Capitolul 1
Privește-te în oglindă
Iubirea este o oglindă,
Ce nu reflectă decât esența ta,
Dacă ai curajul de a o privi în față.
Rumi
Este ziua de Sărbătoarea
Recunoștinței.
Mă bucur alături de
Louise de o masă festivă alături de familie și de prieteni. Stăm unul lângă
celălalt în capul unei mari mese ovale plină până la refuz cu bucate: doi
curcani uriași, platouri cu legume organice, pâine fără gluten, un cabernet
Frac și o plăcintă cu dovleac cu o crustă din migdale. Cea care a pregătit cu
iubire mâncarea a fost Heather Dane, deși ea insistă că și soțul ei Joel merită
să primească un anumit credit. Poate în calitate de degustător principal.
Conversația înflorește. Toată lumea se simte bine. Viața vă iubește, spune
Louise, în timp ce noi ne ridicăm paharele pentru a ne exprima recunoștința.
Pe măsură ce după-amiaza
se prelungește, Heather aduce noi bunătăți din bucătăria ei magică. Masa ovală
este golită și sunt aduse noi platouri. Îmi imaginez că masa se bucură de
festin la fel de mult ca și noi, în felul ei. La un moment dat, unul din
oaspeți, Elliot, se ridică de la masă și se duce în fața unei oglinzi care îl
reflectă integral, atârnată pe perete. Elliot stă o vreme în fața oglinzii,
după care se apleacă și o sărută. Eu și Louise surprindem momentul. Ne surâdem
unul altuia.
Ceva mai târziu, Elliot
se ridică din nou de la masă. Se întoarce la oglindă și o sărută din nou, după
care se întoarce. Pare foarte fericit. În scurt timp, Elliot reia în mod
regulat acest ritual, fără să pară că își dă seama că este privit. De acum
însă, a atras atenția tuturor. Spectacolul ne umple pe toți de fericire. Vezi
tu, Elliot are un an și jumătate. Jocul său i se pare natural și încântător.
Copiilor le place să sărute oglinzile.
Când constată că are
audiență, Elliot își roagă tatăl, pe Greg să i se alăture. Greg nu prea vrea să
se ridice de la masă, dar Elliot insistă, amestecând cuvintele cu gesturi
convingătoare. Greg nu poate rezista acestui mesaj, așa că se duce la oglindă
cu fiul său. Elliot o sărută rapid, apoi așteaptă ca și Greg să facă același
lucru. Acesta se apleacă și își lipește buzele de oglindă. Elliot aplaudă
încântat și strigă plin de entuziasm.
Louise, tu îți
amintești să fi sărutat oglinda când erai mică? o întreb.
Nu, dar sunt convinsă
că am făcut-o.
Apoi Louise mă întreabă dacă
eu îmi amintesc să fi făcut acest lucru când eram copil.
Nu. Nu-mi aduc aminte,
îi răspund.
Cu toții am fost cândva
la fel ca Elliot, îmi spune ea.
Sunt absolut convins.
Da, și putem fi la fel,
dacă ne dorim.
Cum așa?
Lucrând cu oglinda, îmi
răspunde Louise, ca și cum ar fi fost evident de la sine.
Lucrând cu oglinda!?
Lucrul cu oglinda ne
ajută să ne iubim din nou, îmi explică ea.
La fel ca atunci când
eram mici?
Da. Iar atunci când ne
iubim pe noi înșine, noi putem vedea că viața ne iubește la rândul ei, adaugă
ea.
Sărutarea oglinzii
Este o zi frumoasă de
primăvară, și sunt singur acasă cu fiul meu Christopher. Soția mea Hollie și fiica
noastră Bo sunt în oraș, bucurându-se de o zi între fete la Cafeneaua
Pottery, lângă Kew Gardens. Bo tocmai a împlinit patru ani și își exprimă
minunat creativitatea, distrându-se de minune. În scurt timp cele două se vor
întoarce acasă, și de-abia aștept să văd ultima creație artistică a lui Bo.
Cunoscându-mi fiica, mă aștept să văd o farfurie pictată în culorile
curcubeului, o ceașcă ciobită pictată cu inimioare sau o solniță de buzunar
pictată în roz genul de lucruri care ar arăta perfect la o petrecere dată de
Pălărierul Nebun în Aventurile lui Alice
în Țara Minunilor.
Christopher are aproape
șase luni. Mi se pare că îl cunosc însă de o viață întreagă. Uneori, când
privirile noastre se întâlnesc, rolurile pe care le jucăm dispar. Eu nu mai
sunt tatăl lui, iar el nu mai este fiul meu, ci suntem două suflete prietene care își petrec timpul
împreună. Am trăit de nenumărate ori aceeași experiență și cu Bo. Nu-mi pot
imagina viața mea fără cei doi, și mi se pare că ne-a fost dat dintotdeauna să
fim împreună. Louise crede că noi ne alegem familia care ne poate oferi exact
lecțiile și daturile de care avem cea mai mare nevoie în această viață. În
cartea ei, Poți să îți vindeci viața, ea
spune:
Eu cred că ne aflăm cu toții într-o călătorie nesfârșită
de-a lungul eternității. Noi venim pe această planetă pentru a învăța anumite
lecții particulare, care ne sunt necesare pentru evoluția noastră spirituală. În
acest scop, ne alegem singuri sexul, culoarea pielii, țara, după care ne căutăm
cei mai potriviți părinți care ne pot oglindi tiparele pe care dorim să le
manifestăm.
Hollie și Bo sună și îmi
spun că se află în drum spre casă, aducând daruri pentru Christopher și pentru
mine. Închid telefonul și remarc că fiul meu zâmbește. De altfel, Christopher
zâmbește foarte des. Majoritatea bebelușilor fac același lucru. Aceasta este
natura lor. Când Christopher intră însă în această stare de spirit, nu se mai
poate opri. Le zâmbește tuturor, inclusiv
obiectelor neanimate, cum ar fi o vază goală, un aspirator sau o șurubelniță.
Îl iau pe Christopher în brațe și îl duc în fața oglinzii de deasupra
șemineului.
Dragă Christopher, îmi
face plăcere să ți-l prezint pe Christopher, îi spun, arătându-i reflexia din
oglindă. Christopher nu mai zâmbește. Acest lucru mă ia prin surprindere. Eram
convins că va zâmbi mai abitir ca oricând când își va vedea imaginea reflectată
de oglindă. La urma urmelor, le zâmbește tuturor celorlalte lucruri. Îi prezint
din nou lui Christopher reflexia lui. Și de această dată, zâmbetul îi dispare
de pe față. De fapt, nu mai are nicio expresie. Este ca și cum nu ar fi văzut
nimic. Nici măcar o vază goală.
De ce a refuzat
Christopher să îi zâmbească reflexiei sale? Ei bine, am făcut niște cercetări
referitoare la psihologia dezvoltării copilului și am descoperit că
incapacitatea de a-și zâmbi propriei reflexii este comună tuturor bebelușilor. Ei
nu se recunosc pe ei înșiși. De ce? Am întrebat-o pe Louise ce crede.
Bebelușii nu se
identifică încă cu corpul lor, mi-a răspuns ea, ca și cum ar fi fost evident de
la sine, în maniera care îi este caracteristică.
Bebelușii sunt ca niște
suflete-păsări care zboară pe deasupra corpului lor, fără să se grăbească însă
să coboare în acestea. Atunci când se văd în oglindă, ei nu gândesc: Acesta sunt eu, sau Acest corp este al meu. Bebelușii sunt
conștiință pură. ei nu cunosc încă gândul de eu. Nu au o imagine de sine. Nu
experimentează încă nevrozele, identificându-se plenar cu binecuvântarea
originală a spiritului lor. Bebelușii se identifică numai cu fața lor originară, după cum o numesc
budiștii, care este fața sufletului lor.
Copiii încep să se identifice
de regulă cu imaginea din oglindă abia după 15-18 luni de la naștere. Aceasta
este Etapa Oglinzii, sau stade du miroir,
după cum o numește psihanalistul Jacques Lacan. Nu-i de mirare că Elliot se
distra atât de abitir la festinul nostru de Sărbătoarea Recunoștinței. Cu
siguranță, când va ajunge la vârsta lui Elliot, Christopher va începe la rândul
lui să își sărute imaginea din oglindă, inclusiv cea reflectată de oglinda
rotundă din baie, de lingurile strălucitoare, de sosierele din oțel inoxidabil,
de mânerele din sticlă ale ușilor și de orice alt obiect care îi va surprinde
reflexia.
Începând de la trei ani,
oglinda devine prietena copilului. Copiilor le place ce văd în oglindă. Aceasta
este perioada în care învață că: am un
corp. Identificarea cu acesta este încă foarte redusă. Ei nu se identifică
plenar cu corpul lor, dar îl consideră o formă necesară pentru experiența
umană. De aceea, încearcă diferite expresii faciale, diferite poze, diferite
gesturi, ba chiar inventează dansuri amuzante. Christopher și Bo sunt foarte
amuzați de imaginea pe care o văd în oglindă. Ei joacă adeseori jocuri cu
imaginea lor, la fel ca Peter Pan cu umbra sa.
Experimentarea cu ideea
de eu este amuzantă o vreme, dar nu
pentru totdeauna. Pe măsură ce ne asumăm identitatea unui sine separat egoul
în psihologia noastră se produce o schimbare. Noi devenim sensibili în fața
oglinzii. Dacă suntem filmați, ne simțim stânjeniți. Fie ne dorim excesiv
atenția celorlalți, fie o evităm. Începem să uităm astfel treptat de iubire și
să cădem în ghearele fricii. Începem să ne judecăm pe noi înșine și ne uităm fața originară. Imaginea de sine care ne
apare în oglindă este alcătuită din judecăți. Ea nu reprezintă eul nostru real.
Sufletul-pasăre care
reprezintă adevărata noastră natură continuă să cânte, dar ne vine din ce în
ce mai greu să îi auzim cântecul din cauza imaginii de sine (egoului), care se
simte separată și temătoare. Frumusețea pe care o vedeam cândva în oglindă nu a
dispărut, dar acum este distorsionată de judecata de sine. Dacă încetăm să ne
mai judecăm pe noi înșine, noi o putem revedea instantaneu. Din păcate, de-a
lungul anilor am învățat să ne identificăm cu judecata și autocritica. Ne-am
autoconvins că judecata este sinonimă cu vederea clară, dar în realitate
lucrurile stau chiar pe dos: noi nu ne putem vedea clar (pe noi, dar și lumea
exterioară) decât atunci când nu ne (o) mai judecăm.
Mitul inadecvării
Prima mea încercare de
sinucidere s-a produs la vârsta de nouă ani, îmi spune Louise.
Ce s-a întâmplat? o
întreb.
Păi, slavă cerului, nu
a funcționat.
Lumea nu ar fi
cunoscut-o niciodată pe Louise Hay, dar ar fi funcționat.
E drept, îmi răspunde
Louise cu un zâmbet.
Deci, ce s-a întâmplat?
Mi s-a spus să nu mai
mănânc niciodată bobițe din copacii de pe deal, căci sunt otrăvitoare și voi
muri. Într-o zi, când viața mi se părea cu deosebire nedreaptă, am mâncat mai
multe bobițe și m-am întins la sol, ca să mor.
Stau cu Louise în fața
oglinzii mari de un stat de om din biroul ei, în casa ei din San Diego, și ne
împărtășim poveștile din copilărie. A fost ideea lui Louise să facem acest
lucru în fața oglinzii. Atunci când vorbește cu mine, se uită direct la
oglindă, păstrând contactul ocular cu reflexia ei. Onestitatea și
vulnerabilitatea pe care le afișează mă uimesc la culme. Vocea îi este blândă
în timp ce își amintește de copilăria ei. Cuvintele sale reverberează o anumită
tristețe. Pare plină de compasiune față de sinele ei de la vârsta de nouă ani.
De ce ai vrut să te
sinucizi? o întreb.
Nu mă simțeam demnă de
a fi iubită.
Te-ai simțit vreodată
demnă de a fi iubită?
Da, la început. Dar
totul a luat-o razna când părinții mei au divorțat. Mama s-a recăsătorit cu un
bărbat care m-a abuzat fizic și sexual. A existat foarte multă violență acasă
la noi.
Îmi pare rău să aud
asta, Lulu.
Principalul mesaj al
familiei mele a fost: Nu merit să fiu
iubită, continuă ea.
Când Louise era
adolescentă, un vecin a violat-o. Bărbatul a fost condamnat la 16 ani de
închisoare. Louise a plecat de acasă la 15 ani.
Nu îmi doream decât ca
oamenii să fie buni cu mine, dar nu aveam nicio idee cum puteam face eu însămi
același lucru.
Lucrurile au mers din rău
în mai rău.
Eram însetată de
dragoste, așa că am devenit un magnet pentru abuzuri.
Louise s-a culcat cu
orice bărbat care îi arăta cât de cât bunătate. În scurt timp, a rămas
însărcinată.
Nu puteam avea grijă de
un copil, căci nu știam să am grijă nici măcar de mine însămi.
Când îmi vine rândul să
îmi spun povestea copilăriei, Louise mă întreabă:
Ce ți-ai dorit cel mai
mult când erai copil?
M-am uitat în ochii
reflexiei mele din oglindă. La început, nu mi-a trecut nimic prin minte. În
scurt timp, amintirile mi-au revenit însă.
Îmi doream să fiu
văzut.
Louise mă întreabă ce
vreau să spun cu asta.
Simțeam că mi-aș fi
dorit ca altcineva să îmi spună cine sunt, de ce mă aflu aici și că totul va fi
bine.
Când eram copil, îmi
puneam foarte multe întrebări, inclusiv cele mari, precum: Cine sunt eu?, Ce este real? și De ce am o viață?
Când eram mic, ne-am
mutat dintr-o casă în alta. Mama își dorea să se mute tot mai departe de
părinții ei. Tata era întotdeauna ocupat să alerge după un loc de muncă. La un
moment dat, am ajuns în Winchester, nu departe de familia mamei. Am închiriat
aici o căsuță numită Honeysuckle Cottage,
și am foarte multe amintiri fericite din această perioadă. Mai târziu, când
aveam nouă ani, ne-am mutat într-un sat numit Littleton,
într-o casă numită Shadows.
Mi s-a părut un nume ciudat pentru o casă.
Te-au iubit părinții
tăi? mă întreabă Louise.
Da, cu siguranță, dar a
fost complicat.
Ce s-a întâmplat?
Mama suferea de depresie.
Aceasta apărea și dispărea, apoi revenea din nou, întotdeauna pe neașteptate.
Uneori dura săptămâni. În acele perioade, mama nu făcea altceva decât să stea
în pat, iar noi ne rugam ca medicamentele să își facă efectul. Alteori era
internată în diferite spitale de psihiatrie, dar ori de câte ori ajungea în
astfel de instituții, încerca să se sinucidă.
Și tatăl tău? mă
întreabă Louise.
Avea și tata demonii
lui.
Când aveam 15 ani, am
aflat cu uimire că tata avea o problemă cu alcoolul. Ne-a promis să se lase de
băut. A și făcut-o, de foarte multe ori. În cele din urmă, a plecat de acasă și
și-a petrecut ultimii zece ani din viață (în cea mai mare parte) fără adăpost,
trecând de la o instituție la alta (din cele care oferă adăpost temporar
oamenilor străzii). A fost un coșmar să trăiesc cu doi părinți care sufereau
atât de mult. Cei din familia mea s-au iubit cât au putut de mult, dar niciunul
dintre noi nu ne simțeam demni de a fi iubiți în interiorul nostru. Niciunul nu
ar fi putut spune vreodată: Merit să fiu iubit, cu toată sinceritatea.
Realitatea ființei tale
este că meriți să fii iubit.
Louise Hay, Gânduri
din inimă
Eu și Louise avem aceeași
filozofie legată de natura esențială a oamenilor. Amândoi suntem conștienți că
adevărul fundamental al tuturor oamenilor, inclusiv al tău, este: Eu merit să fiu iubit. Iubirea nu este
doar un sentiment sau o emoție. Ea este adevărata noastră natură. Este ADN-ul
nostru spiritual. Este cântecul inimii noastre. Este conștiința sufletului
nostru. Dacă avem noroc, acest adevăr fundamental eu merit să fiu iubit
este oglindit în copilărie de părinții noștri, de școală, de biserică, de
prieteniile și de celelalte relații ale noastre.
Oglindirea este o parte
esențială a copilăriei. Scopul ei suprem este afirmarea adevărului fundamental:
Eu merit să fiu iubit. Noi
experimentăm adorabilitatea noastră eternă prin intermediul acestei oglindiri
afirmative. Avem încredere în ceea ce suntem și creștem, devenind adulți maturi
care reprezintă o prezență plină de iubire în această lume.
Adevărul fundamental eu merit să fiu iubit are și un opus:
teama fundamentală că: nu merit să fiu
iubit. Această teamă este întărită de oglindirile nefericite din
copilărie. În conversația noastră din fața oglinzii, Louise îmi spune:
Eu am fost crescută de
doi oameni care nu simțeau că merită să fie iubiți. De aceea, ei nu m-au putut
învăța nici pe mine acest lucru, căci nu îl cunoșteau ei înșiși.
Părinții trebuie să își
cunoască adevărul fundamental al propriei lor naturi pentru a-și ajuta copiii
să se iubească pe sine.
Teama fundamentală că nu merit să fiu iubit este falsă. Ea
reprezintă doar o poveste. Pare adevărată numai pentru că ne identificăm cu ea,
fapt care ne împiedică să ne bucurăm de propria noastră companie. În acest fel,
noi ne îndepărtăm de noi înșine. Uităm de sufletul-pasăre care reprezintă
adevărata noastră natură, iar lumea exterioară devine un simbol al acestei
temeri. Ne este teamă să ne privim în oglindă. Când trec pe lângă o oglindă,
grăbesc pasul, a declarat odată actorul Bill Nighy. Teama că nu merităm să fim
iubiți ne infectează psihicul, care devine îmbâcsit și plin de judecăți
autocritice: Există ceva în neregulă cu
mine; sunt rău; nu valorez nimic.
Dacă este cuplată cu
obișnuința judecății autocritice, această teamă fundamentală ne face să
experimentăm ceea ce eu numesc mitul
inadecvării, care se exprimă printr-un dialog interior de gen:
Nu sunt suficient de bun.
Nu sunt suficient de
inteligent.
Nu am un succes suficient
de mare.
Nu sunt suficient de
frumos.
Nu sunt suficient de
puternic.
Nu sunt suficient de
interesant.
Nu sunt suficient de
creativ.
Nu sunt suficient de
bogat.
Nu sunt suficient de
slab.
Nu sunt suficient de
important.
S-a dovedit că această
teamă de a nu fi suficient de a fost prezentă în toți cei cu care am lucrat
vreodată, îmi spune Louise.
Mitul inadecvării nu are
nimic de-a face cu sufletul-pasăre, cu adevărata noastră natură. Această
nevrednicie este învățată, nu ne naștem cu ea. Ea aparține imaginii noastre
temporare de sine, pe care o manifestăm până când devine prea dureroasă pentru
a o mai susține. La un moment dat, noi cădem în genunchi și spunem: Vreau să
îmi vindec viața și Trebuie să existe și o altă cale. Nu putem transcende
mitul inadecvării decât atunci când suntem dispuși să acceptăm din nou adevărul
fundamental potrivit căruia: Eu merit să
fiu iubit.
Principiul oglinzii
Prima dată când am
lucrat cu oglinda nu mi-a fost deloc ușor, îmi spune Louise.
Ce s-a întâmplat?
Îmi căutam defectele.
Și am găsit suficient de multe! îmi răspunde ea zâmbind.
Cum ar fi?
O, de pildă că
sprâncenele mele nu erau perfect drepte. Că aveam prea multe riduri. Că buzele
mele nu aveau forma dorită de mine. Lista era interminabilă.
Trebuie să îți fi fost
greu.
Eram foarte dură cu
mine în acea perioadă din viața mea.
Prima mea experiență de
lucru cu oglinda a fost similară cu cea a lui Louise. Când m-am privit în
oglindă, m-am trezit față în față cu nenumăratele judecăți critice pe care le
aveam față de mine însumi. Unele se refereau la felul în care arătam. De pildă,
nu-mi plăcea zâmbetul meu. Îmi doream un zâmbet diferit cumva mai bun. Nu sunt fotogenic, mi-am spus.
Celelalte judecăți critice erau chiar mai personale, condamnându-mă. Erau
gânduri specifice ale mitului inadecvării, de gen: Nu am un succes suficient de mare. Nu sunt suficient de talentat. Nu
am făcut mare lucru cu viața mea. Nu sunt suficient de bun și nu voi fi
niciodată.
Ai fost vreodată
tentată să nu mai lucrezi cu oglinda? O întreb pe Louise.
Da, dar am avut un
maestru deosebit, în care aveam încredere, iar acesta m-a ajutat să mă simt în
siguranță în fața oglinzii.
Cum a reușit?
Ei bine, mi-a explicat
că nu oglinda mă judecă, ci eu însămi. Prin urmare, nu aveam de ce să mă tem de
oglindă.
Aceasta este cheia
lucrului cu oglinda.
Așa este, mă aprobă
Louise. Maestrul meu mi-a explicat de asemenea că atunci când mă privesc în
oglindă, eu nu îmi judec decât înfățișarea aparentă. Nu mă uit cu adevărat la
mine însămi.
Deci, ai continuat să
lucrezi cu oglinda.
Da, și după o vreme am
început să observ mici miracole.
Mici miracole!?
Cum ar fi trecerea
semaforului pe culoarea verde când ajungeam eu la el sau găsirea unui loc ideal
într-o parcare supra-aglomerată! îmi răspunde ea râzând în hohote.
Ce vrei să spui cu
asta?
Ei bine, mi se părea că
semaforul își schimbă culoarea special pentru mine. Sau găseam un loc liber în
zone în care era aproape imposibil să parchezi. Am început să mă integrez mai
bine în ritmul vieții. Am redus presiunea asupra mea, iar viața mi-a răspuns cu
aceeași monedă.
Și eu am avut un maestru
bun care m-a învățat să lucrez cu oglinda. Este vorba de Louise Hay! Louise
este considerată o pionieră în privința lucrului cu oglinda, despre care a
vorbit lumii de peste 40 de ani. Lucrul
cu oglinda este numele pe care îl dă Louise unui număr de exerciții pe
care trebuie să le practici în fața oglinzii. Acestea includ meditații,
afirmații și interogații pe care le-a inclus în programul ei Vindecă-ți singur
viața. Personal, folosesc lucrul cu oglinda cu cursanții mei de la Proiectul
Fericirea și cu cei care urmează programul meu de trei zile intitulat Adorabilitatea.
Principiul oglinzii este numele pe care îl dau eu
conceptului care stă la baza lucrului cu oglinda. El reprezintă cheia
înțelegerii motivului pentru care lucrul cu oglinda este atât de puternic
transformator și vindecător. Principiul oglinzii îți oferă inclusiv motivația
de care ai nevoie pentru a continua să lucrezi cu oglinda atunci când începi să
opui rezistență. El afirmă că: relația ta
cu tine însuți este oglindită de relația ta cu ceilalți oameni și cu întreaga
realitate.
Cu alte cuvinte, relația
pe care o ai cu tine însuți se reflectă în relația ta cu familia și cu
prietenii, cu partenerii de cuplu și cu străinii, cu autoritățile și cu
rivalii, cu eroii pozitivi și cu cei negativi. Spre exemplu, relația pe care o
ai cu tine însuți se oglindește în relația ta cu:
timpul: capacitatea de a-ți face timp pentru ceea ce este cu
adevărat important;
spațiul: capacitatea de a te bucura de darurile solitudinii;
succesul: capacitatea de a-ți asculta inima;
fericirea: capacitatea de a-ți urmări bucuria;
sănătatea: capacitatea de a-ți îngriji corpul;
creativitatea: capacitatea de a renunța la autocritici;
călăuzirea: încrederea în înțelepciunea ta interioară;
abundența: capacitatea de a fi prezent;
iubirea: capacitatea de a fi vulnerabil;
spiritualitatea: capacitatea de a fi deschis.
Principiul oglinzii îți
arată de ce suferi și cum te poți vindeca, cum te blochezi singur și cum te
poți elibera. El este cheia iubirii de sine și a acceptării iubirii vieții.
Înțelegerea modului de operare a principiului oglinzii te ajută să faci alegeri
bune în domeniul relațiilor, al muncii și al vieții în general. De aceea,
înainte de a merge mai departe, îți propun să analizăm mai amănunțit Principiul
oglinzii:
Psihicul este o oglindă. Psihicul tău este o oglindă a
imaginii tale de sine. Percepția identității tale îți influențează toate
gândurile cu care te identifici. Cu alte cuvinte, tu gândești exact ca persoana
pe care o vezi în oglindă.
Cândva credeam că sunt
o victimă a lumii, îmi spune Louise. Psihicul meu era plin de temeri, de cinism
și de mecanisme defensive. Viața încerca să mă iubească, dar nu aveam încredere
în ea. Nu puteam crede acest lucru, pentru că nu îl înțelegeam.
Modalitatea cea mai
eficientă de a-ți schimba psihicul constă în schimbarea minții (gândurilor).
Lumea este o oglindă. Percepția este subiectivă, nu
obiectivă. Creierul receptează între 10-11 milioane de biți de informație în
fiecare secundă, potrivit unor estimări. El ar exploda dacă ar încerca să
proceseze toate aceste informații. De aceea, le filtrează și ne prezintă circa
2000 de biți de informație pe secundă. Imaginea ta de sine este un filtru. Tu
vezi numai lucrurile cu care te identifici. Noi
nu vedem lucrurile așa cum sunt, ci așa cum suntem noi. De aceea, ne
raportăm la această lume ca la un rai sau ca la un iad, ca la un dar sau ca la
o încercare, ca la o închisoare sau ca la o clasă, ca la un câmp de bătălie sau
ca la o grădină, ca la un loc de muncă sau ca la un teren de joacă, ca la un
coșmar sau ca la o piesă de teatru.
Relațiile sunt o oglindă. Ori de câte ori ne întâlnim cu
altcineva, noi ne întâlnim cu o fațetă a noastră. Descoperim astfel că suntem
diferiți în unele privințe, dar similari în cele mai multe. Noi experimentăm
ceea ce investim într-o relație. De multe ori, ceea ce lipsește dintr-o relație
este exact ceea ce refuzăm noi să investim. Uneori, noi proiectăm asupra
celuilalt adevărul fundamental: Merit să
fiu iubit, iar alteori teama fundamentală: Nu merit să fiu iubit. Cu cât ne iubim mai puțin pe noi înșine,
cu atât mai greu ne vine să îi lăsăm pe ceilalți să ne iubească. Invers, cu cât
ne iubim mai mult pe noi înșine, cu atât mai ușor ne vine să recunoaștem cât de
iubiți suntem.
Viața este o oglindă. Atunci când creștem, noi avem
tendința de a recrea mediul emoțional din primii ani de viață, scrie Louise în Iubește-te și vindecă-ți viața. Avem de
asemenea tendința de a recrea în relațiile noastre personale relațiile pe care
le-am avut cu părinții noștri. Viața este o expresie a identității pe care
ne-o asumăm. Ea ne oglindește valorile, etica și alegerile. Ne arată ce gândim.
Reflectă ceea ce credem că merităm sau nu merităm, pe cine învinovățim și ce
responsabilități ne asumăm.
Principiul oglinzii îți
oferă cheia pentru experimentarea micilor miracole ale vieții. El este
descris perfect în Cursul de miracole: Percepția
este o oglindă, nu o realitate. Ceea ce privesc este propria mea stare de
spirit, reflectată în exterior. Textul continuă astfel:
Proiecția creează percepția. Lumea pe care o vezi nu este
altceva decât ceea ce i-ai oferit tu însuți. Ea nu este nimic mai mult, dar
nici mai puțin decât atât. De aceea, ea pare importantă pentru tine. Ea este
martora stării tale de spirit, imaginea exterioară a stării tale interioare.
Omul percepe ceea ce gândește. Prin urmare, nu încerca să schimbi lumea, ci
optează pentru a-ți schimba gândurile legate de ea.
Miracolul iubirii de sine
În camera mea am o
oglindă, pe care o numesc Oglinda mea Magică. În interiorul acestei oglinzi se
află cea mai bună prietenă a mea.
Louise Hay, Aventurile lui Lulu
La început nu mi-a fost
deloc ușor să lucrez cu oglinda, spune Louise sălii pline cu cursanți la
seminarul meu de cinci zile intitulat Predarea
fericirii. Îmi venea extrem de greu să îmi spun: Te iubesc, Louise. Am vărsat foarte multe lacrimi și am avut
nevoie de foarte multă practică. A trebuit să mă împotrivesc propriei mele
rezistențe ori de câte ori îmi spuneam: Te
iubesc. Dar am reușit, și sunt fericită că am făcut-o, căci lucrul cu
oglinda mi-a transformat viața.
La seminar participă 150
de oameni, care îi sorb literalmente cuvintele lui Louise. Printre cursanți se
numără mulți psihologi, terapeuți și antrenori, care aplică lucrul cu oglinda
atât în plan personal cât și în plan profesional. Louise a venit la seminar în
calitate de cursantă, pentru a-și lărgi orizontul. Când am ajuns însă la
modulul referitor la lucrul cu oglinda, nu m-am putut stăpâni să mă folosesc de
oportunitate pentru a o ruga pe Louise să ne spună câteva cuvinte, și din
fericire a acceptat.
Louise ne-a povestit
despre una din primele revelații pe care le-a avut lucrând cu oglinda:
Într-o zi, m-am decis
să încerc un mic exercițiu. M-am privit în oglindă și mi-am spus: Sunt
frumoasă și toată lumea mă iubește. De bună seamă, nu credeam o iotă la
început, dar am avut răbdare cu mine însămi, iar în scurt timp mi-a devenit mai
ușor să o fac. În restul zilei, îmi spuneam ori de câte ori îmi aduceam aminte:
Sunt frumoasă și toată lumea mă iubește. Acest lucru mă făcea să zâmbesc. Dar
cel mai uimitor mi s-a părut felul în care reacționau oamenii. Toată lumea se
purta mai frumos cu mine. În acea zi am experimentat un miracol miracolul
iubirii de sine.
Mă folosesc de prilej
pentru a o întreba pe Louise care este scopul lucrului cu oglinda. Iată
răspunsul ei, pe care l-am înregistrat:
Adevăratul scop al
lucrului cu oglinda este încetarea judecății critice la adresa noastră și
înțelegerea adevăratei noastre identități. Atunci când practici cu perseverență
lucrul cu oglinda, ajungi să îți vezi sublimul EU în toată splendoarea lui,
fără să te judeci, să te critici sau să te compari cu altcineva. Înveți să îi
spui: Bună, copilul meu, astăzi ne vom petrece timpul împreună. Și devii
astfel cel mai bun prieten al tău.
Răspunsul lui Louise îmi
amintește de o practică sufită străveche numită Sărutarea Prietenului. Prietenul este scris cu P mare, căci se
referă la Sinele Necondiționat la pasărea-suflet a cărei esență este iubirea
și care te iubește foarte mult. Atunci când practici Sărutarea Prietenului, tu îți conduci egoul (imaginea de sine) în
fața Prietenului și experimentezi adevărul fundamental: Merit să fiu iubit. Această întâlnire anulează orice percepție
greșită legată de identitatea personală. Ea te ajută să lași în urmă
judecățile, criticile și comparațiile.
Atunci când predau
Principiul oglinzii, îmi place să le împărtășesc participanților un poem scris
de Derek Walcott, intitulat Iubirea de după iubire. Este un poem minunat
despre iubirea de sine, care identifică drama ce există între adevărul
fundamental al Sinelui Necondiționat (Merit
să fiu iubit) și teama fundamentală a egoului (Nu merit să fiu iubit). Walcott descrie astfel Sinele
necondiționat: străinul care a fost odată sinele tău, care îți cunoaște
inima și care te-a iubit întreaga ta viață. El ne încurajează să ne lăsăm
Sinele Necondiționat să se împrietenească cu egoul nostru, care este plin de
temeri și de judecăți. Desprinde-ți imaginea din oglindă, scrie el. Așează-te
la festinul propriei tale vieți.
Louise este de acord să
răspundă la întrebările grupului. Prima întrebare se referă la greșeala cea mai
comună pe care o fac oamenii atunci când lucrează cu oglinda.
Cea mai mare greșeală
este nelucrarea cu oglinda, răspunde Louise. Foarte mulți oameni refuză să
lucreze cu oglinda deoarece sunt convinși că această metodă nu va da rezultate
în cazul lor. Atunci când încearcă, ei se trezesc adeseori față în față cu
judecățile lor legate de sine. Defectele pe care le vezi nu sunt adevărul tău
lăuntric. Atunci când te judeci pe tine însuți, ceea ce vezi sunt defecte.
Atunci când te iubești pe tine însuți, ceea ce vezi este esența ta.
Următoarea întrebare se
referă la blocajele cele mai comune care apar atunci când lucrezi cu oglinda.
Lucrul cu oglinda nu
poate avea efecte în teorie, ci doar în practică.
Altfel spus, cheia
lucrului cu oglinda este practicarea lui și perseverența. Louise este întrebată
dacă mai sunt zile în care îi vine greu să se privească în oglindă.
Da, dar exact în aceste
zile stau cel mai mult în fața oglinzii, până când ajung să mă simt mai bine.
Louise nu iese din casă
până când nu se simte cu adevărat bine în pielea ei. La urma urmelor, lumea
exterioară oglindește ceea ce simțim în ceea ce ne privește.
Îi pun lui Louise o
ultimă întrebare: care a fost darul cel mai minunat pe care l-a primit lucrând
cu oglinda? Îmi răspunde că lucrul cu oglinda a învățat-o să se iubească pe
sine și i-a accelerat procesul de vindecare într-o perioadă în care a suferit
de cancer vaginal, în urmă cu aproape 40 de ani.
Iubirea este un remediu
miraculos, îmi spune ea. Atunci când ești dispus să te iubești mai mult, toate
domeniile din viața ta devin mai armonioase.
După aceste ultime
cuvinte, Louise se pregătește de plecare, spunându-mi ca de obicei:
Reține: Viața te
iubește!
Practica 1: Lasă Viața să
te iubească
Iubește-te cât de mult
poți, și viața exterioară va oglindi această iubire, reflectând-o asupra ta.
Louise Hay, Poți
să-ți vindeci viața
Am ieșit la cină cu
Louise la unul din restaurantele ei favorite din oraș, Mr. As. Savurăm
împreună mâncarea excelentă, vinul rafinat adus din Burgundia și priveliștea
panoramică asupra orașului San Diego. Am venit de la Londra pentru o altă rundă
de conversații pentru scrierea cărții de față. Suntem amândoi entuziasmați și
recunoscători pentru că putem lucra împreună. În timpul mesei, îi ofer lui
Louise un dar. Este o oglinjoară de buzunar din argint cu inscripția Viața te iubește. Louise îmi zâmbește.
Deschide caseta și se uită în oglindă.
Bună, Lulu, spune ea cu
voce tare. Nu uita niciodată că viața te iubește și că îți dorește tot ce poate
fi mai bun pe lume. Totul este bine.
Face o scurtă pauză, după
care îmi dă oglinda.
Acum e rândul tău,
puștiule, îmi spune cu o sclipire șugubeață în ochi.
Prima practică spirituală
pe care am creat-o pentru tine împreună cu Louise combină iubirea de sine cu
lucrul cu oglinda. Ea are două părți și durează aproximativ 15 minute, dar
beneficiile sale pot dura o viață întreagă. Singurul lucru de care ai nevoie
este o oglindă, de orice mărime. Nu uita să o ștergi bine înainte de a începe.
La urma urmelor, ești pe punctul de a te întâlni cu cea mai importantă persoană
din viața ta. Reține: relația ta cu această persoană (mai exact, cu tine) îți influențează relațiile cu toți
ceilalți oameni și cu restul lumii exterioare.
Așadar, să începem! Asigură-te
că stai într-o poziție confortabilă, privește-te în oglindă și inspiră adânc.
Spune-ți: Viața te iubește (sau Viața mă iubește), iar apoi expiră. Nu
uita de respirație! Repetă acest lucru de zece ori. Observă-ți de fiecare dată
reacțiile, mai exact, cele trei limbaje ale ființei: senzațiile (mesajele
corpului), sentimentele (gândurile inimii) și gândurile (comentariile mentale).
Noi îți recomandăm să
notezi într-un jurnal aceste reacții. Eu și Louise am făcut acest lucru, pentru
a ne putea urmări progresul în timp. Senzațiile ar putea include o contracție
în zona pieptului, tensiuni faciale, deconectarea mușchilor din jurul ochilor
sau o ușurință generalizată. Sentimentele ar putea include o stare de tristețe
și de durere, sau una de speranță și fericire. Gândurile ar putea include
comentarii de gen: Nu pot face acest
lucru sau Nu funcționează pentru
mine. Nu-ți judeca reacțiile, căci nu există răspunsuri corecte. Dar mai
presus de orice, nu încerca să fii pozitiv, ci onest.
Observă faptul că fraza Viața te iubește nu conține decât trei
cuvinte. Atât. Ea nu spune: Viața te
iubește deoarece
. Spre exemplu:
deoarece ești un om bun sau
deoarece muncești foarte mult,
deoarece tocmai ai obținut o mărire de
salariu sau
deoarece echipa ta
favorită de fotbal tocmai a câștigat. Într-o manieră similară, ea nu
spune: Viața te va iubi dacă
, de
gen:
dacă vei slăbi cinci kilograme,
dacă te vei vindeca de acest cancer sau
dacă îți vei găsi o
iubită. Viața te iubește descrie
o stare de iubire necondiționată.
Dacă ai terminat cu cele
zece runde ale afirmației Viața te
iubește, te invităm să te privești în oglindă și să îți spui: Astăzi sunt dispus să las viața să mă
iubească. Observă-ți și de această dată reacțiile. Și nu uita să respiri.
Repetă această afirmație până când începi să simți senzații confortabile la
nivelul corpului fizic, sentimente pozitive în inimă și comentarii fericite în
minte. Cheia succesului este voința. Atunci când îți dorești cu adevărat, orice
este posibil.
Te rog, încurajează-i
pe oameni să fie cât mai buni cu ei înșiși atunci când aplică această practică,
îmi spune Louise în timp ce iau note pentru acest capitol. Știu din experiență
că lucrul cu oglinda poate fi foarte conflictual la început. El îți revelează
cele mai elementare temeri și cele mai teribile judecăți autocritice. Dacă vei
continua însă să te privești în oglindă, mai devreme sau mai târziu vei reuși
să treci de aceste judecăți și să te vezi așa cum ești cu adevărat.
Louise continuă.
Cheia succesului în
lucrul cu oglinda este atitudinea ta. Este important să nu forțezi lucrurile și
să adopți o atitudine cât mai jucăușă. Dacă te ajută, nu-i mai spune lucrul cu oglinda, ci jocul cu oglinda.
Eu și Louise ne dorim să
practici zilnic această tehnică, timp de șapte zile consecutive. Mai mult, am
dori să începi chiar de astăzi. Dacă amâni pentru mine, tehnica nu va deveni cu
nimic mai ușoară.
Știu din experiența
personală că dacă îmi găsesc astăzi un pretext pentru amânarea tehnicii, mâine
mă voi folosi de același pretext, îmi spune Louise.
Reține: lucrul cu oglinda
nu este teoretic, ci practic. Nu trebuie să îți placă acest exercițiu sau să
fii de acord cu el, ci doar să îl aplici. În timp, el va deveni din ce în ce
mai ușor. Orice disconfort și orice rezistență experimentezi la ora actuală vor
dispărea dacă le vei accepta cu iubire. Dacă preferi, poți face exercițiul cu
ajutorul unui prieten, al unui terapeut sau al unui antrenor.
Adevăratul scop al
acestei prime practici spirituale este să te ajute să te aliniezi în mod
conștient cu adevărul fundamental al ființei tale: Merit să fiu iubit. Atunci când simți cu adevărat acest lucru,
începi să îl experimentezi inclusiv în lumea exterioară. Reține: lumea nu este
altceva decât o oglindă. Nu există nicio diferență reală între a-ți spune: Te iubesc și Viața te iubește. Vorbim de aceeași iubire. Atunci când lași
viața să te iubească, tu simți că meriți să fii iubit. Invers, atunci când
simți că meriți să fii iubit, tu lași viața să te iubească. Acum ești pregătit
să fii cel care ești cu adevărat.
Și o ultimă observație:
această practică nu își propune să te facă demn de a fi iubit. Tu ești deja demn de a fi iubit, căci ești
o expresie sacră a iubirii divine. Așadar, nu se pune problema să începi să
meriți această iubire, căci o meriți întru totul. Nu se pune problema să te
îmbunătățești în vreun fel, ci doar să te accepți așa cum ești. Nu se pune
problema să te schimbi în vreun fel, ci doar să îți schimbi opinia legată de
sine. Nu se pune problema să te reinventezi, ci dimpotrivă, să fii din ce în ce
mai mult tu însuți.
Vom încheia primul
capitol cu o rugăciune pe care am scris-o cândva și pe care îmi place să o
citesc adeseori la seminarele mele. Este intitulată Rugăciunea Iubirii. Noi
credem că ea sintetizează perfect spiritul iubirii și al acceptării care
reprezintă subiectul capitolului de față.
Preaiubitule,
Este imposibil să te
judeci și să știi cine ești.
Adevărul legat de sine nu
poate fi judecat.
De aceea, uită de
judecățile autocritice,
Și pentru un moment
sacru,
Îngăduie-mi să îți arăt
Ceva absolut minunat.
Nu te mai judeca
Și privește-te așa cum
ești.
Ceea ce judeci nu este
decât o imagine.
Când și ultima judecată
va dispărea,
Tu te vei cunoaște așa
cum ești în realitate.
Iubirea îți va apărea în
oglinda ta lăuntrică
Și te va saluta ca o bună
prietenă.
Căci tu meriți să fii
iubit,
Întrucât ești creat din
iubire.