a mai întâmplat o singură dată ceva interesant, ce nu aș fi putut defini niciodată în cuvinte. Evenimentul s-a petrecut atunci când l-am cunoscut pe Gesha Wangyal[4] la Freehold, New Jersey. Am știut atunci că am întâlnit pe cineva care „știa”, dar nu am reușit să mă conectez cu el, întrucât nu eram pregătit. Am fost foarte apropiați, ne-am iubit foarte mult unul pe celălalt, dar nu am fost capabil să absorb adevărul lui. Acum mă aflam în fața acestui tânăr, și am simțit din nou că mă aflu în prezența cuiva care „știe”.

    Nu știu cum să descriu acest lucru. Tot ce pot să spun este că eram disperat, după ce jucasem atâtea jocuri: mai întâi cel de profesor la Harvard, apoi cel de purtător de cuvânt al amatorilor de substanțe psihedelice. Și totuși, oamenii continuau să se uite în ochii mei, ca și cum m-ar fi întrebat din priviri: „Tu știi?” Era o privire subtilă, căreia îi răspundeam la rândul meu cu aceeași privire: „Nu! Dar tu știi?” „Poate el…”. „Tu știi?” Trăiam tot timpul sentimentul că eram undeva aproape de adevăr, și că cineva l-a descoperit cu siguranță, dar în realitate nimeni nu îl știa. Nu știu cum altfel să descriu toate acestea.

    Iar acum l-am cunoscut pe acest tip, și nu am avut nici cea mai mică îndoială c㠄știa”. Cunoașterea lui mi s-a părut solidă. Oriunde aș fi apăsat, nu dădeam decât de substanță solidă!

    Eram cazați la un hotel aflat în proprietatea regelui sau prințului local, așa că stăteam în condiții de primă clasă. Prin urmare, l-am condus pe acest bărbat în apartamentul nostru de la Sewalti Hotel, și timp de cinci zile am experimentat un seminar continuu. În grupul nostru se afla un sculptor indian extraordinar, pe nume Harish Johari, care era ghidul și prietenul nostru. Așa se face că timp de cinci zile, eu, David, Harish și tipul cel nou, Bhagwan Dass, am stat în camera noastră de hotel, drogându-ne cu Peach Melbas, hașiș și mescalină, timp în care am analizat împreună cărțile Alexandrei David Neehl, Șarpele-putere al lui Sir John Woodroffe, și așa mai departe. La sfârșitul celor cinci zile, continuam să fiu uluit de acest tip. Mi-a predat anumite mantra-e și m-a învățat să lucrez cu mătăniile. Când a sosit timpul să plecăm în Japonia, am avut de ales între a merge singur la clasa întâi și a călători cu acest individ înapoi în India, într-un pelerinaj al templelor. Nici unul dintre noi nu aveam vreun ban, așa că dacă aș fi rămas cu el, stilul meu de viață s-ar fi schimbat considerabil. M-am gândit: „Am venit în India ca să aflu adevărul, și l-am găsit pe acest tip, care pare să îl cunoască, așa că am să îl urmez”.

    Un alt gând din mintea mea mi-a răspuns: „Ce absurd! Cine scrie acest scenariu absurd? Am călătorit în partea opusă a globului ca să îl urmez prin India pe acest tânăr de 23 de ani din Laguna Beach, California!?”

    I-am întrebat pe Harish și pe David:

    - Credeți că fac o greșeală?

    Harish mi-a răspuns:

    - Nu, este o persoană foarte elevată.

    Așa că am decis să îl urmez – la modul literal. M-a pus imediat să mă descalț.

    - Doar nu ai de gând să porți încălțări, nu-i așa?

    Am călătorit astfel cu un rucsac în spate, îmbrăcat în dhoti, cu bășici în tălpi și suferind de dizenterie, dar tot ce mi-a spus el a fost:

    - Păi, ține post timp de câteva zile.

    Era plin de compasiune, dar nu părea să îi fie milă de mine.

    Dormeam pe jos sau pe mesele din lemn pe care se culcă pelerinii care vin la mânăstiri, așa că mă dureau toate oasele. Am cedat complet din punct de vedere fizic și am devenit ca un copil, iar el a avut grijă de mine. Am călătorit astfel de la un templu la altul, de la Baneshwar la Konarak, și așa mai departe.

    Îmi dădeam seama că era foarte puternic. Avea o ectara (un instrument cu o singură coardă), iar eu aveam o tobă tibetană mică. Când treceam prin sate, oamenii ne atingeau picioarele, convinși că suntem sfinți, lucru care mă umplea de stânjeneală, căci nu m-am considerat niciodată un sfânt, ci doar un hipiot de vârsta a doua și un explorator occidental. De aceea, mă simțeam nelalocul meu când oamenii îmi atingeau picioarele și îmi dădeau de mâncare. El cânta însă fără jenă, iar hindușii îi răspundeau cu iubire și cu venerație. Mi-a risipit în scurt timp toți banii pe care îi mai aveam…

    Am continuat să îmi păstrez însă cu grijă pașaportul și biletul de întoarcere către America, precum și un voucher de călătorie de care aveam nevoie pentru a ajunge la Delhi. De asemenea, am păstrat cu sfințenie sticla mea de LSD, pentru cazul în care aș fi găsit ceva interesant pe drum.

    De-a lungul acestor călătorii, a început să mă antreneze într-o manieră foarte interesantă. Spre exemplu, dacă ne așezam undeva și eu îi spuneam: „Ți-am povestit vreodată de perioada în care eu și cu Tim…?”, îmi răspundea: „Nu te mai gândi la trecut. Fii aici, acum”.

    Se lăsa tăcerea. Apoi, eu îi spuneam:

    - Cât timp crezi că va mai dura această călătorie?

    - Nu te mai gândi la viitor, îmi răspundea. Fii aici, acum.

    Alteori îi spuneam:

    - Știi, mă simt cam înțepenit. Mă dor șoldurile…

    - Emoțiile sunt ca valurile, îmi răspundea. Privește-le cum dispar la distanță, în marele ocean al stării de pace.

    Practic, îmi anihila astfel întregul plan existențial, căci întreaga mea viață se rezuma la emoții, la experiențele din trecut și la planurile de viitor. La urma urmelor, eram un mare povestitor.

    Așa că am continuat să păstrăm tăcerea, căci nu mai era nimic de spus.

    Tot ce îmi spunea erau lucruri de gen: „mănâncă asta”, sau „culcă-te aici”. În rest nu făceam decât să cântăm cântece sfinte. Asta-i tot.

    Alteori, mă învăța să practic asana-e (posturi de Hatha-Yoga).

    Nu conversam însă niciodată. Nu știam absolut nimic despre viața lui, iar el nu dorea să afle nimic despre a mea. Nu era absolut deloc interesat să afle de dramele ieșite din comun pe care le acumulasem de-a lungul vieții mele… Practic, a fost prima persoană din viața mea pe care nu am putut-o seduce cu aceste povești. Pur și simplu nu îi păsa de ele.

    Cu toate acestea, nu am simțit niciodată o intimitate atât de profundă cu altcineva. Adeseori, mi se părea că se afla în interiorul inimii mele. Dar lucrul care mă uimea cel mai tare era că oriunde am fi mers, el se simțea acasă.

    Dacă mergeam la o mânăstire budistă Thereavaden, era întâmpinat cu bunăvoință și numit Dharma Sara, un nume budist din sud, și constatam cu surprindere că toți călugării poartă haine similare cu ale lui. Îmi dădeam astfel seama că mai fusese aici și că era un inițiat. Era condus în templul interior și se dovedea că știa toate cântecele.

    Dacă ajungeam într-un templu șivait (al adepților lui Shiva), sau într-o comunitate a Swami-lor, îmi dădeam seama că era unul dintre ai lor. Își desena pe frunte tilik (punctul indian care desemnează cel de-al treilea ochi) și cânta fără probleme toate incantațiile lor.

    Dacă ne întâlneam cu niște lama Kargyupa din Tibet, aceștia îl întâmpinau ca pe un frate, și se dovedea – din nou – că le cunoștea în profunzime ritualurile. Trăia în India de cinci ani, dar era atât de elevat încât toată lumea îl saluta cu bucurie, pornind automat de la premisa c㠄este unul de-al nostru”.

    Nu reușeam să îmi dau seama ce credință avea de fapt. Personal, mă simțeam atras către budism, căci hinduismul mi se părea puțin cam grosolan, cu picturile sale deochiate, cu culorile sale bizare și cu melodramele sale, care mi se păreau mult prea încărcate de emoții. Îmi plăcea mult mai mult simplitatea curată și clară a budiștilor din sud sau a budiștilor zen.

    După circa trei luni, viza mea era pe punctul de a expira, așa că ne-am dus la Delhi. Încă nu mă simțeam confortabil în noul meu rol de om „sfânt”. De aceea, cum am ajuns la Delhi, am scos 4 dolari de pe voucher-ul meu de călătorie și mi-am cumpărat o pereche de pantaloni, o cămașă și o cravată. Mi-am pus pe nas ochelarii mei eleganți, pe care îi aveam în rucsac, și am redevenit astfel dr. Alpert, după care am intrat în biroul de acordare a vizelor. Le-am spus celor de aici că eram dr. Alpert și că aveam o bursă de la Muzeul de Artă Populară din New Mexico, pentru colectarea de instrumente muzicale.

    Mi-am ascuns mătăniile în buzunar, căci nu mă simțeam în pielea mea în celălalt rol al meu. Nu mult după ce mi-am rezolvat problemele cu viza, i-a expirat și lui viza anuală, așa că a trebuit să mergem în primul oraș din apropiere, unde am fost conduși la un conac pe o proprietate foarte luxoasă. Am fost cazați aici la o casă de oaspeți pentru oamenii sfinți și ni s-a adus de mâncare. Mi-a spus:

    - Tu stai aici. Eu mă duc să îmi rezolv problema cu viza.

    Eram ca un copil pentru el. Îmi spunea mereu: „Mănâncă asta. Stai aici. Fă cutare lucru”. Iar eu făceam exact ce îmi spunea. La urma urmelor, el „știa”, iar eu nu puteam face altceva decât să îl urmez.

    Vorbea fluent limba hindi. O vorbeam și eu, dar mult mai deficitar. De aceea, el avea grijă de toate, oriunde ne-am fi dus.

    Am petrecut câteva săptămâni într-o mânăstire budistă chineză din Sarnath, de o rară frumusețe. Acolo s-a întâmplat ceva cu mine, dar nu am putut înțelege în profunzime ce anume.

    Era ceva ciudat în legătură cu el. Noaptea nu părea să doarmă, la fel ca mine. Ori de câte ori mi se întâmpla să mă trezesc în toiul nopții, îl vedeam stând în poziția lotusului. Uneori mă prefăceam că dorm și îl priveam printre pleoape, ca să mă conving că nu se preface. Speram să îl pot surprinde dormind. Nu mi s-a întâmplat însă niciodată. Întotdeauna îl vedeam stând în poziția lotusului.

    Câteodată se întindea pe spate, dar în 80% din timpul pe care eu îl petreceam dormind, el se afla într-o stare de conștiință modificată, pe care nu mi-o descria niciodată. Nu se fâțâia și nu se mișca nici un moment. Era ca și cum nu i s-ar fi întâmplat nimic.

    În noaptea în care ne-am cazat la acel conac, am ieșit afară. Trebuia să îmi golesc vezica, dar am preferat să ies în aer liber. S-a întâmplat atunci ceva…

    În ziua de 20 ianuarie din anul precedent, mama a murit de o boală de splină la Spitalul Peter Bent Brigham din Boston. Măduva spinării sale nu mai producea celule ale sângelui, așa că splina ei a preluat acest rol și s-a mărit foarte mult. Medicii i-au extirpat-o, iar mama a murit. A suferit multă vreme, iar eu am stat cu ea în săptămâna de dinaintea morții sale, așa că ne-am apropiat foarte mult. Ne-am transcens amândoi rolurile de mamă-copil și personalitatea, intrând într-un contact autentic. Mi-am petrecut acele zile în spital meditând, iar când mama a murit nu am simțit nici o pierdere. Dimpotrivă, contactul meu profund cu ea s-a prelungit dincolo de moartea ei. Când eram în Nepal, am avut într-o noapte o viziune cu ea, pe când mă pregăteam de culcare. Am văzut-o pe tavan, și m-am întrebat dacă să plec în India sau să mă duc în Japonia. Mama s-a uitat la mine cu o privire care parcă îmi vorbea: „Prostule! Întotdeauna te bagi în tot felul de buclucuri, dar acum ar fi bine să mergi până la capăt, căci este un lucru foarte bun”. Părea chiar încântată de mine. Parcă ar fi fost două ființe în ea. Mama a fost o femeie din clasa mijlocie din Boston, care își dorea să fiu responsabil în maniera cea mai acceptabilă din punct de vedere cultural, dar sub această mască exista totuși o ființă spirituală, care acum îmi spunea: „Mergi înainte, puiul mamei”. Am perceput ambele ființe în privirea pe care mi-a adresat-o atunci, prin care mă invita să plec în India.

    În noaptea de care vorbeam mai sus mă aflam așadar sub cerul liber, și nu mă mai gândisem la mama de foarte mult timp. Mă ușuram sub stele, iar acestea mi se păreau foarte apropiate, căci era un întuneric deplin. Subit, am perceput prezența mamei și m-am gândit la ea – nu la felul în care a murit. Pur și simplu i-am simțit prezența. A fost o experiență foarte puternică. Am trăit o iubire profundă pentru ea, după care m-am dus la culcare.

    De bună seamă, Bhagwan Dass nu era deloc interesat de viața mea, așa că era ultima persoană din lume căreia să îi vorbesc despre gândurile sau despre viziunile mele.

    A doua zi dimineața mi-a spus:

    - Trebuie să mergem în munți. Am o problemă cu viza. Trebuie să mergem să îmi vizitez guru-l.

    Din perspectiva mea de occidental, termenul de guru însemna un fel de profesor de nivel superior. Am citit în revista Life un articol despre Allen Ginsberg intitulat „Guru merge în Kansas”, iar Allen s-a simțit foarte stânjenit. „De fapt, nu sunt un guru”, mi-a spus. Prin urmare, nu prea știam ce era un guru…

    Bhagwan Dass a adăugat că vom lua Land Rover-ul, pe care îl lăsasem în grija sculptorului, pentru a călători în munți. I-am răspuns că nu doream să împrumut mașina. Tocmai ieșisem din acea oribilă cutie albastră și nu mai doream să mă întorc în ea. De altfel, nici nu îmi doream să îmi asum responsabilitatea. David îi lăsase mașina acestui sculptor indian și cu siguranță nu dorea să ne-o împrumute. Prin urmare, m-am bosumflat. Nu numai că nu doream să mă duc să îi văd guru-l, dar dintr-o dată îmi doream să mă întorc în America, mai mult ca oricând.

    M-am gândit din nou: „Ce naiba fac aici? Îl urmez pe acest puști, iar el nu face decât sㅔ. Dar el mi-a răspuns: „Trebuie să facem acest lucru”. Așa că ne-am dus în vizită la sculptor, iar după numai o jumătate de oră de discuții, acesta i-a spus:

    - Trebuie să mergi să îți vezi guru-l? De ce nu luați Land Rover-ul?

    Interesant!

    Am urcat în Land Rover, dar nu m-a lăsat să conduc, așa că m-am așezat lângă el, bosumflându-mă din nou. Oricum nu doream să merg cu el, așa că acum m-am posomorât de-a binelea. Nu mai fumasem hașiș de câteva zile, căci începusem să am tot felul de reacții secundare, așa că mă aflam într-o stare paranoică extrem de negativă și nu îmi mai doream altceva decât să mă întorc în America. Și totuși, eram silit să îl urmez pe acest puști, care nu mă lăsa să conduc, ba mai și împrumutase Land Rover-ul pe care eu nu doream să îl luăm. Pe scurt, tot felul de gânduri paranoice mi-au umplut mintea.

    Am mers cu circa 130-160 de kilometri la oră și am ajuns la un templu micuț, situat la marginea drumului, la poalele Himalaya-ei. A oprit mașina, și inițial am crezut că a făcut acest lucru din cauza unui camion care dorea să ne depășească. Ca de obicei când oprea mașina, oamenii ne-au înconjurat, dar el a ieșit din mașină, și ceilalți l-au salutat. Îmi dădeam seama că se apropie ceva, căci pe când urcam pe dealuri a început să plângă.

    Am început să cântăm, iar lacrimile au continuat să îi curgă pe față. Îmi dădeam seama că se întâmplă ceva, dar nu știam ce anume.

    Ne-am oprit așadar la acest templu, iar el a întrebat imediat unde era guru-l. Oamenii i-au arătat către un deal, iar el a pornit în fugă, urmat de toți ceilalți, care părea literalmente încântați să îl vadă. Păreau să îl iubească foarte mult.

    Am coborât din mașină. M-am bosumflat și mai tare, căci toată lumea mă ignora. L-am urmat, dar mi-o luase deja mult înainte, așa că a trebuit să alerg după el cu picioarele goale pe o cărare pietruită. M-am împiedicat de câteva ori, dar acum aveam tălpile foarte dure. Oricum, el avea picioarele mult mai lungi decât ale mele, așa că alerga mult mai rapid. Ceilalți mă ignorau în continuare, iar eu eram bosumflat, și oricum nu doream să îi cunosc guru-l, și la naiba…

    Am înconjurat dealul și am ajuns la un câmp ce nu putea fi văzut dinspre șosea. Dădea către o vale, iar pe el stătea un bătrânel de 60-70 de ani, cu o pătură pe el. În jurul lui se aflau 8-9 hinduși. Peisajul era de-a dreptul încântător: norii de pe cer, valea plină de verdeață și munții Himalaya care se vedeau în zare. Absolut încântător!

    Bhagwan Dass a alergat către acest om și s-a aruncat cu fața la pământ, practicând dunda pranam (atingând picioarele încrucișate ale bătrânului cu fața lipită de sol). Plângea, iar bătrânul îl mângâia pe cap, și eu nu înțelegeam ce se întâmplă.

    Stăteam lângă ei, dar mă gândeam în sinea mea: „Eu nu am de gând să îi ating picioarele. Nimeni nu mă poate obliga să fac acest lucru”. Când și când, bătrânul se uita la mine și îmi făcea cu ochiul. Eram atât de încordat că nici că-mi păsa mai puțin. Nu avea decât să facă cu ochiul cât dorea!

    Apoi s-a uitat la mine și a început să vorbească în hindi. Nu înțelegeam decât pe jumătate această limbă, dar era cineva în grup care traducea în permanență ce spunea guru-l. Acesta i-a spus lui Bhagwan Dass:

    - Ai o fotografie de-a mea?

    - Da, i-a răspuns acesta.

    - Dă-i-o lui, i-a spus guru-l.

    „Este drăguț – cred – să îmi dea o fotografie de-a lui, m-am gândit, dând din cap apreciativ. Dar tot nu am de gând să îi ating picioarele”.

    - Ai venit cu o mașină mare? m-a întrebat.

    - Da.

    Mi-a zâmbit și mi-a spus:

    - Mi-o dai mie?

    Am început să spun:

    - Ce nai…

    Dar Bhagwan Dass s-a uitat la el și m-a întrerupt:

    - Maharaji (care înseamn㠄mare rege”), dacă dorești mașina, o poți avea. Este a ta.

    - Hei, așteaptă puțin, i-am spus, nu-i poți dărui mașina lui David. La urma urmelor, nu este a ta…

    Bătrânul a început să râdă. De fapt, întregul grup a început să râdă, cu excepția mea.

    - Câștigi mulți bani în America? m-a întrebat guru-l.

    „Aha, îmi alimentează egoul”, m-am gândit.

    Mi-am amintit de toți anii mei de profesor și de toate dramele prin care am trecut, și i-am răspuns:

    - Da.

    - Câți bani câștigi?

    - Păi, a fost o vreme în care câștigam 25.000 de dolari (egoul meu a simțit nevoia să exagereze puțin).

    Toată lumea a început să convertească această valoare în rupii și toți s-au minunat de cât de mult câștigam, lucru care de altfel nu era adevărat. Nu am câștigat niciodată 25.000 de dolari. Bătrânul a râs din nou, apoi mi-a spus:

    - Îmi cumperi și mie o mașină ca aceea?

    Prin minte mi-a trecut gândul că proveneam dintr-o familie de strângători de fonduri pentru United Jewish Appeal, Brandeis și Școala Medicală Einstein, dar nu am mai auzit niciodată pe cineva care să cerșească bani cu atâta tupeu. Nici nu îmi cunoștea numele și deja dorea să îi cumpăr o mașină de 7000 de dolari!

    - Păi, poate… i-am răspuns, revoltat.

    - Duceți-i înapoi și dați-le de mâncare, a spus bătrânul.

    Am fost conduși înapoi la templu, unde ne-a fost servită o mânare delicioasă, după care sadhu[5]-șii ne-au spus să ne odihnim. Ceva mai târziu, ne-am reîntâlnit cu Maharaji, care mi s-a adresat personal:

    - Vino aici. Stai jos.

    M-am așezat lângă el, iar el mi-a spus:

    - Aseară ai stat sub cerul liber.

    - Așa este.

    - Te-ai gândit la mama ta.

    - Da.

    „Uau, m-am gândit. Chiar le are. Nu am vorbit cu nimeni despre acest lucru”.

    - A murit anul trecut.

    - Așa este.

    - I s-a umflat foarte tare burta înainte de a muri.

    … Pauză.

    - Da.

    S-a lăsat pe spate cu ochii închiși, apoi a adăugat:

    - Splina. A murit din cauza splinei.

    Nu pot descrie în cuvinte ce s-a întâmplat cu mine în acel moment. Guru-l s-a uitat la mine într-un anumit fel, și atunci s-au întâmplat două lucruri simultan, fără să parcă că aveau vreo conexiune între ele.

    Pe de o parte, mintea mea a început să lucreze cu febrilitate, încercând să își dea seama ce se întâmplă. Prin cap mi-au trecut tot felul de gânduri, care de care mai paranoice, întrebându-mă chiar dacă nu cumva este un agent CIA.

    „Cine este? Pe cine reprezintă? Pe ce buton apasă ca să facă rost de dosarul necesar? De ce m-au adus aici?”

    Acest scenariu părea însă absurd. Tipul care m-a adus aici nu părea să știe astfel de lucruri ascunse, iar eu nu eram decât un turist venit cu mașina. Mintea mea a continuat să lucreze din ce în ce mai febril.

    Până atunci nu aveam decât două opinii despre „experiențele psihice”. Una era aceea că acestea nu li se întâmplau decât altor oameni, niciodată mie, dar sunt extrem de interesante, așa că trebuie să ne menținem mintea deschisă în fața lor. Aceasta era abordarea mea de cercetător social. Cealaltă era direct legată de drogul LSD. Eram convins că eram drogat, așa că poate cream eu singur în mintea mea această experiență. Adevărul este că mi s-a întâmplat nu o dată să creez întregi realități sub influența substanțelor halucinogene. Spre exemplu, am luat odată un drog numit JB 318, pe când mă aflam într-o cameră la Millbrook. Mă aflam la etajul 3, iar inițial mi s-a părul că nu se întâmplă nimic. În cameră a intrat o fată din comunitate cu o carafă în mână și m-a întrebat dacă nu doresc o limonadă. I-am răspuns că da, iar ea mi-a turnat limonada într-un pahar, până când acesta s-a umplut, iar lichidul a continuat să curgă, revărsându-se pe podea, pe pereți, pe tavan, pe pantalonii mei, care s-au udat, după care s-a întors înapoi în pahar, care a dispărut, și odată cu el și limonada, și umezeala pantalonilor mei, și fata. M-am întors atunci către Ralph Metzner și i-am spus: „Ralph, mi s-a întâmplat ceva uimitor”, dar Ralph dispăruse la rândul lui!

    Îmi era frică să fac altceva decât să stau pur și simplu. Cu siguranță se întâmpla ceva. Simțeam că nu trebuie să mă mișc!

    Mi s-a întâmplat așadar să creez un mediu întreg sub influența substanțelor psihedelice, așa că nu doream să trag concluzii pripite, îndeosebi atunci când mă aflam sub influența acestor substanțe.

    Acum nu era însă cazul, așa că mintea mea a continuat să analizeze febril lucrurile. În final, m-am simțit ca un computer care nu reușește să rezolve o problemă imposibil de rezolvat: mi s-a aprins beculețul roșu, a sunat alarma și m-am blocat complet. Mintea mea s-a scurtcircuitat. Simțeam nevoia de a înțelege ce s-a întâmplat la nivel rațional, dar pur și simplu nu puteam găsi vreo explicație. M-aș fi ascuns undeva, dar nu aveam unde.

    Simultan, am simțit în piept o durere extrem de acută și am început să plâng. Am continuat să plâng multă vreme, fără să mă simt nici fericit, nici trist. Era un altfel de plâns. Tot ce pot spune era că mi se părea că am ajuns în sfârșit acasă, ca și cum călătoria s-ar fi terminat.

    În cele din urmă, ceilalți m-au luat cu blândețe și m-au condus acasă la unul din adepții guru-lui, K.K. Sah, unde am rămas peste noapte. În acea noapte m-am simțit extrem de confuz, dar și foarte ușurat.

    La un moment dat, privirea mi-a căzut pe sticla cu LSD pe care o aveam în rucsac.

    „Uau! am găsit în sfârșit pe cineva care Știe, și care o să îmi poată spune ce este LSD-ul. O să îl întreb pe el. Asta voi face. O să îl întreb pe el”. Apoi am uitat complet de acest gând.

    A doua zi, la ora 8:00 dimineața, a venit un mesager, care mi-a spus că Maharaji dorește să mă vadă imediat. Am parcurs cu Land Rover-ul cei cinci kilometri până la templu. Nici nu m-am apropiat bine de el, că bătrânul a strigat la mine:

    - Ei bine, ai o întrebare să îmi pui?

    Părea foarte nerăbdător să scape de toate prostiile astea, așa că m-a întrebat:

    - Unde este medicamentul?

    Mi s-a tradus ce a spus.

    - Ce medicament!?

    Nu m-am gândit niciodată la LSD ca la un medicament! Cineva din audiență a spus:

    - Probabil că se referă la LSD.

    - La LSD?

    - Adu LSD-ul, a spus bătrânul.

    M-am dus până la mașină și am adus sticla cu LSD.

    - Să vedem. Ce e asta?

    - Acesta este STP[6]… Aceasta este librium[7], iar aceasta…

    Era câte puțin din toate, un fel de trusă de prim ajutor pentru călătorie.

    - Și îți conferă siddhi-uri?

    Nu mai auzisem până atunci cuvântul siddhi. Am cerut să mi se traducă cuvântul, iar cineva l-a tradus prin „putere”. Dată fiind confuzia mea, m-am gândit că bătrânul dorește să capete ceva vigoare. Poate că își pierdea vitalitatea și își dorea niște vitamina B12. Din păcate, nu aveam vitamine la mine, și mi-a părut teribil de rău, căci în acel moment i-aș fi dat absolut orice. Chiar și Land Rover-ul!

    - O, nu, îmi pare rău, i-am răspuns.

    Chiar îmi părea rău. Bătrânul s-a uitat la mine și și-a întins mâna, așa că i-am dat ceea ce se numește un „Trăsnet Alb”. De fapt, era o pastilă de LSD, special creată pentru călătoria mea. Fiecare pastilă avea 305 micrograme și era foarte pură. Avea efecte halucinogene de excepție. De regulă, un începător trebuie să ia în medie 60 de micrograme, o doză între 50-75 mcg. O doză de 300 mcg de LSD pur era extrem de puternică.

    S-a uitat la pastilă și a continuat să țină mâna întinsă, așa că i-am mai pus o pastilă în ea. Deja erau 610 mcg de LSD pur. A continuat să țină mâna întinsă, așa că i-am pus în ea și a treia pastilă. În total, erau 915 mcg.

    Era foarte mult pentru oricine!

    - Ah-cha[8].

    După care le-a înghițit pe toate! Am văzut cum le-a dat pe gât. Nu aveam nici cea mai mică îndoială în această direcție. Omul de știință s-a trezit imediat în interiorul meu, așa că mi-am spus: „Hm, asta o să fie foarte interesant!”

    Am stat lângă el întreaga zi. Din când în când îmi făcea cu ochiul, dar altfel nu s-a întâmplat nimic. Absolut nimic! Acesta a fost răspunsul la întrebarea mea. Acum deții toate informațiile pe care le dețin și eu.



    [1] Este vorba de o experiență cu droguri halucinogene, numită în engleza american㠄zbor” sau „călătorie”.

    [2] Prescurtare familiară pentru Universitatea Berkeley din California.

    [3] N. tr. Fenomen real, relatat de persoanele care nu au consumat droguri, dar care se află în preajma unei persoane care a consumat un drog halucinogen, trăind o stare de euforie.

    [4] Preot budist de origine rusă, născut în anul 1901.

    [5] În hinduism, „om sfânt” sau ascet religios.

    [6] Substanță halucinogenă pe bază de metamfetamină.

    [7] Medicament împotriva anxietății și a sevrajului provocat de renunțarea la dependența de alcool.

    [8] Bun, în limba indiană.


    A apărut în: 2017-07

    Fii primul care își spune opinia!

    e-Mail-ul dvs.
    Numele dvs.
    Mesajul:


     Cele mai noi 9 articole la ,,Învățături spirituale“ -> ,,Yoga“ 
    Nitya Yoga - permanenta comuniune cu Absolutul
    Comentarii inedite și inspirate asupra textului fundamental Bhagavad-Gita
    Iubitul tantric
    bărbatul pe calea erosului sacru
    Metoda de naștere prin yoga
    ghid, pas cu pas, pentru o naștere naturală
    Vezi toate articolele de la domeniul ,,Învățături spirituale“ -> ,,Yoga“
     Cele mai noi 9 articole la Editura: Adevăr Divin  
    Erbivori fericiți
    Rețete vegane dietetice, sărace în calorii, pentru un corp suplu și sănătos
    Carduri CELE PATRU LEGĂMINTE
    Un set de 48 de carduri
    Renunță la codependență
    Ce poți face pentru a nu-i mai lăsa pe ceilalți să te controleze și pentru a începe să ai grijă de tine însuți
    Codul emoțiilor
    Cum îți poți elimina emoțiile nerezolvate captive pentru a te bucura de o sănătate perfectă, de iubire și de fericire
    Cum să nu mori
    Descoperă alimentele dovedite științific că previn și inversează boala
    Studiul China
    Cel mai complet studiu despre nutriție realizat vreodată, cu implicații extraordinare asupra dietei, pierderii în greutate și sănătății pe termen lung
    Vindecarea glandei tiroide (Medium Medical)
    Adevărul din spatele Bolii lui Hashimoto, Bolii lui Graves, insomniei, hipotiroidismului, nodulilor la tiroidă și Bolii Epstein-Barr
    Vezi toate articolele de la Editura: ,,Adevăr Divin“
     Cele mai noi 9 articole la colecția Dezvoltare personală  
    Carduri CELE PATRU LEGĂMINTE
    Un set de 48 de carduri
    Omul devine ceea ce gândește
    Include cartea bonus De la sărăcie la putere
    Arta magică a durutului în cot
    Ce poți face pentru a nu-ți mai pierde timpul pe care nu îl ai cu oameni pe care nu îi suporți, făcând lucruri pe care nu dorești să le faci
    Darurile imperfecțiunii
    Renunță la cel care crezi că trebuie să fii și acceptă-te așa cum ești
    Vezi toate articolele de la colecția ,,Dezvoltare personală“


    Cele mai noi cărți ADEVĂR DIVIN

    Noutăți pe site


    Retipăriri

     
     
    Executat în 1.0408 secunde
    Sugestie: Apăsați CTRL+D pentru a adăuga acest site la favorite.