CUVÂNT ÎNAINTE
Până la descoperirea manuscriselor copte de la Nag Hammadi (Egipt, 1945), cunoștințele noastre despre ceea ce îndeobște este cunoscut sub numele de gnosticism proveneau din scrierile creștinismului primar, din tratatele polemice al ereziologilor creștini sau din unele fragmente diseminate în operele unor scriitori păgâni. Prin urmare, nu a existat nici o informație de primă mână, nici un contact direct cu scrierile gnostice care să permită înțelegerea caracteristicilor și a raporturilor istorice și doctrinare ale acestui sistem cu creștinismul, în special.
Căutând să descopere elementele definitorii ale gnosticismului în expresia lui creștină în raport cu creștinismul tradițional, Adolf Hamack arăta că: „Teoriile gnostice reprezintă... o elenizare radicală și timpurie a creștinismului, cu respingerea Vechiului Testament în timp ce sistemul catholic (adică, apostolic și universal), o secularizare, o elenizare care s-a făcut treptat și cu păstrarea Vechiului Testament”. Un alt savant german găsea cauza disjungerii celor două sisteme în altă parte: „Gnoza este o întoarcere către originile sale orientale, o reorientalizare la fel de extremă a creștinismului”. În sfârșit, Wilhelm Bousset a pus gnosticismul pe seama unor vechi surse babiloniene și persane, declarând că acesta: „este înainte de toate o mișcare pre-creștină cu propriile sale rădăcini. Prin urmare el trebuie înțeles... în proprii săi termeni și nu ca o mlădiță sau un produs al religiei creștine. Acestor trei concepții li se adaugă numeroase alte ipoteze ale unor teologi mai vechi sau mai noi, care au speculat pe marginea raporturilor indubitabile pe care gnosticismul le are cu creștinismul primar, iudaismul primelor două secole d. Hr., misteriile grecești și religiile orientale.
Desigur, nu ne propunem aici să intrăm în problematica gnozei și a gnosticismului, aceasta fiind făcută pe larg în altă parte. Trebuie însă să reținem ideea că nu e legitim să operăm cu Gnoza ca și cum ar fi un tot unitar, având in vedere că „variația” constituie însăși legea gnosticismului.
Trăsăturile esențiale ale gnozei pot fi extrase cu ușurință din tradițiile gnostice, chiar dacă aparțin învățăturilor unor școli diferite. Avem mai întâi însăși ideea de „gnoză”, ce derivă dintr-un cuvânt grecesc care înseamnă „cunoaștere (transcendentă)”, „înțelegere (spirituală)”, „introspecție”, și care a ajuns în cele din urmă să definească întreg sistemul. Toate școlile gnostice considerau această gnosis ca fiind calitatea indispensabilă a ființei care permite, în urma unui complex proces de auto-cunoaștere, dobândirea iluminării și, prin ea, a mântuirii: „Isus a spus: «Dacă vei da la iveală ce se află înlăuntrul tău, ceea ce vei da la iveală te va salva. Dacă nu vei da la iveală ce se află înlăuntrul tău, ceea ce nu vei da la iveală te va distruge».”
Învățătorii gnostici predicau această cunoaștere spirituală (gnosis) în timp ce, spuneau ei, învățătorii tradiției ortodoxe erau adepți ai credinței (pistis). Până când gnosticismul nu a fost eradicat, ultimii nu au obosit să înfiereze „știința (gnosis) mincinoasă” a primilor. Mai toți ereziarhii creștini au preluat termenul de „gnosis” pentru a-l aplica oricărei învățături ce se deosebea de „gnoza adevărată” a Bisericii. Episcopul Irineu, cârmuitor al bisericii din Lyon (180 d. Hr.), a scris cinci volume intitulate Respingerea și Ilimicirea falsei . Gnoze, care începe cu prorriisiunea lui de a „înfățișa părerile acelora care acum predică erezia... pentru a arăta cât de absurde și nepotrivite cu adevărul sunt afirmațiile lor... fac acest lucru... ca voi să-i puteți îndemna pe cei apropiați să se ferească de un asemenea abis de nebunie și blasfemie împotriva lui Hristos”.
Reprezentanții acestei „gnoze mincinoase” își spun de multe ori „gnostici”, adică „oameni ai înțelegerii”, iar în scrierile lor se fac dese referiri la o „cunoaștere” de tip special: „Aceștia nu urmăreau vreo cunoaștere filozofică ideală sau vreo cunoaștere de tip intelectual sau teoretic, ci o cunoaștere care avea în același timp un efect eliberator și mântuitor. Conținutul acestei cunoașteri sau înțelegeri este în primul rând de ordin religios, in măsura in care se raportează la om, la lume și la Dumnezeu, dar și pentru că nu se bazează pe investigația personală, ci pe medierea divină. Este o cunoaștere obținută prin revelație, pusă la dispoziția celor aleși, care sunt capabili să o primească și are astfel un caracter ezoteric”.
Astăzi este foarte dificil, chiar după importantele clarificări aduse de descifrarea codexurilor de la Nag Hammadi, să fie degajată o concepție generală despre școlile și curentele gnostice. Totuși, dincolo de atitudinea lor comună puternic antiiudaică, se constată în majoritatea tradițiilor existența unui fond comun de idei ce constituie construcția lor de bază.
Astfel, la baza gnozei se găsește o concepție dualistă despre lume care îi determină toate afirmațiile la nivel cosmologic și antropologic. Acest dualism este asociat sau, ca să spunem mai exact, întrețesut cu o concepție monistă ce este exprimată în dezvoltarea ascendentă și descendentă a „scânteii” divine și care stă la baza identificării omului cu divinitatea (exprimată clar în ideea Dumnezeului „Om”). În acest „dualism pe fond monist” este întipărită doctrina Dumnezeului în gnoză, care e determinată în principal de ideea „Dumnezeului necunoscut”, aflat dincolo de tot ce este vizibil sau sensibil, și care încorporează „plenitudinea” (Pleroma) de îngeri și alte ființe cerești, fie acestea idei personificate (abstracții) sau ipostaze.
Un rol important este jucat de creația lumii (cosmogonia), care are scopul de a explica condiția actuală a omului, îndepărtat de Dumnezeu, și care astfel ocupă un loc considerabil în texte. Latura din această concepție dualistă despre lume care se opune polului divin – deseori descris ca fiind „lumină” – este „întunericul”, care este la rândul său descris în diferite feluri, dar mai ales în termeni de ordin fizic, precum materie și corp, sau psihologic, precum uitare sau ignoranță.
Totuși, în cadrul gnozei, tărâmul acestui pol antidivin este foarte extins: ajunge chiar și până la cerurile vizibile și include lumea aceasta și arhonții care o țin în robie, în special creatorul lumii cu trupele sale auxiliare, planetele și semnele zodiacului. Întreaga perspectivă a antichițății târzii, cu ideea sa de putere așorții (grecescul heimarmene) care domină zeii, lumea oamenilor, este aici parcă strânsă la un loc și marcată cu semnul negativ. Această lume devine o închisoare din care nu există scăpare, în afară de actul eliberator al Dumnezeului transcendent și al ajutoarelor sale care deschid o cale prin intermediul căreia omul (strict vorbind, doar o mică parte din om, adică scânteia divină) poate să se elibereze. Aici își are rădăcinile doctrina gnostică a mântuirii (soteriologia). Aceste elemente ocupă desigur cea mai mare parte din sisteme, din moment ce se raportează direct la situația actuală a oamenilor.
În fine, gnoza mai conține o „doctrină a lucrurilor de pe urmă” strâns legată de cosmologie și soteriologie în general, o eshatologie care nu constă doar în eliberarea sufletului ceresc, ci are și o semnificație cosmică.
*
Producția „literară” a gnosticismului elaborată între secolul I și jumătatea secolului IV d.Hr. a fost impresionantă, iar varietatea ei uimitoare. Ereziologul Irineu, de pildă, se plânge că gnosticii se laudă pretutindeni cu cele peste treizeci de evanghelii ale lor. La acestea trebuie adăugate, apocalipse, imnuri, texte cu caracter mitologic sau magic. Cele mai multe dintre scrierile lor foloseau terminologia, creștină, inconfundabil legată de o moștenire iudaică, susținând că oferă tradiții despre Iisus care sunt secrete, ascunse de „cei mulți” .
Deși în secolul IV gnosticismul pierdea teren, multe dintre lucrările gnostice, majoritatea scrise în sec. II și III au fost traduse din greacă în coptă, limba vorbită de creștinii din Egipt. Înainte de 1945, doar câteva dintre aceste texte gnostice erau cunoscute, fiind descoperite în secolele XVIII și XIX.
Primul dintre aceste texte a fost Pistis Sophia, păstrat în Codex Askewianus, care a fost cumpărat după moartea lui Antoninus Askew de către British Museum în 1785. Pistis Sophia constă din dialoguri purtate de Iisus cu discipolii săi, între care Maria Magdalena ocupă un loc de prim rang. Al doilea manuscris gnostic descoperit în sec. XVIII este Codex Brucianus, numit astfel după descoperitorul său, James Bruce, care l-a cumpărat în Egipt în 1773; din 1848 figurează în Bodleian Library, Oxford. Manuscrisul conține două texte, Cartea lui leu și Tratatul fără nume. |
Adevăr Divin
