pag. 41-42
...lucru foarte deștept
intrând în acest grup, pentru că propria lor credință salvase lumea de
la prăpăd. De fapt, dacă toți ceilalți oameni ar fi deștepți, s-ar
alătura la rândul lor grupului. Unde-o fi cel mai aglomerat colț de
stradă?
Niciunul dintre noi nu e scutit de acest lucru. Noi am putea fi
amuzați de ei, acei neghiobi care cred cu tărie în profeții
apocaliptice; dar - așa cum arată Philip Tetlock în cartea sa Expert
Politicul Judgment: How Good îs It? How Can We Know? -, chiar și
”experții” care se ocupă de prognoza economică și politică nu au de
obicei o precizie mai mare decât nespecialiștii - sau decât doamna
Keech, dacă tot veni vorba. Sute de studii au demonstrat că predicțiile
bazate pe ”experiența personală” sau pe ”anii de pregătire” ai unui
expert sunt de obicei mai precise decât cele făcute la întâmplare, spre
deosebire de predicțiile făcute pe baza datelor statistice. Doar că
atunci când experții se înșală, este amenințată însăși baza identității
lor profesionale. Prin urmare, așa cum prezice teoria disonanței, cu cât
sunt mai celebri și mai siguri pe sine, cu atât mai puțin își vor
recunoaște greșelile. Exact asta a descoperit Tetlock. Experții reduceau
disonanța cauzată de predicțiile lor greșite născocind explicații prin
care afirmau că ar fi avut dreptate ”numai dacă” - numai dacă nu s-ar fi
întâmplat acea calamitate puțin probabilă; numai dacă evenimentele s-ar
fi sincronizat diferit; numai dacă bla-bla-bla.
Reducerea disonanței funcționează ca un termostat care ne menține
stima de sine în clocot. De aceea nu ne observăm de obicei
autojustificările, micile minciuni pe care ni le spu¬nem și care ne
împiedică să recunoaștem că am făcut greșeli sau că am luat decizii
prostești. Dar teoria disonanței se aplică și în cazul celor cu respect
scăzut de sine, al celor care se consideră fraieri, blegi sau
incompetenți. Aceștia nu sunt surprinși când propriul comportament le
confirmă imaginea proastă de sine. Atunci când fac o previziune greșită
sau se supun unui ritual dur pentru a ajunge membri într-un grup
plicticos, ei nu fac decât să-și spună: ”Mda, am dat-o iar în bară; ca
de obicei”. Un vânzător de mașini la mâna a doua care știe că este
necinstit nu simte disonanță atunci când ascunde numărul înfiorător de
reparații prin care a trecut mașina de care încearcă să se
descotorosească; o femeie care crede că este imposibil de iubit nu simte
disonanță atunci când ușurează un bătrân de economiile de-o viață.
Convingerile pe care le avem despre cine suntem ne însoțesc pe tot
parcursul zilei și interpretăm în permanență ceea ce ni se întâmplă prin
filtrul acestor credințe de bază. Atunci când acestea sunt încălcate,
chiar și de către o experiență plăcută, simțim disconfort. Aprecierea
puterii autojustificării ne ajută să înțelegem, prin urmare, de ce
oamenii care au o stimă de sine scăzută sau care pur și simplu se
consideră incompetenți într-un anumit domeniu nu se bucură din toată
inima atunci când reușesc să facă un lucru bine; de ce, dimpotrivă, se
simt de multe ori ca niște impostori. Dacă femeia care se simte
imposibil de iubit întâlnește un tip nemaipomenit care începe să îi facă
curte în mod serios, o să se simtă bine pe moment, dar acea plăcere e
posibil să fie întinată de o criză de disonanță: ”Ce-o fi văzând la
mine?”. Concluzia ei e puțin probabil să fie: ”Ce drăguț; se pare că
sunt mai atrăgătoare decât credeam”. Mai degrabă va fi: ”De îndată ce
descoperă cine sunt cu adevărat mă va lăsa baltă”. Refacerea consonanței
o va costa scump din punct de vedere psihologic.
într-adevăr, mai multe experimente au arătat că majoritatea celor cu
stimă de sine redusă sau care au o părere proastă despre propriile
capacități nu se simt în largul lor când au succese disonante și le
desconsideră, crezându-le accidente sau anomalii. De aceea par atât de
încăpățânați pentru rudele și... |
Adevăr Divin
