Scrise cu remarcabil talent de povestitor, Memoriile lui Valeriu Anania acoperă o lungă perioadă, din anii ’30 ai epocii interbelice, când, adolescent fiind, frecventa cursurile Seminarului Teologic Central din București, și până în 1993, când este ales arhiepiscop. Avem astfel panorama unor epoci și regimuri politice diverse din istoria României, odată cu imaginea completă a biografiei autorului, de la adolescența și tentațiile legionare conjuncturale la rolul jucat în tentativa de retragere din funcție a Prea Fericitului Teoctist și alegerea lui Daniel ca mitropolit al Moldovei, în 1990. Memoriile au inserturi de jurnal și sunt redactate în două etape: o primă parte până la întoarcerea din SUA, în 1976, iar o a doua parte după 2001, când autorul recuperează mai vechiul manuscris.
Tragismul vieții sale este refluxul voinței de a reuni contrariile, în pofida unei istorii care absolutizează parțialitatea și partizanatul. Nu e de mirare că atitudinea respectivă, ostilă oricăror încadrări definitive, a provocat animozități, acuzații virulente sau, după caz, nedumeriri. Unii au interpretat-o ca pe un riscant proiect polifonic, învecinat cu spiritul faustic al modernității. Alții au văzut în ea proba unor ezitări esențiale. În ce mă privește, cred că adevărul se află aiurea. Părintele Anania este prin excelență un om liber, un om care a refuzat să-și sacrifice înzestrările pe seama modelelor ideologice, a imperativelor previzibile sau a obligațiilor circumstanțiale. Vor fi fiind toate acestea semnele unui parcurs contradictoriu? Nicidecum. Descifrez în ele, dimpotrivă, vocația unei coerențe paradoxale, care face din demnitate o supremă valoare și cultivă neatîrnarea ca pe un superlativ al smereniei.
Teodor Baconsky
|