www.FotoMars.ro

Capitolul 1

Priveşte-te în oglindă

Iubirea este o oglindă,

Ce nu reflectă decât esenţa ta,

Dacă ai curajul de a o privi în faţă.

Rumi

Este ziua de Sărbătoarea Recunoştinţei.

Mă bucur alături de Louise de o masă festivă alături de familie şi de prieteni. Stăm unul lângă celălalt în capul unei mari mese ovale plină până la refuz cu bucate: doi curcani uriaşi, platouri cu legume organice, pâine fără gluten, un cabernet Frac şi o plăcintă cu dovleac cu o crustă din migdale. Cea care a pregătit cu iubire mâncarea a fost Heather Dane, deşi ea insistă că şi soţul ei Joel merită să primească un anumit credit. Poate în calitate de degustător principal. Conversaţia înfloreşte. Toată lumea se simte bine. „Viaţa vă iubeşte”, spune Louise, în timp ce noi ne ridicăm paharele pentru a ne exprima recunoştinţa.

Pe măsură ce după-amiaza se prelungeşte, Heather aduce noi bunătăţi din bucătăria ei magică. Masa ovală este golită şi sunt aduse noi platouri. Îmi imaginez că masa se bucură de festin la fel de mult ca şi noi, în felul ei. La un moment dat, unul din oaspeţi, Elliot, se ridică de la masă şi se duce în faţa unei oglinzi care îl reflectă integral, atârnată pe perete. Elliot stă o vreme în faţa oglinzii, după care se apleacă şi o sărută. Eu şi Louise surprindem momentul. Ne surâdem unul altuia.

Ceva mai târziu, Elliot se ridică din nou de la masă. Se întoarce la oglindă şi o sărută din nou, după care se întoarce. Pare foarte fericit. În scurt timp, Elliot reia în mod regulat acest ritual, fără să pară că îşi dă seama că este privit. De acum însă, a atras atenţia tuturor. Spectacolul ne umple pe toţi de fericire. Vezi tu, Elliot are un an şi jumătate. Jocul său i se pare natural şi încântător. Copiilor le place să sărute oglinzile.

Când constată că are audienţă, Elliot îşi roagă tatăl, pe Greg să i se alăture. Greg nu prea vrea să se ridice de la masă, dar Elliot insistă, amestecând cuvintele cu gesturi convingătoare. Greg nu poate rezista acestui mesaj, aşa că se duce la oglindă cu fiul său. Elliot o sărută rapid, apoi aşteaptă ca şi Greg să facă acelaşi lucru. Acesta se apleacă şi îşi lipeşte buzele de oglindă. Elliot aplaudă încântat şi strigă plin de entuziasm.

– Louise, tu îţi aminteşti să fi sărutat oglinda când erai mică? o întreb.

– Nu, dar sunt convinsă că am făcut-o.

Apoi Louise mă întreabă dacă eu îmi amintesc să fi făcut acest lucru când eram copil.

– Nu. Nu-mi aduc aminte, îi răspund.

– Cu toţii am fost cândva la fel ca Elliot, îmi spune ea.

– Sunt absolut convins.

– Da, şi putem fi la fel, dacă ne dorim.

– Cum aşa?

– Lucrând cu oglinda, îmi răspunde Louise, ca şi cum ar fi fost evident de la sine.

– Lucrând cu oglinda!?

– Lucrul cu oglinda ne ajută să ne iubim din nou, îmi explică ea.

– La fel ca atunci când eram mici?

– Da. Iar atunci când ne iubim pe noi înşine, noi putem vedea că viaţa ne iubeşte la rândul ei, adaugă ea.

Sărutarea oglinzii

Este o zi frumoasă de primăvară, şi sunt singur acasă cu fiul meu Christopher. Soţia mea Hollie şi fiica noastră Bo sunt în oraş, bucurându-se de o zi „între fete” la Cafeneaua Pottery, lângă Kew Gardens. Bo tocmai a împlinit patru ani şi îşi exprimă minunat creativitatea, distrându-se de minune. În scurt timp cele două se vor întoarce acasă, şi de-abia aştept să văd ultima creaţie artistică a lui Bo. Cunoscându-mi fiica, mă aştept să văd o farfurie pictată în culorile curcubeului, o ceaşcă ciobită pictată cu inimioare sau o solniţă de buzunar pictată în roz – genul de lucruri care ar arăta perfect la o petrecere dată de Pălărierul Nebun în Aventurile lui Alice în Ţara Minunilor.

Christopher are aproape şase luni. Mi se pare că îl cunosc însă de o viaţă întreagă. Uneori, când privirile noastre se întâlnesc, rolurile pe care le jucăm dispar. Eu nu mai sunt tatăl lui, iar el nu mai este fiul meu, ci suntem două suflete prietene care îşi petrec timpul împreună. Am trăit de nenumărate ori aceeaşi experienţă şi cu Bo. Nu-mi pot imagina viaţa mea fără cei doi, şi mi se pare că ne-a fost dat dintotdeauna să fim împreună. Louise crede că noi ne alegem familia care ne poate oferi exact lecţiile şi daturile de care avem cea mai mare nevoie în această viaţă. În cartea ei, Poţi să îţi vindeci viaţa, ea spune:

Eu cred că ne aflăm cu toţii într-o călătorie nesfârşită de-a lungul eternităţii. Noi venim pe această planetă pentru a învăţa anumite lecţii particulare, care ne sunt necesare pentru evoluţia noastră spirituală. În acest scop, ne alegem singuri sexul, culoarea pielii, ţara, după care ne căutăm cei mai potriviţi părinţi care ne pot „oglindi” tiparele pe care dorim să le manifestăm.

Hollie şi Bo sună şi îmi spun că se află în drum spre casă, aducând daruri pentru Christopher şi pentru mine. Închid telefonul şi remarc că fiul meu zâmbeşte. De altfel, Christopher zâmbeşte foarte des. Majoritatea bebeluşilor fac acelaşi lucru. Aceasta este natura lor. Când Christopher intră însă în această stare de spirit, nu se mai poate opri. Le zâmbeşte tuturor, inclusiv obiectelor neanimate, cum ar fi o vază goală, un aspirator sau o şurubelniţă. Îl iau pe Christopher în braţe şi îl duc în faţa oglinzii de deasupra şemineului.

– Dragă Christopher, îmi face plăcere să ţi-l prezint pe Christopher, îi spun, arătându-i reflexia din oglindă. Christopher nu mai zâmbeşte. Acest lucru mă ia prin surprindere. Eram convins că va zâmbi mai abitir ca oricând când îşi va vedea imaginea reflectată de oglindă. La urma urmelor, le zâmbeşte tuturor celorlalte lucruri. Îi prezint din nou lui Christopher reflexia lui. Şi de această dată, zâmbetul îi dispare de pe faţă. De fapt, nu mai are nicio expresie. Este ca şi cum nu ar fi văzut nimic. Nici măcar o vază goală.

De ce a refuzat Christopher să îi zâmbească reflexiei sale? Ei bine, am făcut nişte cercetări referitoare la psihologia dezvoltării copilului şi am descoperit că incapacitatea de a-şi zâmbi propriei reflexii este comună tuturor bebeluşilor. Ei nu se recunosc pe ei înşişi. De ce? Am întrebat-o pe Louise ce crede.

– Bebeluşii nu se identifică încă cu corpul lor, mi-a răspuns ea, ca şi cum ar fi fost evident de la sine, în maniera care îi este caracteristică.

Bebeluşii sunt ca nişte suflete-păsări care zboară pe deasupra corpului lor, fără să se grăbească însă să coboare în acestea. Atunci când se văd în oglindă, ei nu gândesc: „Acesta sunt eu”, sau „Acest corp este al meu”. Bebeluşii sunt conştiinţă pură. ei nu cunosc încă gândul de eu. Nu au o imagine de sine. Nu experimentează încă nevrozele, identificându-se plenar cu binecuvântarea originală a spiritului lor. Bebeluşii se identifică numai cu faţa lor originară, după cum o numesc budiştii, care este faţa sufletului lor.

Copiii încep să se identifice de regulă cu imaginea din oglindă abia după 15-18 luni de la naştere. Aceasta este Etapa Oglinzii, sau stade du miroir, după cum o numeşte psihanalistul Jacques Lacan. Nu-i de mirare că Elliot se distra atât de abitir la festinul nostru de Sărbătoarea Recunoştinţei. Cu siguranţă, când va ajunge la vârsta lui Elliot, Christopher va începe la rândul lui să îşi sărute imaginea din oglindă, inclusiv cea reflectată de oglinda rotundă din baie, de lingurile strălucitoare, de sosierele din oţel inoxidabil, de mânerele din sticlă ale uşilor şi de orice alt obiect care îi va surprinde reflexia.

Începând de la trei ani, oglinda devine prietena copilului. Copiilor le place ce văd în oglindă. Aceasta este perioada în care învaţă că: „am un corp”. Identificarea cu acesta este încă foarte redusă. Ei nu se identifică plenar cu corpul lor, dar îl consideră o formă necesară pentru experienţa umană. De aceea, încearcă diferite expresii faciale, diferite poze, diferite gesturi, ba chiar inventează dansuri amuzante. Christopher şi Bo sunt foarte amuzaţi de imaginea pe care o văd în oglindă. Ei joacă adeseori jocuri cu imaginea lor, la fel ca Peter Pan cu umbra sa.

Experimentarea cu ideea de eu este amuzantă o vreme, dar nu pentru totdeauna. Pe măsură ce ne asumăm identitatea unui sine separat – egoul – în psihologia noastră se produce o schimbare. Noi devenim sensibili în faţa oglinzii. Dacă suntem filmaţi, ne simţim stânjeniţi. Fie ne dorim excesiv atenţia celorlalţi, fie o evităm. Începem să uităm astfel treptat de iubire şi să cădem în ghearele fricii. Începem să ne judecăm pe noi înşine şi ne uităm faţa originară. Imaginea de sine care ne apare în oglindă este alcătuită din judecăţi. Ea nu reprezintă eul nostru real.

Sufletul-pasăre – care reprezintă adevărata noastră natură – continuă să cânte, dar ne vine din ce în ce mai greu să îi auzim cântecul din cauza imaginii de sine (egoului), care se simte separată şi temătoare. Frumuseţea pe care o vedeam cândva în oglindă nu a dispărut, dar acum este distorsionată de judecata de sine. Dacă încetăm să ne mai judecăm pe noi înşine, noi o putem revedea instantaneu. Din păcate, de-a lungul anilor am învăţat să ne identificăm cu judecata şi autocritica. Ne-am autoconvins că judecata este sinonimă cu vederea clară, dar în realitate lucrurile stau chiar pe dos: noi nu ne putem vedea clar (pe noi, dar şi lumea exterioară) decât atunci când nu ne (o) mai judecăm.

Mitul inadecvării

– Prima mea încercare de sinucidere s-a produs la vârsta de nouă ani, îmi spune Louise.

– Ce s-a întâmplat? o întreb.

– Păi, slavă cerului, nu a funcţionat.

– Lumea nu ar fi cunoscut-o niciodată pe Louise Hay, dar ar fi funcţionat.

– E drept, îmi răspunde Louise cu un zâmbet.

– Deci, ce s-a întâmplat?

– Mi s-a spus să nu mai mănânc niciodată bobiţe din copacii de pe deal, căci sunt otrăvitoare şi voi muri. Într-o zi, când viaţa mi se părea cu deosebire nedreaptă, am mâncat mai multe bobiţe şi m-am întins la sol, ca să mor.

Stau cu Louise în faţa oglinzii mari de un stat de om din biroul ei, în casa ei din San Diego, şi ne împărtăşim poveştile din copilărie. A fost ideea lui Louise să facem acest lucru în faţa oglinzii. Atunci când vorbeşte cu mine, se uită direct la oglindă, păstrând contactul ocular cu reflexia ei. Onestitatea şi vulnerabilitatea pe care le afişează mă uimesc la culme. Vocea îi este blândă în timp ce îşi aminteşte de copilăria ei. Cuvintele sale reverberează o anumită tristeţe. Pare plină de compasiune faţă de sinele ei de la vârsta de nouă ani.

– De ce ai vrut să te sinucizi? o întreb.

– Nu mă simţeam demnă de a fi iubită.

– Te-ai simţit vreodată demnă de a fi iubită?

– Da, la început. Dar totul a luat-o razna când părinţii mei au divorţat. Mama s-a recăsătorit cu un bărbat care m-a abuzat fizic şi sexual. A existat foarte multă violenţă acasă la noi.

– Îmi pare rău să aud asta, Lulu.

– Principalul mesaj al familiei mele a fost: „Nu merit să fiu iubită”, continuă ea.

Când Louise era adolescentă, un vecin a violat-o. Bărbatul a fost condamnat la 16 ani de închisoare. Louise a plecat de acasă la 15 ani.

– Nu îmi doream decât ca oamenii să fie buni cu mine, dar nu aveam nicio idee cum puteam face eu însămi acelaşi lucru.

Lucrurile au mers din rău în mai rău.

– Eram însetată de dragoste, aşa că am devenit un magnet pentru abuzuri.

Louise s-a culcat cu orice bărbat care îi arăta cât de cât bunătate. În scurt timp, a rămas însărcinată.

– Nu puteam avea grijă de un copil, căci nu ştiam să am grijă nici măcar de mine însămi.

Când îmi vine rândul să îmi spun povestea copilăriei, Louise mă întreabă:

– Ce ţi-ai dorit cel mai mult când erai copil?

M-am uitat în ochii reflexiei mele din oglindă. La început, nu mi-a trecut nimic prin minte. În scurt timp, amintirile mi-au revenit însă.