„Amintirile nu sunt ale mele“

KÕRÖSSI P. JÓZSEF: Ar trebui să scriem o carte care să aibă la bază o convorbire personală. M-aş bucura dacă cititorii ar afla drumul parcurs până să ajungi aici, unde eşti acum, ce a presupus, ce a marcat devenirea ta, de ce tocmai datorită personalităţii tale drumul parcurs este unul autentic? Ar fi bine dacă cititorii l-ar cunoaşte nu numai pe politician, pe omul de stat, ci şi pe poetul şi omul din viaţa de zi cu zi — poate la un moment dat vei fi şi tu curios în privinţa acestor aspecte. Cel care eşti tu acum ar fi putut să fie şi altcineva? Fireşte, altfel. Unde a început, când a început, ce amintiri ai despre vremurile de dinainte de a te fi născut?

MARKÓ BÉLA: Nu cred că destinul unui om este neapărat determinat de trecutul său. N-am crezut asta mai ales în adolescenţă, nici când aveam 20 de ani, dar bineînţeles că am retrăit şi eu acele revelaţii care nu sunt ale mele, ci în primul rând ale rudelor din zona Trei Scaune, ale mătu-şilor mele, ale unchilor mei, dar înainte de toate ale bunicilor paterni. În copilărie, mare parte din perioada verii am petrecut-o în satul natal al tatălui meu, în Tălişoara, lângă Baraolt, un sat mic din Depresiunea Baraolt, sau în satul mamei, în Valea Crişului, situat lângă Sfântu Gheorghe.  Iată, am marcat şi din punct de vedere geografic ce înseamnă pentru mine trecutul familiei mele. Înseamnă ţinutul Trei Scaune, Depresiunea Baraolt, respectiv zona Trei Scaune de Jos. Strămoşii mei, atât din partea mamei, cât şi a tatălui meu, au fost ţărani secui. Aş putea să-mi poleiesc descendenţa, să vorbesc despre înaintaşi din clasa primipilus… dar nu vreau, e mai bine aşa, e mai frumos, inclusiv pentru mine este mai important. Pe vremea adolescenţei, dar mai ales a copilăriei, bunica mea s-a străduit să-mi facă cunoscută istoria familiei… informaţii despre bunici, străbunici, stră-străbunici.

Îţi spun sincer, pe vremea aceea nu mă prea interesa.  Cu toate astea mi-au rămas multe lucruri în memorie, acum îmi pare rău că nu am fost mai atent la ce-mi povestea bunica, o femeie care citise mult, interesând-o ce se întâmplă în lume. De altfel, e ceva specific pentru întreaga familie. În casele din Tălişoara sau din Valea Crişului nu existau biblioteci, dar erau câteva cărţi importante… de exemplu, romanele lui Mór Jókai1 şi alţi autori de seamă.  După câte îmi amintesc erau şi volume cu poeziile lui Sándor Petõfi2.

Ce trebuie să ştim despre provenienţa numele tău? Este frecvent numele de Markó în zona în care au trăit bunicii paterni?  Cred că rădăcinile etimologice sunt undeva în numele coloniştilor italieni, meseriaşi de pe vremea lui Carol I Robert. În anul 1333 satul deja se numea Olasztelek, de la olasz, care în limba maghiară înseamnă „italian“. Prea multe nu ştiu despre înaintaşii mei, nu sunt un cercetător metodic al trecutului şi al originilor. M-a preocupat într-o oarecare măsură, dar nu suficient ca să stau zile-n şir prin arhive, printre documente. Un alt nume des întâlnit în Tălişoara este Kolumbán, tot cu rezonanţe italiene; cu decenii în urmă erau mulţi care se numeau Fábián. În arhive există mărturii scrise inclusiv despre un judecător regal pe numele de Markó. Depresiunea Baraolt este o zonă relativ bogată, inclusiv în zăcăminte naturale, în trecutul apropiat aici erau chiar şi mine de cărbune, dar s-au închis, au devenit nerentabile. Pesemne, coloniştii italieni de odinioară erau mineri, pietrari. O ramură a familiei pictorului Károly Markó din ţinuturile de odinioară ale Ungariei de Sus, azi sudul Slovaciei, se trage din Ardeal, deci tot ce-i posibil să fi migrat de aici, de la noi. În concluzie, o istorie palpitantă… Ce i-o fi determinat pe colonişti să vină tocmai din Italia, cum de au ajuns aici? Rudele mele din Tălişoara nu mi-au pomenit niciodată despre asta, de-a lungul secolelor, încetul cu-ncetul, dispare sentimentul identităţii provenienţei, în prezent îi preocupă cel mult pe istorici sau pe câţiva intelectuali.

Faţă de alte zone ale Ţinutului Secuiesc, ai copilărit într-o ambianţă mai blândă. Dar nici acolo nu cred să fi fost prea simplu.  Mă gândesc la condiţiile naturale vitrege, la viaţa aspră, anevoioasă – în ce măsură te-au afectat?

Aceste amintiri nu sunt ale mele, sunt amintirile părinţilor mei, ale bunicilor mei. Zona Baraolt este o regiune mai mică, mărginită de zona Trei Scaune şi de Odorheiu Secuiesc… de partea cealaltă sunt deja ţinuturile săseşti.  Se pot descoperi multe elemente săseşti în arhitectura regiunii, în construcţii. Din păcate, depresiunea Baraolt este şi azi o zonă foarte săracă. Întotdeauna a trebuit să se trudească din greu pentru cele necesare traiului. Pământul nu e roditor, viaţa e plină de nevoi. Au fost perioade când oamenii au trăit mai bine. În timpul comunismului, mineritul asigura pentru multă lume pâinea cea de toate zilele; apoi, mai târziu, s-au închis minele.

Depresiunea Baraolt este un ţinut specific americaş. Celor care au emigrat în America sau au muncit în America li se spunea „americaşi“. „Americaşii.“ Astfel li se spune şi celor care au rămas acolo, dar şi acelora care s-au întors. Deseori povestesc, ba chiar am şi o poezie pe tema asta… în familia bunicii mele au fost cinci copii, trei dintre ei, doi băieţi şi o fată, au emigrat de tineri în America, la douăzeci şi ceva de ani, acolo şi-au trăit viaţa. Celălalt băiat a ajuns la Budapesta.

Acest val de emigrare avusese loc prin anii ’20, după cele petrecute la Trianon. Cei doi băieţi plecaţi în America au venit doar o singură dată acasă, încă înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, când a murit mama lor, străbunica mea… după aceea, niciodată. Mătuşa Anna, sora mai mică a bunicii, tot numai o singură dată a fost acasă, cu ea m-am întâlnit şi eu. Cele două fete, bunica şi sora ei mai mică, fuseseră foarte ataşate una de cealaltă, a existat între ele o legătură specială. Aceasta legătură s-a accentuat inclusiv din cauza distanţei dintre ele; au lipsit neînţelegerile cotidiene, în schimb a rămas ataşamentul din copilărie. Au corespondat tot timpul. Din păcate, aceste scrisori nu s-au păstrat. Aşa suntem noi, oamenii, când am putea conserva multe lucruri din trecut, nu ne interesează, apoi, mai târziu, nu-i sigur că ne este la îndemână să le recuperăm. Mătuşa Anna, sora mai mică a bunicii, a venit în vizită prin anii ’60, toată familia o aştepta cu mari emoţii. A adus pentru toată lumea mici cadouri, haine, ceasuri de mână, chiar şi gumă de mestecat. Nu a fost aşa-zisa „mătuşă bogată din America“, a trăit o viaţă întreagă ca muncitoare. Scopul vizitei n-a fost dorinţa de etalare, ci, mai ales să-şi retrăiască tinereţea,

pag. 7 – 10