Autorul, în lucrarea elaborată în șase capitole, enumeră mai întâi, cum este firesc,
istoricii (și lucrările lor) care au fost preocupați de acest subiect (Samuil
Micu, Petru Maior, dr. Augustin Bunea, Nicolae Iorga, T.V. Păcățian, Ioan Lupaș,
Silviu Dragomir, Ștefan Meteș, Radu Iacob, Ștefan Lupșa, Melchisedec Ștefănescu.
Gheorghe I. Moisescu, Sextil Pușcariu, Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu ș.a),
făcând, în „Introducere”, o foarte sumară și extrem de necesară caracterizare a
lucrărilor semnate de domniile lor. După ce își exprimă speranța că „această
carte împlinește vocația unei redescoperiri a dimensiunii teologice a istoriei noastre”,
autorul tratează despre situația politică și bisericească din Transilvania
înainte de 1640, anul în care Providența Divină a rânduit pe scaunul
Mitropoliei Ardealului pe cel care, apărând cu dăruire și fidelitate dreapta
credință, va intra în calendarul creștin ortodox român la prima canonizare de
sfinți români (1950/1955).
În acest prim capitol este prezentată atât situația politică, cât mai cu seamă
cea religioasă din Transilvania, accentul principal fiind pus pe campania
prozelitistă calvină, concretizată prin trei acțiuni (numirea unui
superintendent calvin din rândul ortodocșilor, convocarea de sinoade calvine și
tipărirea de cărți cu un conținut calvin), urmărindu-se, în principal,
„reformarea” cultului ortodox. Și tocmai nerespectarea măsurilor de „reformare”
a cultului a dus, în final, la scoaterea din scaun a mitropolitului Ilie
Iorest.
Cel de-al doilea capitol, cel mai bogat, se referă la viața celui care va
deveni mitropolitul Transilvaniei, la contextul alegerii și la condițiile înscăunării
sale, după cum și la activitatea complexă pe care a desfășurat-o în calitate de
păstor al Bisericii de aici (activitate cultural-tipografică,
misionar-pastorală și sacerdotală). Născut în „partea țării ungurești” în jurul
anului 1600, a trecut munții în Moldova, ca mulți alți ardeleni, intrând în
monahism la Mănăstirea Putna, anii de ședere aici fiind „ani de urcuș
duhovnicesc”, devenind „un călugăr binecredincios și întru toate credincios”.
La recomandarea evlaviosului domn al Moldovei Vasile Lupu, cuviosul Ilie Iorest
a fost chemat la misiunea de arhipăstor al Bisericii din Transilvania, impunându-i-se
24 de condiții redactate de superintendentul calvin Ștefan Geleji. Deținând o
temeinică pregătire teologică și având o însemnată experiență cărturărească de
copist, caligraf și miniaturist dobândite la Mănăstirea Putna, cu
responsabilitate pentru apărarea Ortodoxiei, mitropolitul Ilie Iorest s-a opus,
în ciuda condițiilor 5 și 6, tipăririi cărților de rugăciune și de cântări
calvine, acesta fiind unul dintre motivele fundamentale care vor duce la
înlăturarea lui de pe scaunul mitropolitan. Chiar dacă nu se cunosc date
precise referitoare la activitatea sa culturală, mitropolitul Ilie Iorest s-a
dovedit a fi un „apologet al românismului și Ortodoxiei”, fiind un „lucrător la
biruința limbii și al culturii românești în secolul al XVII-lea”. În contextul
dificil în care a păstorit, mitropolitul Iorest a apelat însă la cea mai
practică și eficientă metodă de întărire în credință a păstoriților: vizitele
canonice.
Al treilea capitol abordează motivele religioase și politice care au dus la
înlăturarea din scaun și la condamnarea sa, precum și la întoarcerea în
Moldova, la Putna, mănăstirea de metanie. Mai întâi, autorul menționează
numeroasele vizite pastorale, „făcute cu multă iubire părintească, dar și cu
jertfă trupeasă”, insistența pe „necesitatea statorniciei în credință” și pe „obligația
menținerii conștiinței românești, ca mijloc de luptă împotriva maghiarizării
forțate”, după cum și hirotonirea de preoți „în fiecare sat prin care a trecut,
mulți dintre ei aleși dintre iobagii care aveau curată această conștiință de
neam și de credință” ș.a. Apoi, autorul include încercarea domnului moldovean
Vasile Lupu de a cuceri Transilvania. Această intenție și-a exprimat-o Vasile
Lupu în scrisoarea pe care a trimis-o sultanului după expediția de la Azov,
scrisoare care a fost interceptată de poloni, o copie a ei ajungând în mâinele
lui Gheorghe Rakoczy, principele calvin al Transilvaniei. Întrucât Vasile Lupu
era cel care-l recomandase pe Ilie Iorest pe scaunul de mitropolit al
Transilvaniei, iar acesta, prin nerespectarea condițiilor impuse la alegerea sa
în scaun, precum și prin acțiunile menționate mai sus, a întărit în mod îngrijitor
Ortodoxia, acum sosise momentul potrivit pentru Gheorghe Rakoczy de a-l
îndepărta din scaun pe mitropolitul Ilie Iorest. Între motivele pentru care a
fost condamnat, canonicul Augustin Bunea numește, cu malițiozitate
confesională, „apostazia” și imoralitatea: „nu-și împlinea datorințele de
păstor evlavios și de episcop înțelept, ci (....) se arăta în casă și afără ca
cel mai desfrânat om”.
Antepenultimul capitol, al IV-lea, ne prezintă călătoria sa în Rusia. Pe de o
parte, Mănăstirea Putna avea „intense legături cu Biserica Rusă, ea însăși
fiind ctitorită cu sprijinul cneazului Dimitrie Ivanovici”, la Mănăstirea Putna
pomenindu-se, după afirmația mitropolitului Varlaam, „marii cleji ai Moscovei și
a toată Rusia”, iar, pe de altă parte, „relațiile politice și religioase dintre
autoritățile celor două țări, Moldova și Rusia, erau foarte strânse în vremea
lui Vasile Lupu”. Beneficiind de pașaportul dat de domnitorul Vasile Lupu și de
scrisoarea de recomandare semnată de mitropolitul Varlaam, proin-mitropolitul
Ilie Iorest a întreprins o anevoioasă călătorie la Moscova, autorul descriind,
cu amănunte chiar, momentele mai importante ale acesteia, apogeul ei
constituindu-l audiența la țarul Alexei Mihailovici Romanov (1645-1676). Cu
ajutorul primit aici, mitropolitul Iorest și-a răscumpărat cei 24 de chezași,
după care s-a întors în Moldova, stabilindu-se la Mănăstirea Putna, unde și-a
petrecut „ultima parte a vieții sale”, acest aspect constituind subiectul celui
de-al V-lea capitol (penultimul) al lucrării de față. Autorul ia în discuție și
ipoteza potrivit căreia Ilie Iorest a fost, între anii 1656-1657, episcop de Huși,
iar după alții chiar și episcop de Rădăuți. Din păcate, așa cum susține
autorul, „vreme de douăzeci și unu de ani nu avem nici o știre despre marele
mitropolit al Transilvaniei”, decât însemnarea făcută pe Mineiul pe ianuarie
(datând din secolele XV-XVI), păstrat în manuscris, în limba slavonă, la
Mănăstirea Putna: „(…) ca să se știe când a murit vlădica Iorest, în anul 7186
(1678)”.
Ultimul capitol aduce în atenție cititorului „canonizarea ierarhului
transilvănean Ilie Iorest, mărturisitor al Ortodoxiei”, începând cu ședința
Sfântului Sinod din 28 februarie 1950 și terminând cu festivitățile religioase
de proclamare a canonizării sale, inclusiv „slăvirea Sfântului Ierarh și
Mărturisitor Ilie Iorest în cultul ortodox”. După concluziile firești ale
lucrării, autorul indică referințele bibliografice utilizate, bogate și
valoroase, ceea ce a făcut ca și calitatea lucrării să fie una de înaltă ținută
științifică.
Felicitându-l pe autor pentru elaborarea lucrării de față, manifestându-ne
speranța că ea va contribui la mai buna înțelegere a Istoriei Bisericii noastre
și mai cu seamă la o mai mare conștientizare a ce înseamnă a fi ortodox într-un
context pluriconfesional, și nu numai, o recomand pentru a vedea lumina
tiparului.”
|