www.FotoMars.ro

Paşi în direcţia descoperirii simţului corporal

Într-o scrisoare foarte lungă adresată în anul 1817 fra­ţilor săi din America, poetul englez John Keats descrie o reve­laţie subită pe care a avut-o pe când se îndrepta către casă venind de la teatru cu un prieten: …prin minte mi-au trecut mai multe gânduri – şi am înţeles subit de ce calitate ai nevoie pentru a deveni un Om Realizat, îndeosebi în literatură – calitate pe care Shakespeare o poseda din plin. Mă refer la Capacitatea Negativă de a rămâne ancorat în incertitudine, în mister, în îndoială, fără dorinţa iritantă de a reveni la realitatea cunoscută şi la raţiune.

Acest scurt pasaj a devenit faimos, întrucât defineşte con­ceptul de capacitate negativă. Deşi a numit-o „negativă”, Keats nu descrie aici o capacitate indezirabilă. Dimpotrivă, el vorbeşte de o capacitate profund pozitivă pentru cei care o posedă. Conceptul de „negativ” nu descrie aici decât senzaţia de a fi golit de un conţinut specific, de a trăi în incertitudine şi în neclaritate. Keats descrie o stare mentală creativă a necu­noaşterii şi a păstrării stării de calm şi de deschidere „fără dorinţa iritantă de a reveni la realitatea cunoscută şi la raţi­une”. Capacitatea negativă este absolut crucială pentru pro­cesul creativ al artiştilor, dar şi pentru practicile contemplative precum meditaţia şi găsirea simţului corporal. Spre deosebire de gândirea discursivă şi reflectarea, adevărata contemplaţie presupune ceea ce biologul şi neurologul cognitiv Francisco Varela numeşte „inversarea atenţiei”. Omul îşi suspendă fluxul obişnuit de gânduri şi sentimente, făcând astfel loc pentru o modalitate perceptivă diferită.

Pentru a ne exprima mai simplu, Focalizarea Lucidă începe prin a crea un hiat între tiparele obişnuite ale activităţii noas­tre fizice, psihologice şi mentale. Acest spaţiu este golit de un conţinut anumit, dar nu şi de conştiinţă. De fapt, el reprezintă însăşi conştiinţa – deschiderea şi receptivitatea fără a avea nevoie de un obiect de care să fii conştient. Cu alte cuvinte, este o stare de prezenţă conştientă, cu picioarele pe pământ.

Am numit primul exerciţiu GAP tocmai pentru că se referă la crearea acestui tip particular de hiat în conştiinţa noastră, dar şi pentru că acronimul GAP* descrie prezenţa conştientă cu picioarele pe pământ.

Exerciţiul 1.1
GAP: Prezenţa conştientă cu picioarele pe pământ

Începe prin a-ţi întinde membrele, prin a-ţi mişca dege­tele de la picioare şi prin a-ţi scutura întregul corp, pentru a-l detensiona. Găseşte-ţi apoi o poziţie şezând confortabilă şi devino pur şi simplu conştient de corpul tău. Simte-i poziţia, greutatea şi spaţiul interior.

După o vreme, centrează-ţi atenţia asupra bazei corpului, mai exact asupra scaunului sau locului care îţi sprijină corpul. Percepe greutatea acestuia şi mani­era în care este susţinut el de sol. Având încredere în soliditatea pământului, lasă-ţi corpul să se sprijine mai bine de acesta, simţindu-se confortabil. Apreciază pur şi simplu faptul că eşti integrat în corpul tău în momentul prezent, aici şi acum. Spune-ţi în şoaptă: „Sunt integrat în dimensiunea fizică.”

În continuare, focalizează-ţi atenţia asupra regi­unii capului. Închide ochii sau coboară-ţi privirea. Concentrează-ţi atenţia asupra simţului auzului. Fii deschis şi sensibil la orice sunet din mediul înconjurător, îndeosebi la zgomotele de fundal pe care de regulă nu le bagi în seamă. Poţi pune etichete mentale sunetelor – de gen: ciripit de păsărele, zgomotul traficului, bâzâ­itul frigiderului – dar încearcă să nu începi un întreg proces mental discursiv. Simultan, încearcă să observi calitatea superioară a tăcerii care înconjoară ceea ce auzi. Percepe spaţiul din jur, care se întinde dincolo de ziduri şi de ceea ce poţi vedea din locul în care stai. Experimentează calitatea vastă şi panoramică a lucidi­tăţii. Spune-ţi în şoaptă: „Sunt conştient.”

În continuare, mută-ţi atenţia asupra centrului piep­tului. Plasează-ţi uşor mâna pe inimă şi experimentează calitatea prezenţei. Pur şi simplu eşti aici, viu, respiri, simţi şi îţi experimentezi existenţa. Toate acestea se petrec chiar acum, în acest moment. Spune-ţi în şoaptă: „Sunt prezent.”

În sfârşit, lasă-ţi atenţia să se orienteze asupra cor­pului tău în ansamblul lui şi repetă-ţi în şoaptă: „Sunt prezent, sunt conştient, sunt integrat în această dimen­siune fizică.” Rămâi astfel timp de câteva secunde, apoi deschide uşor ochii, ridică-ţi privirea şi lasă această prezenţă conştientă integrată în planul fizic să includă întregul mediu din jurul tău.

Acest hiat sau această prezenţă conştientă integrată în dimensiunea fizică reprezintă pasul pregătitor pentru desco­perirea simţului corporal şi un loc în care te poţi întoarce ori­când doreşti. Gândeşte-te la ea ca la un cămin neutru în care te simţi în siguranţă şi în care te poţi întoarce ori de câte ori te simţi dezechilibrat, preocupat sau confuz. Poţi face exerci­ţiul GAP inclusiv în picioare: începe prin a-ţi focaliza atenţia asupra tălpilor, nu asupra scaunului, apoi orienteaz-o către cap şi către inimă (pe rând), reamintindu-ţi cuvintele „inte­grat”, „conştient” şi „prezent”.

Implicarea prietenoasă

Prin generarea unei stări de prezenţă conştientă inte­grată, noi ne creăm un spaţiu deschis, un fel de vid pozitiv în care putem integra noi experienţe. Este ca şi cum ne-am eli­bera biroul de vrafurile de hârtii şi de nenumăratele obiecte pentru a putea lucra la un proiect nou. Odată încheiat acest proces de pregătire, putem trece la descoperirea simţului cor­poral propriu-zis.

Pasul următor constă în a ne focaliza intenţia şi aten­ţia într-un anumit mod particular. Este ca şi cum am ajusta rezoluţia unui microscop astfel încât să putem explora o anumită zonă particulară. Intenţia trebuie ajustată şi trans­formată într-o atitudine de empatie sinceră, un angajament de a accepta într-o manieră prietenoasă şi curioasă orice ne poate aduce experienţa. La rândul ei, atenţia trebuie ajus­tată astfel încât să rămânem prezenţi, deschişi şi nereactivi, indiferent dacă ceea ce percepem este plăcut, neplăcut sau neutru. Împreună, aceste două atitudini reprezintă aştep­tarea prietenoasă, pe care o vom cultiva în următorul exerciţiu.

Exerciţiul 1.2:
Aşteptarea prietenoasă

Începe cu o scurtă repetiţie a exerciţiului GAP. Focalizează-ţi atenţia asupra scaunului, percepe-ţi greu­tatea corpului şi spune-ţi în şoaptă: „Sunt integrat.” Focalizează-ţi apoi atenţia asupra capului, percepe spaţiul din jurul şi de deasupra ta, şi ascultă zgomotele din jur. Spune-ţi în şoaptă: „Sunt conştient.” În sfâr­şit, focalizează-ţi atenţia asupra pieptului şi spune-ţi în şoaptă: „Sunt prezent.” Imaginează-ţi că inima ta se înmoaie. Simultan, plasează-ţi mâna pe piept, cu baza degetului mare în centrul pieptului.

Mai departe, imaginează-ţi că te plimbi singur printr-o pădure. Subit, simţi că cineva se uită la tine de după nişte copaci. Îţi dai seama că este un cerb. Are corpul ascuns după tufişuri, dar îi vezi ochii umezi şi urechile ciulite. Eşti conştient că dacă vei face chiar şi cea mai mică mişcare, animalul se va speria şi va dispă­rea pe loc. De aceea, rămâi liniştit acolo unde te afli şi îţi relaxezi privirea, iar apoi întregul corp. În acest fel, inviţi practic cerbul să rămână prezent. Poate chiar va ieşi de după tufişuri şi îl vei putea vedea integral. Eşti conştient că nu îl poţi determina să facă ceva anume, dar prin această relaxare cultivată îi transmiţi că inten­ţiile tale sunt prietenoase. Rămâi prezent în faţa ani­malului, fără a te aştepta ca ceva anume să se petreacă. Aceasta este starea de aşteptare prietenoasă.

Poţi practica acest exerciţiu vizualizând inclusiv alte ani­male, cum ar fi un iepure, un câine sau o pisică, ori chiar un copil mic. Cu prima ocazie în care întâlneşti un animal sau un copil timid în viaţa reală, încearcă acest exerciţiu.

Atunci când practicăm căutarea simţului corporal, mai devreme sau mai târziu ajungem să ne confruntăm inclusiv cu un animal sălbatic interior a cărui prezenţă nu este la fel de plăcută precum cea a cerbului. Unele „animale” ni se vor părea urâte sau ameninţătoare. Vor exista senzaţii, gânduri şi sentimente pe care am prefera să le respingem, sau cel puţin să le trimitem înapoi în tufişuri. Aceste „animale urâte” sunt însă creaturile de la care putem învăţa cele mai multe lucruri. Ele fac parte integrantă din fiinţa noastră, dar până acum le-am ascuns. De aceea, ele nu îşi doresc nimic altceva decât să fie recunoscute şi acceptate de noi. Prin practicarea Aşteptării Prietenoase, noi le permitem să devină manifeste în conştiinţa noastră. Aceasta ar putea fi singura modalitate de a ne debloca anumite domenii de viaţă în care ne-am com­plăcut foarte multă vreme fără a putea avansa.

Consider că merită să repet în acest moment dictonul lui Carl Rogers: „Un paradox curios face ca atunci când mă accept pe mine însumi aşa cum sunt, să mă pot schimba.” Putem adăuga la acesta şi un corolar: „Un paradox curios face ca atunci când accept realitatea exact aşa cum este, să desco­păr modalităţi de a o schimba în bine.”

Observă „ceva”

Acum că ne-am familiarizat cu prezenţa conştientă inte­grată şi cu aşteptarea prietenoasă, suntem în sfârşit pregătiţi să abordăm simţul corporal propriu-zis. Este important de remarcat că această expresie poate fi folosită în numeroase contexte diferite, fără semnificaţia precisă pe care i-a dat-o Eugene Gendlin atunci când a creat-o. Procesul poate genera confuzie. Pe de o parte, simţul corporal denotă o experienţă personală vagă, subtilă, neclară, iar pe de altă parte el nu se referă la orice senzaţie vagă pe care o putem avea, ci la un tip particular de experienţă neclară pe care o trăim atunci când ne orientăm o anumită calitate particulară a atenţiei asupra unei zone particulare a experienţei noastre corporale.

Prezenţa conştientă integrată şi aşteptarea prietenoasă sunt exact atributele interioare care ne oferă accesul la această zonă specială, dar odată ajunşi aici, ce anume trebuie să căutăm de fapt? Dat fiind că simţul corporal este prin definiţie neclar şi practic invizibil pentru marea majoritate a oamenilor, cel mai bun răspuns la această întrebare este că ne aflăm în căutarea a „ceva”.

Te-ai uitat vreodată la o stereogramă? (La ora actuală sunt uşor de găsit pe Internet.) La început nu vezi nimic decât nişte tipare şi culori haotice generate de calculator, dar dacă te uiţi mai mult timp la ele într-un anumit fel, special, pe care nu îl poţi descoperi decât prin experimentare, din ele începe să se formeze o anumită imagine, aproape ca prin magie. O vreme nu poţi identifica imaginea, dar îţi dai seama că se ascunde ceva acolo. Alteori ea dispare înainte de a o putea identifica. Este însă posibil ca din acele linii haotice să îţi apară o imagine tridimensională perfectă a unui obiect. Acum o poţi observa cu atenţie: nu mai este un talmeş-balmeş de linii şi culori, ci un tren, un cangur sau un covrigel.

Găsirea simţului corporal urmează aceeaşi progresie: la început te uiţi cu răbdare în maniera specială a aşteptării prie­tenoase, după care simţi că începe să se formeze „ceva” neclar, care se poate transforma pe neaşteptate într-o imagine clară şi neaşteptată.

De bună seamă, ceea ce îţi va apărea nu va fi un cangur sau un covrigel, dar va avea totuşi o formă sau o textură spe­cifică, poate chiar o culoare şi o temperatură, pe care le vei putea observa şi simţi. Cu alte cuvinte, vei percepe ceva con­cret în interiorul corpului tău, şi chiar dacă nu vei înţelege de la bun început de ce se află acolo şi ce vrea să însemne, vei fi conştient că are o semnificaţie precisă.

Exerciţiul 1.3:
Observă „ceva”

Începe prin a-ţi pune întrebarea: „Cum mă simt?” Răspunde orice îţi trece prin minte: „Bine, ok, obosit, fericit, trist, plin de entuziasm…”

În continuare, întreabă-te: „Cum mă simt în rea­litate?” De această dată ignoră cuvintele care îţi trec instantaneu prin minte. Continuă să te focalizezi asupra acestei întrebări, dar cultivă o stare de vid mental şi aşteaptă răspunsul corpului tău, într-o stare de aştep­tare prietenoasă.

Cu alte cuvinte, nu răspunde la această întrebare cu mintea ta, căci cunoşti deja ce are de spus aceasta. Caută răspunsul în interiorul corpului tău. Încearcă să simţi… ceva. Este posibil să percepi ceva particular, sau poate nu, dar în ambele cazuri vei sesiza „ceva” neclar.

Nu te grăbi. Avansează lent şi aminteşte-ţi că tot ce poţi face este să rămâi prezent şi să fii martorul prietenos al senzaţiilor pe care ţi le oferă corpul tău, indiferent în ce constau acestea (chiar dacă nu apare nicio senzaţie). Îndeosebi la început, simţul corporal tinde să fie foarte timid. La fel ca cerbul din pădure, el nu este obişnuit să fie privit şi are nevoie de timp pentru a se arăta simţin­du-se în siguranţă. Dacă observi o senzaţie corporală sau ceva care ar putea fi o astfel de senzaţie, contempl-o cu aceeaşi atitudine prietenoasă, fără a te aştepta să se întâmple altceva. După o vreme, întreabă-te din nou: „Cum mă simt în realitate?” Observă dacă senzaţia se modifică, dacă devine mai clară sau dacă dispare.

În orice moment de-a lungul acestui proces, este posibil să experimentezi o perspectivă inedită, ceva neaşteptat sau pe un nivel mai profund decât anterior. Aceste revelaţii aduc cu sine o stare de minunare, un fel de „Aha! Acum înţeleg!”

Este posibil să articulezi această revelaţie în cuvinte. De această dată, nu trebuie să respingi aceste cuvinte, ci le poţi reţine. Încearcă însă să nu complici mesajul. Nu cădea în capcana unui lung şir de gânduri legate de relevaţia trăită, oricât de tentant ar fi acest lucru.

Încearcă din nou acest exerciţiu, dar pune-ţi alte întrebări. Spre exemplu, în loc să te întrebi: „Cum mă simt?”, întrea­bă-te: „Ce simt în acest moment?”, sau „Ce înseamnă să fiu [spune-ţi numele] în acest moment?” O întrebare uşor dife­rită, dar foarte eficientă, este: „Care este cel mai important lucru pentru mine acum?” Exerciţiul devine mai complicat dacă îţi pui această întrebare, căci mintea ta se va grăbi să îţi ofere un răspuns familiar, dar dacă vei putea rămâne la nivelul senzaţiilor corporale neconceptuale, vei primi informaţii noi.

Indiferent dacă ai avut sau nu o revelaţie, ceea ce contează în momentul de faţă este că ai început să intri în contact cu simţul tău corporal. Este foarte important să îţi aduci aminte că noi suntem diferiţi. Unii oameni îşi vor descoperi imediat simţul corporal şi îl vor recunoaşte ca pe ceva familiar, în timp ce alţii vor avea nevoie de timp şi de încercări repetate. O vreme este posibil să nu fii foarte sigur dacă ceea ce observi în interiorul corpului tău este un simţ corporal sau doar o simplă senzaţie fizică, ori chiar un fenomen imaginar. Nu-ţi face pro­bleme. Continuă să practici interiorizarea şi aşteptarea priete­noasă. În timp, lucrurile se vor lămuri de la sine.

În următoarele două capitole vom practica trei abordări diferite ale simţului corporal.

Simţul corporal este un paradox. Într-un fel, el este întot­deauna prezent, dar dat fiind că nu îl observăm aproape nicio-dată, putem spune că nu există. Atunci când ne focalizăm atenţia asupra corpului fizic, căutând să simţim „ceva”, este foarte posibil să nu sesizăm nimic. Alternativ, putem simţi o senzaţie corporală, dar extrem de vagă şi de subtilă. Atunci când învăţăm să ne descoperim simţul corporal, noi trebuie să învăţăm să îl diferenţiem de celelalte tipuri de experienţe, mai comune, cum ar fi senzaţiile fizice obişnuite, gândurile şi emo­ţiile. Vestea bună este că fiecare din aceste experienţe poate fi o poartă ce conduce către simţul corporal. În capitolul de faţă şi în următorul, vom practica abordarea simţului corporal din perspectiva celor trei porţi: corpul, mintea şi emoţiile, înce­pând cu primul.

Poarta corpului

Atunci când ne lovim la deget sau atingem o sobă fierbinte, experimentăm o senzaţie acută de durere. Prin comparaţie cu simţul corporal, aceasta este o senzaţie fizică pură, care descrie situaţia în care ne aflăm: lovitura la deget sau arsura. Alte exemple mai puţin dramatice pot fi o mâncărime, un cârcel sau o durere de stomac. De bună seamă, senzaţiile corporale pot fi inclusiv plăcute, de pildă senzaţia de saţietate a unui stomac satisfăcut sau atingerea unui prieten ori a unei iubite. De asemenea, pot fi neutre.

Toate acestea sunt reacţii la anumiţi stimuli sau la anumite evenimente. De cele mai multe ori, noi ştim exact ce anume ne-a provocat o anumită senzaţie.

Simţul corporal este altceva. El nu reprezintă o reacţie la anumiţi stimuli fizici. Nu pare să aibă o cauză fizică, ci este conectat cu diferite situaţii, activităţi şi relaţii. Din acest punct de vedere, el seamănă mai degrabă cu o emoţie, dar diferită de cele obişnuite. În exerciţiul care urmează vei învăţa să faci diferenţa între senzaţiile fizice şi simţurile corporale.

Exerciţiul 2.1:
De la senzaţiile fizice la simţurile corporale

Focalizează-ţi atenţia asupra corpului. Începe prin a observa senzaţiile fizice provocate de contactul cu solul sau cu realitatea fizică: contactul feselor şi spatelui cu scaunul, contactul tălpilor cu solul sau contactul mâinii cu biroul. Observă timp de câteva momente toate sen­zaţiile fizice pe care le experimentezi, inclusiv cele cau­zate de atingerea diferitelor tale părţi corporale.

Continuă să îţi focalizezi atenţia asupra corpului şi observă toate senzaţiile fizice pe care le ai: dureri şi mâncărimi, zone contractate, încheieturi rigide. Include de asemenea senzaţiile plăcute şi pe cele neutre. Fă-ţi timp pentru a le experimenta pe fiecare în parte.

Mai departe, focalizează-ţi atenţia asupra trunchiu­lui, a zonei de la gât la fese. La început, verifică dacă ai senzaţii pur fizice în această zonă. În continuare, încearcă să sesizezi dacă mai există şi alte senzaţii, mai puţin evidente sau distincte.

Este posibil ca acestea să nu ţi se pară foarte fizice, şi totuşi să fie prezente într-o manieră care să poată fi per­cepută în interiorul corpului. Ele pot avea o locaţie, o formă, o textură, o mişcare sau o altă calitate tangibilă.

Un punct contractat în zona pieptului, o vibraţie în zona abdomenului sau o senzaţie de topire în zona inimii sunt astfel de exemple. Nu trebuie să uiţi însă că simţurile corporale sunt uluitor de variate şi uneori de-a dreptul imposibil de descris în cuvinte.

Dacă nu descoperi nimic de genul acesta sau nu prea îţi dai seama ce anume observi, nu-ţi face pro­bleme. Ceea ce contează deocamdată este dorinţa ta de a-ţi observa cu delicateţe interiorul corpului, adică ati­tudinea de aşteptare prietenoasă. Dacă te simţi confuz, frustrat sau nerăbdător, verifică dacă există vreun simţ corporal asociat cu aceste sentimente.

Scopul acestui exerciţiu nu este acela de a face o distinc­ţie foarte exactă între senzaţiile fizice şi simţurile corporale. Uneori, acestea se întrepătrund atât de bine încât este greu să faci deosebirea între ele. Ceea ce ne propunem noi este să ne schimbăm focalizarea atenţiei de la senzaţiile fizice la senzaţi­ile mai intangibile şi mai vagi ale simţurilor corporale.

Poarta minţii

În timpul orelor de veghe, cei mai mulţi dintre noi suntem implicaţi într-un proces de gândire. Indiferent dacă ne exprimăm gândurile prin cuvinte rostite sau le ţinem pentru noi, în mintea noastră se derulează un flux continuu de cuvinte, idei şi imagini. Dacă ai îndoieli, fă o scurtă pauză, închide ochii şi stai pur şi simplu în tăcere, încercând să nu gândeşti deloc. Este puţin probabil că poţi rămâne astfel timp de mai mult de câteva secunde înainte ca un gând, o amin­tire sau o imagine să îţi pătrundă în conştiinţă. Aceasta este natura minţii conceptuale: ea funcţionează încontinuu, la fel ca un radio care nu poate fi oprit.

Atunci când ne propunem să lucrăm cu simţul corporal, noi trebuie să contracarăm maniera în care mintea gândi­toare conceptuală ne domină de regulă conştiinţa de veghe. În acest scop, trebuie să învăţăm cum să renunţăm la gândi­rea discursivă pentru a putea pătrunde în spaţiul neconcep­tual al simţurilor corporale şi al experienţei directe. Mintea noastră este angrenată într-un monolog continuu despre experienţele prin care am trecut. Ea încearcă să ne ajute astfel să le înţelegem mai bine şi să le împărtăşim cu ceilalţi. Ambele aspecte sunt importante, dar nu reprezintă experi­enţele propriu-zise, ci doar o interpretare a lor. Această pre­cizare este subtilă: de cele mai multe ori, noi nu reuşim să facem diferenţa între experienţele noastre şi interpretările noastre legate de acestea. Diferenţa nu este deloc neînsem­nată. Dimpotrivă, este absolut crucială. La fel ca proverbi­alul deget care arată către Lună, interpretarea noastră arată către experienţă, dar dacă o confundăm cu adevărul, pierdem conexiunea cu experienţa reală şi putem sfârşi cu uşurinţă în amăgire. Pentru a contacta direct experienţa, noi trebuie să renunţăm la monologul interior, percepând ce simte corpul nostru care trăieşte efectiv experienţele noastre de viaţă. În exerciţiul care urmează vei practica în mod deliberat renun­ţarea la monologul interior descriptiv.

Exerciţiul 2.2:
Renunţarea la monologul interior descriptiv

Focalizează-ţi întreaga atenţie asupra corpului fizic. Observă orice senzaţie neclară ce este eventual pre­zentă, încercând să nu o descrii mental. După câteva momente, alege un subiect şi gândeşte-te la el (de data aceasta în mod deliberat). Poate fi vorba de un eveni­ment recent, de o problemă relaţională, de una la locul de muncă sau de o proiecţie în viitor.

În continuare, gândeşte-te la acest subiect în mani­era obişnuită a minţii tale discursive: aminteşte-ţi ce s-a întâmplat, reflectează, gândeşte-te la viitor şi aşa mai departe (chiar aceasta este semnificaţia literală a cuvân­tului discursiv: „a reflecta încontinuu la ceva”). După circa două minute, renunţă la procesul mental şi foca­lizează-ţi atenţia asupra trunchiului. Renunţă la mono­logul mental, la cuvintele descriptive şi la imaginile asociate cu subiectul la care te gândeşti, şi focalizează-ţi atenţia asupra lucrurilor pe care le simţi în interiorul corpului tău chiar acum.

Dacă ţi se pare dificil să treci instantaneu de la gândirea discursivă la senzaţiile corporale, încearcă să îţi muţi atenţia de la dialogul mental la respira­ţie, observând senzaţiile fizice generate de aceasta la nivelul pieptului şi abdomenului tău. Dacă ai reuşit să treci de la gândirea discursivă la experienţa senzo­rială a respiraţiei trăită în momentul prezent, conti­nuă să îţi focalizezi atenţia asupra restului spaţiului intern al corpului. Îţi reamintesc că ceea ce trebuie să cauţi sunt acele senzaţii non-verbale pe care le experi­mentezi în momentul prezent. Dacă remarci „ceva”, conştientizează o vreme senzaţia respectivă fără a emite noi gânduri referitoare la ea.

Dacă totuşi aceste gânduri apar, recunoaşte-le ca atare şi lasă-le să treacă, revenind la simţurile corpo­rale. Dacă ai petrecut mai mult timp cu un anumit simţ corporal, încearcă să descoperi dacă nu mai există şi altele, în diferite zone ale corpului, cu texturi, forme şi energii diferite.

Atunci când renunţi la discursul mental şi descoperi un simţ corporal, este posibil să stabileşti în mod intuitiv o legă­tură între cele două. Alteori, este posibil să nu sesizezi nicio conexiune aparentă. În capitolul 5 vom explora detaliat cum poţi găsi un simţ corporal legat de o chestiune particulară. Până atunci, nu contează dacă ceea ce descoperi are sau nu vreo legătură cu subiectul la care se gândeşte mintea ta.

Renunţarea la discursul mental şi trecerea de la logică la simţul corporal sunt extrem de importante. Într-o altă epocă mai simplă, când ar fi trebuit să îţi petreci întreaga zi sădind o grădină sau cultivând un câmp, la sfârşitul zilei nu ţi-ar fi rămas foarte multe lucruri la care să te gândeşti, aşa că te-ai fi putut bucura fără probleme de albastrul cerului senin.

În epoca noastră, aproape totul presupune un proces de gândire: planificarea evenimentelor viitoare, sarcinile multi­ple, comunicarea cu ceilalţi, gestionarea noianului de informa­ţii, ba chiar şi reveriile diurne. Una dintre cele mai importante capacităţi pe care merită să le cultivăm este aceea de a face o pauză în monologul nostru mental şi a experimenta lumea în care ne aflăm – deopotrivă interioară şi exterioară – direct prin simţurile noastre.

Dat fiind că viaţa noastră este atât de puternic centrată în jurul gândirii, nu este deloc uşor să oprim monologul conti­nuu al minţii noastre. Este aproape ca şi cum am încerca să trecem de la folosirea mâinii drepte (dacă suntem dreptaci) la aceea a mâinii stângi. Mai întâi de toate ar trebui să ne inhibăm impulsul de a ne folosi mâna dominantă, după care ar trebui să ne determinăm mâna nedominantă să execute o acţiune precum spălatul pe dinţi sau scrisul, care nu i se pare deloc naturală acesteia. Cu siguranţă vom avea nevoie de foarte multă practică pentru a deveni eficienţi în renunţarea la monologul mental, iar în anumite momente acest lucru nu ni se va părea deloc confortabil. De aceea, fii blând cu tine, căci nu are niciun sens să adaugi la acest disconfort şi frustrarea sau descurajarea.

Meditaţia lucidă, care nu este altceva decât un antre­nament de bază în detaşarea de monologul discursiv al minţii, te poate ajuta enorm să îţi descoperi simţul corporal. Renunţarea la monologul mental, crearea unui vid în interio­rul minţii discursive, oprirea torentului continuu al procesului de gândire – oricum numim acest proces – este un exerciţiu de autocultivare, o disciplină a familiarizării cu spaţiul deschis şi neconceptual din interiorul nostru, care ne stă întotdeauna la dispoziţie dacă ştim cum să îl găsim şi cum să ne anco­răm în el. Maestrul meu budist, Chögyam Trungpa Rinpoche, obişnuia să ne vorbească frecvent despre „întoarcerea la kilo­metrul zero”, adică la acel spaţiu interior golit de orice conţi­nut specific, dar totuşi plin cu posibilităţi inedite, sau la acel „vid plin” care reprezintă căminul nostru, în care ne putem întoarce ori de câte ori ne simţim epuizaţi, în care ne putem odihni o vreme, după care o putem lua de la început.

Pag. 15 – 31