www.FotoMars.ro

Capitolul 4

Ai dormit bine? m-a întrebat Clara când am intrat în bucătărie.

Tocmai voia să se aşeze la masă să mănânce. Am observat că era un loc pregătit pentru mine, cu toate că nu-mi spusese, cu o seară în urmă, la ce oră avea să fie micul dejun.

– Am dormit ca un urs, i-am răspuns eu sinceră.

M-a invitat să mă duc lângă ea şi mi-a pus în farfurie nişte carne tocată condimentată. I-am spus că pentru mine fusese întotdeauna un moment dificil să mă trezesc într-un pat necu­noscut. Tatăl meu schimbase slujbe adeseori şi familia fusese obligată să se mute oriunde fusese disponibil câte un post. Mi-era groază de şocul de dimineaţă al trezirii dezorientate într-o casă nouă, dar această groază nu se materializase de această dată. Senzaţia pe care o avusesem la trezire era că şi camera, şi patul, fuseseră dintotdeauna ale mele.

Clara m-a ascultat atentă şi a dat din cap în semn de încuviinţare.

– Asta pentru că eşti în armonie cu persoana căreia îi apar­ţine camera, mi-a spus ea.

– A cui este camera? am întrebat-o curioasă.

– Vei descoperi într-o bună zi, mi-a răspuns ea, punând o porţie sănătoasă de orez lângă carnea din farfuria mea.

Mi-a întins o furculiţă.

– Mănâncă. Astăzi o să ai nevoie de toate forţele tale.

Nu m-a lăsat să vorbesc până nu am terminat totul din farfurie.

– Ce-o să facem? am întrebat-o când a strâns farfuriile.

– Nu „noi,” m-a corectat ea. Tu o să mergi la peşteră ca să-ţi începi recapitularea.

– Ce anume, Clara?

– Ţi-am spus aseară că toate lucrurile şi toţi oamenii din casa asta se află aici dintr-un motiv anume, inclusiv tu.

– De ce mă aflu aici, Clara?

– Motivul pentru care te afli aici trebuie să-ţi fie explicat în stadii, a spus ea. La nivelul cel mai simplu, te afli aici pentru că îţi place aici, indiferent ce-ai putea să crezi. Al doilea motiv, mai complex, este că te afli aici ca să înveţi şi să practici un exerciţiu fascinant, denumit recapitulare.

– Ce înseamnă acest exerciţiu? În ce anume constă?

– O să-ţi spun despre ce este vorba când ajungem la peşteră.

– De ce nu poţi să-mi spui acum?

– Ai răbdare, Taisha. Nu pot să-ţi răspund la toate întrebă­rile în acest moment, deoarece nu ai suficient de multă energie ca să faci faţă răspunsurilor. Mai târziu, o să-ţi dai seama singură de ce este atât de dificil să explici anumite lucruri. Pune-ţi ghe­tele de drum şi hai să plecăm, acum.

Am părăsit casa şi am urcat dealurile line dinspre răsărit, urmând aceeaşi potecă pe care merseserăm cu o seară în urmă. După o plimbare scurtă, am zărit luminişul plat de la înălţime, pe care intenţionasem să-l revizitez. Fără să o aştept pe Clara să ia iniţiativa, am pornit-o înainte spre el, pentru că eram nerăb­dătoare să descopăr dacă puteam să văd casa pe zi.

Am privit depresiunea ca o oală, strânsă între dealuri şi aco­perită de verdeaţă, dar cu toate că era o zi senină şi însorită, n-am văzut nici urmă de clădiri. Un lucru era evident; erau şi mai mulţi copaci uriaşi decât îmi aminteam că văzusem noaptea.

– Cu siguranţă poţi să recunoşti toaletele, a spus Clara. E pata aceea roşiatică de lângă pâlcul de copaci mesquite.

Am tresărit fără să vreau, pentru că fusesem atât de absor­bită de observarea văii, încât n-o auzisem pe Clara venind în spatele meu.

Ca să mă ajute să-mi direcţionez atenţia, mi-a arătat o anu­mită porţiune a vegetaţiei din vale. M-am gândit să-i spun din politeţe că o vedeam, în felul în care eram mereu de acord cu oamenii, dar n-am vrut să-mi încep ziua cântându-i în strună. Am rămas tăcută. În plus, în valea aceea era ceva nespus de minunat, care mi-a tăiat respiraţia. Am rămas privind atât de total absorbită, încât m-a cuprins o ameţeală. Sprijinită de o stâncă, m-am lăsat purtată de tot ce se afla în vale. Şi într-adevăr am fost transportată. Am simţit că eram la un picnic, unde era în plină desfăşurare o petrecere. Am auzit râsetele oamenilor…

Reveria mea a luat sfârşit când Clara m-a ridicat în picioare, prinzându-mă de subsuori.

– Doamne, Taisha! a exclamat ea. Eşti mai ciudată decât am crezut. Pentru o clipă, am avut senzaţia că te-am pierdut.

Am vrut să-i spun ce visasem, deoarece eram sigură că aţi­pisem o clipă. Însă ea nu a părut interesată şi a început să se îndepărteze.

Clara avea pasul ferm şi hotărât, ca şi cum ar fi ştiut exact încotro se îndrepta. Eu, pe de altă parte, păşeam fără o ţintă anume în urma ei, încercând să ţin pasul fără să mă împiedic. Am mers într-o tăcere deplină. După o jumătate de oră înche­iată, am ajuns la o formaţiune de stânci anume, pe lângă care eram sigură că mai trecusem mai devreme.

– N-am mai fost pe-aici? am întrebat eu, punând capăt tăcerii.

Clara a încuviinţat dând din cap.

– Mergem în cerc, a recunoscut ea. Te pândeşte ceva şi dacă nu scăpăm de asta, o să ne urmărească până la peşteră.

M-am întors să văd dacă era cineva în urma noastră. N-am putut să disting decât tufele şi ramurile răsucite ale copacilor. M-am grăbit s-o prind din urmă pe Clara şi m-am împiedi­cat de-un ciot. Surprinsă, am scos un ţipăt căzând în faţă. Cu o viteză incredibilă, Clara m-a prins de braţ şi mi-a împiedicat căderea punând piciorul în faţa mea.  

– Nu te prea pricepi la mers, nu-i aşa? a comentat ea.

I-am spus că niciodată nu fusesem genul prea priceput în aer liber, că am crescut crezând că mersul şi campatul erau ocupa­ţii pentru oamenii de la ţară, oameni nesofisticaţi, semisălbatici, nu pentru orăşenii cu şcoală. Plimbările la poalele munţilor nu constituiau o experienţă care să mi se pară plăcută. Şi cu excep­ţia perspectivei proprietăţii ei, peisaje care altora le puteau tăia respiraţia pe mine mă lăsau indiferentă.

– Nici nu contează, a spus Clara. Nu te afli aici ca să admiri peisajul. Trebuie să-ţi ţii mintea la potecă. Şi să fii atentă la şerpi.

Indiferent dacă erau sau nu şerpi în regiune, avertismentul ei în mod cert m-a făcut să-mi îndrept toată atenţia asupra tere­nului. Pe măsură ce am continuat să mergem, a început să mi se taie tot mai mult respiraţia. Ghetele cu care mă echipase Clara erau ca nişte greutăţi de plumb legate de picioarele mele. Mi-era greu să ridic şi să pun un picior înaintea celuilalt.

– Chiar este necesară plimbarea asta în natură? am întrebat eu în cele din urmă.

Clara s-a oprit din mers şi s-a întors cu faţa la mine.

– Înainte să putem discuta despre ceva plin de semnifica­ţie, va trebui să fii capabilă cel puţin să fii conştientă de anturajul tău complex, a spus ea. Mă străduiesc din răsputeri să fac exact acest lucru.

– Ce vrei să spui? am întrebat-o eu. Care anturaj?

Obişnuita mea proastă dispoziţie pusese din nou stăpânire pe mine.

– Mă refer la barajul sentimentelor şi gândurilor tale obişnu­ite, trecutul tău personal, mi-a explicat Clara. Tot ceea ce te face să fii ceea ce crezi că eşti, o persoană unică şi specială.

– Ce-au sentimentele şi gândurile mele obişnuite? am între­bat-o eu.

Afirmaţiile sale de neînţeles fără îndoială că mă sâcâiau.

– Aceste sentimente şi gânduri sunt sursa tuturor necazuri­lor tale, a afirmat ea.

Cu cât vorbea mai mult în cimilituri, cu atât mai mare era frustrarea mea. În acel moment aş fi putut să mă acuz că cedasem invitaţiei acestei femei de a petrece câteva zile în compania ei. Era o reacţie întârziată. Temerile care se ascunseseră în mine s-au dez­lănţuit în toată puterea. Mi-am imaginat că putea să fie o psihopată care în orice moment putea să scoată un cuţit și să mă omoare. Dacă mă gândeam mai bine, având pregătire în artele marţiale, ceea ce în mod evident era adevărat, nici n-ar fi avut nevoie de un cuţit. O lovitură cu piciorul ei musculos ar fi însemnat sfârşitul meu. Nu puteam să o înfrunt. Era mai în vârstă decât mine, însă infinit mai puternică. M-am şi văzut ajungând în statistici; o per­soană dispărută de care nu s-a mai auzit niciodată. Mi-am redus în mod intenţionat pasul ca să măresc distanţa dintre noi.

– Nu te lăsa pradă unor gânduri atât de morbide, a spus Clara, în mod sigur pătrunzându-mi gândurile. Aducându-te aici, tot ce-am vrut să fac a fost să te ajut să te pregăteşti să înfrunţi viaţa cu puţin mai multă graţie. Dar se pare că nu am reuşit decât să-ţi provoc o avalanşă de suspiciuni şi temeri urâte.

M-am simţit cu adevărat ruşinată de faptul că nutrisem ase­menea gânduri morbide. A fost descumpănitor cât de corect mi-a ghicit suspiciunile şi temerile şi cum mi-a liniştit toată tulbura­rea dintr-un singur gest. Mi-am dorit să fi fost în stare să îmi cer scuze şi să-i dezvălui ce îmi trecea prin minte, dar nu eram pre­gătită să fac asta. M-aş fi plasat într-un dezavantaj şi mai mare.

– Ai o putere ciudată de a linişti gândurile, Clara, am reuşit eu să zic. În Orient ai învăţat să faci asta?

– Nu e mare lucru, a recunoscut ea, nu pentru că gândurile tale sunt uşor de liniştit, ci pentru că toţi suntem la fel. Ca să te cunosc pe tine până în cel mai mic detaliu, tot ce trebuie să fac este să mă cunosc pe mine însămi. Şi îţi jur că asta fac. Şi-acum, hai să mergem mai departe. Vreau să ajungem la peşteră înainte să fii complet epuizată.

– Mai spune-mi o dată, Clara, ce-o să facem în peşteră? am întrebat eu, reticentă să pornesc din nou la drum.

– O să te învăţ lucruri inimaginabile.

– Ce fel de lucruri inimaginabile?

– Vei şti cât de curând, a spus Clara, privindu-mă cu ochii mari.

Eram disperată să aflu mai multe informaţii, dar înainte să deschid din nou discuţia, ajunsese deja la mijlocul următoarei pante. Mi-am târât picioarele şi am urmat-o încă vreo jumă­tate de kilometru sau cam aşa ceva, până când ne-am aşezat, în sfârşit, pe malul unui pârâu. Acolo, frunzişul copacilor era atât de des, încât nici nu mai zăream cerul. Mi-am scos ghetele. Făcusem o băşică la călcâi.

Clara a luat un băţ ascuţit şi mi-a înţepat laba piciorului între degetul mare şi al doilea. O senzaţie, aşa, ca un curent electric, m-a furnicat prin gambe şi pe partea interioară a coapselor. Pe urmă m-a pus să mă aşez în patru labe şi, pe rând pentru fiecare picior, mi-a întors tălpile în sus şi m-a împuns într-un punct exact dedesubtul protuberanţei degetului mare. Am ţipat de durere.

– N-a fost chiar aşa de rău, a spus ea pe tonul cuiva obişnuit să trateze bolnavi. Doctorii chinezi clasici obişnuiau să aplice această tehnică pentru a-i impulsiona şi reînsufleţi pe cei bol­navi, ori pentru a genera o stare de atenţie unică. Însă în zilele noastre, aceste cunoştinţe clasice sunt pe cale de dispariţie.

– De ce, Clara?

– Pentru că accentul pus pe materialism l-a făcut pe om să se îndepărteze de preocupările ezoterice.

– La asta te-ai referit când mi-ai spus, în deşert, că s-a rete­zat legătura cu trecutul?

– Da. O mare preschimbare provoacă schimbări profunde în formarea energiei lucrurilor; schimbări care nu sunt întot­deauna în bine.

Mi-a spus să-mi bag picioarele în apă şi să pipăi pietrele netede de pe fund. Apa era rece ca gheaţa şi m-a făcut să tremur involuntar.

– Mişcă-ţi picioarele din glezne, în sensul acelor de ceasor­nic, mi-a sugerat ea. Lasă apa care curge să-ţi ia oboseala.

După câteva minute de rotire a gleznelor, m-am simţit împrospătată, dar aveam picioarele aproape îngheţate.

– Acum încearcă să simţi cum toată tensiunea ţi se scurge în labele picioarelor, apoi descotoroseşte-te de ea scuturându-ţi glezna în exterior, mi-a spus Clara. În felul acesta o să scapi de senzaţia de rece.

Am continuat să bat apa cu picioarele până mi-au amorţit.

– Nu cred că merge, Clara, am zis eu, scoţând picioarele din apă.

– Asta pentru că nu direcţionezi tensiunea în afara ta, a spus ea. Apa curgătoare ia oboseala, răceala, boala şi orice alt lucru nedorit. Dar ca să se întâmple asta, trebuie ca acesta să fie scopul, altminteri poţi să-ţi scuturi picioarele până seacă pârâul, fără vreun rezultat.

A mai adăugat că dacă vrei să faci acest exerciţiu în pat, tre­buie să-ţi foloseşti imaginaţia pentru a vizualiza o apă curgătoare.

– Ce anume vrei să spui cu „să fie scopul”? am întrebat eu, ştergându-mi picioarele pe mânecile jachetei.