www.FotoMars.ro

I. Învăţătorul cel tăcut

Citind Vieţile Sfinţilor, ne minunăm de răbdarea mucenicilor, de nevoinţele preacuvioşilor – părinţi şi maici –, de tăria sfinţilor mărturisitori şi de năzuinţa tuturor celor plăcuţi lui Dumnezeu către viaţa cea veşnică, către lumea de dincolo. Cine i-a îndrumat, oare, pe ei către înţelepciune: cum să trăiască, cum să se comporte, cum să nu se lepede de Dumnezeu şi să-şi mântuiască sufletele lor în toate împrejurările – fie prielnice, fie neprielnice? Ei au avut – după Hristos, învăţătorul dumnezeiesc cel Preaînalt (Mt. 23, 8), şi după învăţătorii şi propovăduitorii rânduiţi de Duhul Sfânt (Fapte 20, 28; Evr. 13, 7) – încă un alt învăţător tăcut, care vorbeşte mai minunat chiar decât cei mai renumiţi oratori de pe pământ. Acest învăţător este moartea. Plăcuţii lui Dumnezeu au avut-o pururea înaintea ochilor. Ea le-a fost îndrumătoare. Ea i-a deprins cu cea mai bună, cu cea mai dreaptă şi cu cea mai sfântă vieţuire. Tot ea poate să fie şi învăţătorul nostru. Nu întâmplător Fericitul Augustin a spus: „Moartea să fie învăţătorul vostru!”. Fericitul Ieronim ţinea întotdeauna în chilia lui un craniu, ca să-i aducă aminte de sfârşitul vieţii pământeşti. Iar despre minunatul plăcut al lui Dumnezeu, ieroschimonahul Partenie de la Kiev, citim:

„De mult şi-a pregătit el un sicriu care i-a devenit un însoţitor nedespărţit de chilie. Stând lângă el, sfântul vorbea cu înţelepciune despre zădărnicia vieţii, despre venirea pe neaşteptate a morţii şi despre faptul că sufletul, după ce pleacă din trup, va străluci ca un soare şi cu mirare va privi temniţa cea plină de duhoare pe care a părăsit-o, pe care într-atâta a iubit-o şi de care într-atâta s-a îngrijit în timpul vieţii sale pământeşti.”

„Nu vom greşi, scrie Sfântul Dimitrie al Rostovului, dacă numim moartea «învăţător a toată lumea», căci ea vorbeşte tuturor celor din lume: «Vei muri, vei muri! Nu vei putea fugi de moarte cu nici un chip! Ia aminte la trupul ce zace mort în sicriu şi ascultă cu atenţie ce-ţi spune! Adu-ţi aminte de moarte, ca să nu păcătuieşti de moarte!»”

În grele păcate a căzut odinioară Faraon, potrivnicul lui Dumnezeu. El nu a vrut să îngăduie poporului lui Israel să iasă din Egipt, însă, chiar şi fără să dorească una ca asta, l-a lăsat să plece. Cine l-a înduplecat pe acest crud împărat? Cine i-a înmuiat inima împietrită? Cine l-a îndrumat să-i slobozească pe israeliţi? Moartea pruncilor întâi-născuţi din Egipt, ucişi de îngeri într-o singură noapte. Moartea a fost învăţătorul lui! Plin de cruzime a fost şi Saul, dar, când a auzit de la Prorocul Samuil prevestirea cea de moarte: Mâine tu şi fiii tăi veţi muri, a căzut imediat la pământ şi a plâns cu amar. Cine l-a învăţat pe acest păcătos plin de mândrie şi de cutezanţă către smerenie şi către frică? Moartea i-a fost lui învăţător!

S-a îmbolnăvit împăratul Iezechia. Şi iată a venit la el Isaia prorocul cel dumnezeiesc şi i-a spus: Vei muri! Şi s-a întors Iezechia cu faţa la perete şi a plâns cu amar (IV Regi 20, 1-3). Cine l-a învăţat pe el o asemenea frângere a inimii şi rugăciunea cea umilitoare? Cuvântul cel prorocesc: Vei muri! Moartea a fost învăţătorul lui!

Moartea, acest învăţător al întregii lumi, întrecând toate popoarele şi toate aşezările, intră în fiecare casă, cercetează fiecare familie şi propovăduieşte pretutindenea despre zădărnicia vieţii pământeşti. Unde se fac cimitire, acolo se înaltă totodată o şcoală duhovnicească, în care ucenicii sunt cei vii, iar dascălii sunt cei răposaţi. Ferice de cei vii, care învaţă de la cei adormiţi! Ei nu vor avea parte de moartea cea de a doua (vezi Apoc. 21, 8), căci moartea îi învaţă cum să trăiască, pentru a moşteni Viaţa de după viaţă.

Sfântul Dimitrie al Rostovului ne-a lăsat o scurtă convorbire între împăratul slujitor al diavolului Pausanias şi filosoful Simonide. Pausanias şedea pe tronul lui cel scump, îmbrăcat în haine strălucitoare şi plin de mândrie.

Înaintea lui se afla, îmbrăcat modest, înţeleptul Simonide. Stăpânul i s-a adresat oaspetelui său: „Spune-mi ceva din filosofia ta care să fie folositor pentru mine, ceva la care să iau aminte!” Filosoful i-a răspuns: „Împărate, adu-ţi aminte că eşti om muritor!” La prima vedere acest răspuns nu conţine nimic deosebit, dar, în realitate, este plin de o înţelepciune fără margini. Prin el, filosoful i-a propus împăratului două lucruri înţelepte şi de cea mai mare importanţă, pe care Sfântul Dimitrie al Rostovului le subliniază astfel: „Primul – Împărate, adu-ţi aminte că eşti om, nu Dumnezeu. Tu ai fost născut asemenea tuturor celorlalţi oameni, şi nu în chip osebit. Tu ai acelaşi trup cum au toţi oamenii, şi nu un trup aparte. Trupul tău nu este din argint, din aur ori de vreo altă piatră preţioasă, ci din aceeaşi ţărână, din aceeaşi putrejune şi duhoare, ca şi trupul celorlalţi oameni. Adu-ţi aminte de aceasta şi nu te mândri! Cel de-al doilea lucru – Împărate, adu-ţi aminte că eşti muritor şi că nu vei trăi veşnic! Astăzi şezi pe tronul tău, iar mâine vei fi în mormânt. Astăzi stai în slavă, iar mâine vei fi ţărână. Astăzi stai într-un palat strălucitor, iar mâine vei fi într-o groapă întunecoasă. Astăzi eşti îmbrăcat în purpură împărătească, iar mâine – în giulgiu de îngropare. Astăzi eşti bogat, mâine însă, mort fiind, nimic nu va mai fi al tău... Astăzi toţi stau cinstindu-te pe tine, iar mâine vei fi singur în adâncul pământului. Astăzi toţi te ascultă, iar mâine nimeni nu va mai lua aminte la tine, căci cine ascultă pe cel mort şi cui poate să poruncească cel care a murit? Astăzi tu eşti înfricoşător pentru toţi, iar mâine cine se va teme de tine, cel lipsit de suflare? Prin urmare, adu-ţi aminte, împărate, că eşti om şi că eşti muritor!” Şi, astfel, Simonide l-a învăţat pe Pausanias cea mai importantă lecţie – lecţia smereniei înaintea morţii.”

Fără glas la prima vedere, moartea, care cutreieră neîncetat lumea şi bate la fiecare poartă, în fiecare zi strigă, în fiecare zi învaţă, în fiecare zi mustră.

Dar cine să ia aminte la înţelepciunea ei? „Călătorule de pe pământ, opreşte-te – grăieşte moartea. Opreşte-te şi ia aminte. Cât de trecătoare sunt toate! Cât e de scurtă şi cât e de înşelătoare această lume. Trebuie oare să iubeşti în chip smintitor ceea ce astăzi este, iar mâine nu mai este? Trebuie oare să-ţi legi inima cu patimă de cele care, precum o umbră, pier de îndată ce soarele vieţii apune? Singur Dumnezeu este veşnic şi neschimbător! Către El îndreaptă-ţi paşii şi îţi vei atinge scopul vieţii!” La aceste lecţii despre moarte au devenit sensibili cei mai mari gânditori şi creatori. Aceştia le-au împărtăşit contemporanilor lor – ca pe o descoperire dumnezeiască – în tulburătoare proze şi în duioase versuri. Marele poet Iordan StubeF a scris înainte de moarte, în acest spirit, una dintre cele mai scurte şi mai înţelepte poezii, intitulată „Sâmbăta morţilor:

Fără-ncetare, prin pâcla grea răzbate
Un glas de clopot din smerita turlă,
Oricine ai fi, pentru o clipă, frate,
Aminte ia la cei plecaţi din turmă...

Şi, în genunchi, să-ţi pese, să te doară:
O, fie-le ţărâna preauşoară!
Iar, sus, când fi-vor la cereasca poartă,
5tăpâne Preaînalte, Tu îi iartă!

Pag. 7 – 13