www.FotoMars.ro

1. Ochii uimiţi

Uimirea este sursa înţelepciunii. uimirea este sursa a tot ceea ce este frumos. şi uimirea este sursă a căută­rii. a adevăratei căutări. Uimirea te conduce în aven­tura de cunoaştere a misterelor vieţii.

Nu mai am acelaşi sentiment de uimire ca atunci când eram copil. De ce?

Se întâmplă la mai toţi. Cu cât aduni mai multe cunoştinţe, cu atât simţi mai puţin uimirea. Iar părinţii. şcolile, universităţile, societatea ... toate te forţează să acumulezi cunoştinţe. Tot ceea ce fac este să-ţi ofere cunoştinţe. Spaţiul tău lăuntric devine atât de plin de cunoştinţe, încât uimirea dispare, uimirea nu mai încape în tine.

Un copil are privirea plină de uimire. El simte vene­raţie, este intrigat de toţi şi de toate. Lucruri mărunte îl surprind, de aici şi bucuria lui explozivă, pentru că viaţa este o continuă descoperire.

Începi să devii cunoscător - societatea vrea să devii cunoscător. Este nevoie de cunoştinţe, cunoştinţele sunt foarte utile. Uimirea este periculoasă, pentru că omul care se întreabă este menit să devină fie filosof, fie poet, fie mistic, şi aceste trei categorii de oameni sunt inutile pentru societate. Societatea are nevoie de maşini, de maşini îndemânatice – oferindu-ţi tot mai multe cunoş­tinţe, saturându-te cu cunoştinţe, societatea te trans­formă într-un automat, într-un robot. Şi cu cât crezi că ştii mai mult, cu atât mirarea devine mai imposibilă – dacă ştii, cum să te mai miri?

Un copil se miră că pomii sunt verzi. Dar cum poţi să te miri? Tu ştii că este datorită clorofilei - deşi nu ştii foarte multe, pentru că poate fi pusă o altă întrebare, de ce cloro­fila face pomii verzi, şi o să fii nevoit să ridici din umeri. Doar ai împins puţin întrebarea înapoi. Cu cât ai mai multe cunoştinţe, cu atât te miri mai puţin. Dar când uimirea moare în tine, religia moare în tine, pentru că religia constă în uimire şi veneraţie. Cunoştinţele demistifică viaţa şi existenţa, iar religia există numai atunci când viaţa este un mister. Aşa că trebuie să înveţi din nou să te miri.

De fapt, o educaţie corectă nu ar face niciodată aşa ceva. Ţi-ar oferi cunoştinţe, dar nu ar distruge uimirea; aşa ar fi educaţia corectă. Ţi-ar oferi cunoştinţe, dar te-ar ţine în alertă astfel încât nici o cunoaştere să nu poată distruge uimirea. De fapt, dimpotrivă, cunoaşterea te poate face să te miri şi mai tare.

Copilul nu se poate mira de clorofilă. Dacă eşti corect educat, te poţi mira de verdele pomilor şi poţi să te miri şi de clorofilă.

Ultimele cuvinte ale lui Albert Einstein au fost: „Toată viaţa m-am gândit să demistific universul. Dar s-a întâm­plat exact pe dos. Cu cât pătrundeam mai adânc existenţa, cu atât misterul se adâncea. Mor plin de uimire, mor în uimire”. Dar asta se întâmplă rar; este atributul unui geniu. Geniul este acela care nu permite societăţii să-l transforme într-un robot: asta este definiţia pe care o dau geniului. Toţi ne naştem genii, dar oamenii fac com­promisuri foarte repede. Şi după ce au făcut compromi­sul, talentul lor dispare, inteligenţa lor moare. Ajung Să-şi vândă sufletul pentru lucruri lumeşti, pentru lucruri inutile – inutile în sens absolut, ele pot fi utile aici, dar vine moartea şi toate acele lucruri îţi sunt luate.

Dacă poţi muri precum Albert Einstein – nedumerit, plin de uimire, cu rugăciunea în inimă, cu poezia izvo­rând din tine -, ai trăit corect şi mori corect. Iar o per­soană care trăieşte corect şi moare corect este o persoană spirituală. Albert Einstein este mult mai spiritual decât papa de la Vatican şi toţi aceşti shankaracharya - mult mai spiritual. Înainte să moară, cineva l-a întrebat: „Dacă v-aţi naşte din nou şi Dumnezeu v-ar întreba, sunt sigur că aţi dori să deveniţi din nou un mare matematician şi fizician”. El a răspuns: „Nu, niciodată! Dacă mi s-ar mai da o şansă, în loc să devin fizician aş dori să mă fac insta­lator. Aş dori să trăiesc o viaţă obişnuită, anonimă, ca să mă pot bucura de viaţă fără să-mi stea cineva în cale. Faima, prestigiul, cercetarea - nimic să nu-mi stea în cale, ca să intru într-o comuniune mai profundă cu existenţa”.

Îţi spui: „Nu mai am acelaşi sentiment de uimire ca atunci când eram copil. De ce?”

Probabil că eşti mare cunoscător.

Un artist începător se duce la impresar în căutare de muncă. Impresarul îl întreabă: „Ce ştii să faci?”

Fără nici un cuvânt, artistul îşi deschide larg braţele, zboară în jurul biroului. iese pe fereastră, trece strada, apoi intră iar pe fereastră aterizând perfect în faţa biroului impresarului, pe ambele picioare. „Bine, bine”, spune impresarul. „Imiţi păsări. Ce altceva mai ştii să faci?”

Asta se întâmplă cu oamenii mari cunoscători. Nimic nu-i mai surprinde. Şi dacă Dumnezeu ar sta în faţa lor, ei i-ar spune: „Bine, bine, eşti Dumnezeu. Altceva?”

Renunţaţi la cunoştinţe.

Impresarul Maxie Doldum a fost abordat odată de un om la teatrul său.

„Am pentru dumneavoastră un număr unic”, i-a spus omul. „Londra o să ia teatrul cu asalt. Tot ce trebuie să faceţi este să puneţi zece mii de lire în con­tul soţiei mele şi o să mă sinucid pe scena teatrului dumneavoastră.”

Cumva uluit, Maxie a cântărit oferta. „Hm, interesant”, a spus el într-un târziu. „Dar ce o să faci la bis?”

Există oameni atât de preocupaţi de lucrurile practice, încât întreaga lor gândire constă în lucruri utile. El în­treabă: „Dar ce o să faci la bis?” Oamenii au devenit atât de preocupaţi de lucrurile lumeşti - utile, comode, prac­tice - încât nimic nu-i mai surprinde, nimic nu le mai zgu­duie conştienţa. Merg precum somnambulii. Trandafirii înfloresc, ei nu-i văd, sunt orbi. Păsările cântă în zori, ei nu le aud, sunt surzi. Şi-au pierdut în întregime sensibili­tatea. Au devenit într-atât de inerţi, de plictisiţi, încât nimic nu-i mai face să danseze, nimic nu le mai aduce un cântec pe buze, nimic nu le mai luminează paşii. Vinovată de asta este acumularea de cunoştinţe.

într-o lume mai înţelegătoare, tot ţi s-ar oferi cunoş­tinţele, dar ai fi învăţat şi cum să-ţi protejezi capacitatea de a te întreba. Nu ţi-ar fi ucisă poezia, zdrobită sub povara cunoştinţelor. Într-o universitate adevărată, doar jumătate din timp ar fi dedicată obiectivelor practice, iar cealaltă jumătate ar fi dedicată celor nepractice: poezia, muzica, pictura, dansul, meditaţia, rugăciunea. Sau pur şi simplu relaxării sub un copac, doar statului în linişte sub un copac, fără a face nimic! Jumătate din timpul de la şcoală, de la colegiu, de la universitate trebuie dedicat activităţilor neutilitare, făcute fără nici un scop, doar din pură plăcere. De abia pe urmă o să avem pe lumea asta o fiinţă umană întreagă.

Până acum, am avut două feluri de oameni: unul materialist, sută la sută utilitarist. Celălalt este călugărul, sută la sută neutilitarist. Ambii sunt dezechilibraţi, amândurora le lipseşte câte ceva. Călugărului îi lipsesc frumuseţile lumii – frumuseţea relaţiilor, frumuseţea oamenilor. Călugărul este sărac, spiritualmente sărac, deoarece îi lipsesc toate experienţele care îmbogăţesc viaţa, iubirea, prietenia, vrăjmăşia, furia, compasiunea; îi lipseşte toată această diversitate ce îmbogăţeşte sufletul. El este doar un spaţiu gol. un fel de pânză albă, nimic nu este pictat pe ea, este spiritualmente sărac.

Pag. 19 – 23