www.FotoMars.ro

   ...lucru foarte deştept intrând în acest grup, pentru că propria lor credinţă salvase lumea de la prăpăd. De fapt, dacă toţi ceilalţi oameni ar fi deştepţi, s-ar alătura la rândul lor grupului. Unde-o fi cel mai aglomerat colţ de stradă?
   Niciunul dintre noi nu e scutit de acest lucru. Noi am putea fi amuzaţi de ei, acei neghiobi care cred cu tărie în profeţii apocaliptice; dar - aşa cum arată Philip Tetlock în cartea sa Expert Politicul Judgment: How Good îs It? How Can We Know? -, chiar şi "experţii" care se ocupă de prognoza economică şi politică nu au de obicei o precizie mai mare decât nespecialiştii - sau decât doamna Keech, dacă tot veni vorba. Sute de studii au demonstrat că predicţiile bazate pe "experienţa personală" sau pe "anii de pregătire" ai unui expert sunt de obicei mai precise decât cele făcute la întâmplare, spre deosebire de predicţiile făcute pe baza datelor statistice. Doar că atunci când experţii se înşală, este ameninţată însăşi baza identităţii lor profesionale. Prin urmare, aşa cum prezice teoria disonanţei, cu cât sunt mai celebri şi mai siguri pe sine, cu atât mai puţin îşi vor recunoaşte greşelile. Exact asta a descoperit Tetlock. Experţii reduceau disonanţa cauzată de predicţiile lor greşite născocind explicaţii prin care afirmau că ar fi avut dreptate "numai dacă" - numai dacă nu s-ar fi întâmplat acea calamitate puţin probabilă; numai dacă evenimentele s-ar fi sincronizat diferit; numai dacă bla-bla-bla.
   Reducerea disonanţei funcţionează ca un termostat care ne menţine stima de sine în clocot. De aceea nu ne observăm de obicei autojustificările, micile minciuni pe care ni le spu¬nem şi care ne împiedică să recunoaştem că am făcut greşeli sau că am luat decizii prosteşti. Dar teoria disonanţei se aplică şi în cazul celor cu respect scăzut de sine, al celor care se consideră fraieri, blegi sau incompetenţi. Aceştia nu sunt surprinşi când propriul comportament le confirmă imaginea proastă de sine. Atunci când fac o previziune greşită sau se supun unui ritual dur pentru a ajunge membri într-un grup plicticos, ei nu fac decât să-şi spună: "Mda, am dat-o iar în bară; ca de obicei". Un vânzător de maşini la mâna a doua care ştie că este necinstit nu simte disonanţă atunci când ascunde numărul înfiorător de reparaţii prin care a trecut maşina de care încearcă să se descotorosească; o femeie care crede că este imposibil de iubit nu simte disonanţă atunci când uşurează un bătrân de economiile de-o viaţă.
   Convingerile pe care le avem despre cine suntem ne însoţesc pe tot parcursul zilei şi interpretăm în permanenţă ceea ce ni se întâmplă prin filtrul acestor credinţe de bază. Atunci când acestea sunt încălcate, chiar şi de către o experienţă plăcută, simţim disconfort. Aprecierea puterii autojustificării ne ajută să înţelegem, prin urmare, de ce oamenii care au o stimă de sine scăzută sau care pur şi simplu se consideră incompetenţi într-un anumit domeniu nu se bucură din toată inima atunci când reuşesc să facă un lucru bine; de ce, dimpotrivă, se simt de multe ori ca nişte impostori. Dacă femeia care se simte imposibil de iubit întâlneşte un tip nemaipomenit care începe să îi facă curte în mod serios, o să se simtă bine pe moment, dar acea plăcere e posibil să fie întinată de o criză de disonanţă: "Ce-o fi văzând la mine?". Concluzia ei e puţin probabil să fie: "Ce drăguţ; se pare că sunt mai atrăgătoare decât credeam". Mai degrabă va fi: "De îndată ce descoperă cine sunt cu adevărat mă va lăsa baltă". Refacerea consonanţei o va costa scump din punct de vedere psihologic.
   într-adevăr, mai multe experimente au arătat că majoritatea celor cu stimă de sine redusă sau care au o părere proastă despre propriile capacităţi nu se simt în largul lor când au succese disonante şi le desconsideră, crezându-le accidente sau anomalii. De aceea par atât de încăpăţânaţi pentru rudele şi...