www.FotoMars.ro

CAPITOLUL 1

DISCIPLINE INDIENE ALE SALVĂRII

1. Religii şi discipline ale salvării

Definiţiile generale sunt întotdeauna oarecum înşelătoare şi generează controverse. Dar o definiţie a titlului acestor prelegeri este necesară. Budismul ca disciplină a salvării trebuie pus în contrast cu Budismul ca religie.

În India există, şi au existat de la bun început, un număr de religii în sensul propriu al cuvântului. Ele prezintă o varietate nesfârşită şi diferă adesea în mod esenţial una de alta, dat fiind că aparţin unor tipuri distincte de civilizaţie. Dar, deşi unele sunt politeiste, altele monoteiste, iar un mare număr dintre ele au o coloratură panteistă; deşi unele sunt păgâne, frauduloase, superstiţioase şi magice, iar altele elevate şi pure în toate privinţele; deşi unele sunt logice şi raţionale, altele mistice şi pasionale – toate se încadrează neîndoielnic în conceptul de religie aşa cum este el înţeles de cercetătorii moderni ai istoriei religiilor. Indiferent de diversitatea lor, toate au fost „făcute” să îndeplinească, şi îndeplinesc într-un fel sau altul, nevoile omului care trăieşte în societate, nevoia de supranatural, moral şi secular, nevoile individuale şi sociale. Ele vorbesc despre o putere supraumană, oricare ar fi natura şi prestigiul acestei puteri; explică obligaţiile omului faţă de ea sau, de o manieră mai tranşantă, un modus vivendi corect al omului cu ea; toate dispun de rugăciuni sau formule, sacrificii, sacramente. Ele se preocupă de condiţia morţilor, precum şi de bunăstarea personală în viaţa aceasta; au instrumente şi ceremonii pentru munca şi anxietăţile vieţii de zi cu zi, pentru boli şi pentru păcate, care adesea nu sunt decât un alt fel de boală. Ele propovăduiesc o regulă generală de conduită şi se întrepătrund cu Legea familiei sau a tribului, căci nu există o distincţie clară şi constantă între lucrurile profane şi cele sacre.

Deşi religiile Indiei sunt îndeobşte foarte indiene şi hinduse, pentru toate pot fi găsite analogii în afara Indiei. Hinduist este cuvântul pe care-l folosim pentru a evidenţia caracterul special şi compozit al civilizaţiei indiene.

Nu există un termen sanskrit care să acopere întregul domeniu de credinţe şi practici sugerat de cuvântul „religie”. Dar dacă examinăm numeroasele cuvinte care au o semnificaţie religioasă – yajfia „sacrificiu”, magic într-o anumită măsură; piija, „adorare” sau „venerare”, deseori ido latră; bhakti, „devoţiune”; dharma, regulă morală şi socială, „lege” şi virtute – vedem că, deşi „sacrificiul”, „cultul”, „devoţiunea”, „legea” sunt foarte hinduse şi se deosebesc de sacrificiul semitic, de cultele egiptene, de iubirea de Dumnezeu din creştinism sau de jus majorum a romanilor, nu e mai puţin adevărat că ele sunt pur şi simplu umane în ceea ce priveşte motivaţia călăuzitoare şi „filozofia” lor.

De exemplu, zeii si riturile religiei vedice sunt hinduse; ele diferă semnificativ de tipurile iraniene, ca să nu mai vorbim de celelalte religii ale Lumii Vechi. Cu toate acestea, vedismul este în mod evident o ramură a tradiţiei indo-europene; el este înrudit cu toate credinţele naturiste şi patriarhale din lume, deşi e contaminat nu în mică măsură de fanteziile comune ale străvechiului dar mereu viului păgânism.

Alături de religiile propriu-zise, în India au apărut începând de prin secolul al VII-lea î.Ch. – pentru a dura timp de multe secole, atrăgând mii de aderenţi şi exercitând o puternică influenţă asupra religiilor indiene – un număr de „discipline” cu un caracter special propriu.

Ele nu pot fi descrise riguros nici ca filozofii, nici ca religii. Rămâne de văzut care este enumirea cea mai potrivită.

Ele sunt „discipline”, altfel spus corpuri de doctrine şi practici, împreună cu o regulă de viaţă ce vizează o finalitate practică – termenul indian este mărga, „cale”, sau ydnc, „vehicul” – şi din acest punct de vedere sunt ceva mai mult decât filozofii, teorii sau scolasticisme. Dar e îndoielnic dacă pot fi numite „religii”.

CALEA SPRE NIRVANA

Spre deosebire de religii, disciplinele acestea sunt concepute pentru asceţi, şi numai pentru asceţi. În plus, ele sunt pur personale sau individualiste, altfel spus, nu au grija semenilor ori a morţilor. Sunt asociale şi deseori anti-sociale: ele dezaprobă şi adesea interzic căsătoria. De regulă, ele au produs secte sau ordine şi câteodată „biserici”, dar astfel de formaţiuni sociale nu sunt esenţiale pentru ele; chiar şi în budism, unde Maestrul şi Biserica! joacă un rol major, există credinţa că în vremurile ce vor urma, când Maestrul va fi uitat, Biserica dizolvată şi budismul va fi dispărut, vor apărea din timp în timp „sfinţi individuali” (pratyekabuddha), care vor fi prin ei înşişi budişti perfecţi, trăind singuri în sălbăticie, fără tovarăşi sau discipoli.

O altă caracteristică a disciplinelor este dezinteresul lor total faţă de obiectivele mundane. Doctrina budistă este clară în această privinţă: orice acţiune care urmăreşte un avantaj oarecare în viaţa aceasta, este rea.

Aceste două caracteristici pot fi întâlnite şi în unele instituţii din Vest. Există, de pildă, secte sau ordine creştine fără nici un fel de interes pentru aspectele sociale sau mundane; în privinţa aceasta, Căile Indiene ar putea fi descrise ca „religii transcendente individualiste”. Dar ele au şi o a treia caracteristică, în raport cu care orice paralelă ne-indiană se dovedeşte neadecvată, cu excepţia săfismului, cel mai bun exemplu al unei secte în spirit indian din afara Indiei – o a treia caracteristică faţă de care nomenclatura noastră apuseană este deficitară.

Ascetul indian fie nu crede în Dumnezeu; fie, dacă crede, spune pe faţă precum săfitul, sau precum Spinoza: „Nu există nimic în afară de Dumnezeu. Eu sunt Dumnezeu.” Dar atitudinea ascetului indian nu este cea a filozofului apusean, un Lucretius sau un monist modern. Căci el are propriile sale credinţe, străine confraţilor săi occidentali. Pe scurt, el crede în transmigraţie şi se teme de ea. Filozofia sa pozitivistă sau monistă se combină prin urmare cu o disciplină, o Cale, fiindcă el trebuie să se salveze, să se elibereze din ciclul transmigraţiei.

Omul migrează dintr-o existenţă în alta, mânat de vântul faptelor sale: trebuie să existe o Cale a eliberării de renaştere şi moarte. Calea aceasta trebuie să constea dintr-o anumită cunoaştere sau înţelepciune ezoterică, sau un anumit sacrificiu, sau un anumit ascetism, sau o anumită meditaţie extatică.

E dificil să defineşti riguros poziţia rugăciunii, sau a cultului şi a moralităţii în cadrul acestor discipline.

Rugăciunea sau cultul nu sunt niciodată o parte esenţială a Căii. Dar se întâmplă ca un ascet – de exemplu un budist din şcoala Mahayana – să creadă că zeii sau sfinţii divinizaţi îl pot ajuta în găsirea Căii, sau chiar în urcarea primelor ei povârnişuri: rugăciunea sau cultul sunt în acest caz utile, sau chiar necesare, dar ele trebuie abandonate imediat ce ascetul a avansat întrucâtva.

În ce priveşte moralitate a, nici o disciplină nu admite că un om imoral poate atinge Calea: un proces de purificare e considerat indispensabil.” Dar toate disciplinele afirmă răspicat că un sfânt e dincolo de merite şi scăderi, de fapte bune şi păcate: nici un merit nu-l poate înălţa; nici un păcat nu-l poate pângări. În budismul Mahayana, moralitatea activă, darurile, sacrificiul de sine pentru binele semenilor, sunt o parte esenţială a Căii. Un sfânt este prin definiţie un „dărui tor” , un „om plin de compasiune”: darurile sale trebuie să aibă însă „parfumul” cunoaşterii adevărului transcendent că în realitate nu există dăruitor, nici dar sau primitor (vezi mai jos, p. 78).

Pe această Cale, prin acest vad (tirtha), ascetul va traversa oceanul transmigraţiei, la fel ca şi lumea zeilor sau paradisurile. Ascetul crede în aceste lumi – căci el nu este un sceptic şi admite fără rezerve întreaga mitologie tradiţională sau populară – dar le dispreţuieşte; el dispreţuieşte, cum ar spune un filozof, orice existenţă „contingentă”; obiectivul lui este ceva aflat dincolo ne lumi, ceva „hipercosmic” (pentru a traduce idiomul budist, lokottara), un undeva misterios, etern şi „ferit de tristeţe” şi care este numit uneori „eliberare” (mokşa, mukti, apavarga), uneori „fericire” tnirvrti, naihsreyasai, iar uneori Nirvana, adică „împrospătare” sau „pace”.

Acestea sunt trăsăturile comune ale acestor instituţii esenţialmente hinduse. În multe privinţe ele diferă considerabil una de alta. Unele sunt moniste, panteiste sau mistice (Upanişadele, Vedanta, Yoga); altele sunt premeditat ateiste sau raţionaliste (jainism, budism, Sămkhya), Dar ele sunt surori născute din aceiaşi părinţi, anume dezgustul faţă de viaţă şi pasiunea pentru mister. Toate urmăresc eliberarea, chiar dacă nu sunt de acord în ce priveşte natura eliberării şi calea către ea. Denumirea adecvată pentru ele pare să fie „discipline ale salvării” sau „căi către eliberare”.

Vremea lui Sakyamuni a fost o epocă de efervescenţă spirituală. Brahmanii propovăduiau noi doctrine. Existau polemici şi turniruri ideologice. Nenumăraţi asceţi pretindeau a fi descoperitorii Căii, literal „creatori de vad”, care au găsit un vad prin fluviul transmigraţiei, ori susţineau că sunt buddha-si, adică „treziţi”, „ilu-

Pag. 37 – 43