Homeopatie în psihoterapie

Volumul de față este o călătorie captivantă prin sufletul omenesc. O carte cu totul nouă și originală, scopul ei fiind acela de a te face să gândești despre tine și despre metodele pe care le poți utiliza în vederea combaterii gândurilor disfuncționale, sentimentelor negative și comportamentelor dezadaptative. Din această perspectivă, „medicamentele pentru suflet” (astfel și-a intitulat inițial autoarea lucrarea), respectiv remediile homeopate prescrise în cadrul psihoterapiei cognitive, sunt menite să ne restabilească mult dorita stare de sănătate fizică și psihică...

Avem în față un manual valoros de interpretare a simptomelor noastre fizice și psihice. Un manual de care avem cu toții nevoie, fie atunci când ne găsim într-o stare bună de sănătate, pentru a ști cum să o menținem, fie atunci când ne confruntăm cu o suferință pe care dorim să o tratăm.

Aderând la străvechiul principiu „Similia similibus curaniur” (cele asemănătoare vindecă lucruri asemănătoare), autoarea găsește un punct de interferență captivant între psihologia cognitivă și homeopatie, propunând un demers terapeutic bine sistematizat, acela al psihologiei cognitiv-homeopatice.

CUVÂNT ÎNAINTE                                  5

INTRODUCERE                                      11

CAPITOLUL 1: Ce este omul?                28

CAPITOLUL II: Ce este boala?               44

CAPITOLUL III: Reguli de programare mentală       68

CAPITOLUL IV: Erori de programare mentală          90

CAPITOLUL V: Stima de sine                 151

CAPITOLUL VI: Frica de moarte             181

CAPITOLUL VII: Boala – remaniere cognitivă          209

               Sistemul respirator și cutanat        212

               Sistemul digestiv                   223

               Ficatul                                   230

               Sistemul nervos                     231

               Sistemul cardio-vascular        238

               Sistemul urinar                      246

               Sistemul de reproducere        251

CAPITOLUL VIII: Sepanarea softului uman   260

CONCLUZII                                          276

ANEXÃ – TIPURI DE PERSONALITATE    284

BIBLIOGRAFIE                                      300

INTRODUCERE

În meseria de medic există multe satisfacții, deseori legate de sentimentul că îți poți ajuta semenii. Poate părea o motivație altruistă în adevăratul sens al cuvântului – și nu neg faptul că medicii sunt, poate, mai îndreptați spre binele comun, spre împărtășirea și identificarea cu ceilalți. Totuși, altruismul care descrie plăcutul sentiment de a putea fi de ajutor altora este imaginea din oglindă a egoismului de a te simți important, util, de a spera în sinele tău profund că alte persoane au nevoie de tine. Neajutorarea pe care un medic o experimentează în fața unui caz pe care nu reușește să îl rezolve este însă nota de plată pentru satisfacțiile experimentate în restul cazurilor soldate cu succes.

Și poate un ego exacerbat este ceea ce transformă o persoană care se supune bolii într-un medic care se vrea capabil a se lupta de la egal la egal cu boala, cu viața și cu moartea. Necesitatea de a te simți stăpânul întâmplării, de a controla suferința și chiar nefericirea, este poate orgoliul suprem. În fața unui pacient pe care nu îl poate ajuta, medicul se simte neajutorat și revoltat. Revoltat împotriva întâmplării nefericite, împotriva suferinței nemeritate, împotriva vieții nedrepte, împotriva științei care lasă loc statisticii impersonale – statistică în care fiecare procent înseamnă mii de destine tragice si milioane de ore de suferință umană. Pe măsură ce acumulezi experiență în meseria de medic, sentimentul de a simți că deții controlul bolii crește proporțional cu cel de a te simți vulnerabil în fața incontrolabilului. Poate de aceea există foarte puțini medici care sunt atei: marea lor majoritate cred într-o formă sau alta de intenție exterioară lor, intenție la care fac apel în gând – fie că recunosc sau nu – atunci când urmăresc evoluția unui caz în care au făcut tot ce au știut mai bine, dar care nu pare să le răsplătească eforturile. De multe ori, intenția exterioară medicului, pe care acesta nu o poate controla, ia forma lui Dumnezeu, a norocului sau a sorții. De foarte multe ori însă, medicii simt că este vorba despre intenția pacientului de a se vindeca, despre propria lui dorință de a trăi sau de a-și schimba viața. Această intenție personală a pacientului a fost obiectivată statistic și denumită efect Placebo. Toate testele care evidențiază eficacitate a unui medicament se raportează la procentul Placebo, adică la procentul de persoane care au primit doar zahăr – administrat într-o formă asemănătoare medicamentului propus – și care au declarat că se simt mai bine, deși substanța chimică ce ar fi putut produce însănătoșire lipsea cu desăvârșire din comprimatele lor. Procentul Placebo poate fi foarte ridicat în anumite studii, putând ajunge chiar la 30%. Ceea ce înseamnă că aproape o treime dintre bolnavi se pot însănătoși doar crezând că se vor însănătoși. Adică atunci când au încredere în ceva (medicamentul administrat) sau în cineva (medicul lor). Încrederea pare a fi un medicament extrem de puternic și totuși este doar UN GÂND.

Dacă un gând este ceea ce asigură (într-o treime din cazuri) însănătoșirea, înseamnă că medicamentele pe care le folosim (și care rareori au rezultate bune la mai mult de 50-70% dintre pacienții cărora li se administrează), adaugă atât de puțin eficienței pe care o are GÂNDUL... Dacă luăm în considerare și efectele adverse pe care orice medicament le are asupra organismului uman, devine evident faptul că cea mai eficientă formă de tratament pare creșterea procentului de persoane la care se manifestă efectul Placebo, adică al persoanelor care cred că se vor însănătoși, care au încredere în ceva! cineva.

Ajungând la această concluzie, am devenit mult mai atentă la discursul pacientului din cursul anamnezei: de atunci încoace, nu mai zâmbesc (puțin ironic) atunci când pacientul din fața mea spune că „îl dor toate” de când i-a murit soțul sau atunci când dă vina pentru problemele sale de sănătate pe conflictul pe care îl are cu copilul său. Am început să scriu mai puține bilete de trimitere către alte specialități medicale și să depun mai multe eforturi pentru a convinge pacientul să încerce să se împace cu gândul sau cu fiul, măcar de dragul propriei sănătăți. Am ajuns astfel să aflu mult mai multe lucruri despre viața personală a pacientului, să îl cataloghez mai puțin ca fiind „un caz” și să îl consider mai degrabă o persoană, o poveste de viață, o experiență unică a vieții.

Cu timpul, am ajuns să leg simptomele și durerile pacientului din fața mea, nu doar de diagnosticul pe care îl scriu pe rețetă, ci de evenimentele prin care pacientul a trecut, de cursul pe care l-a avut viața sa și de modul în care se raportează în prezent la viață. Am ajuns să mă întreb „ce îl cocoșează” – în mintea sa – pe bărbatul puternic care intră în cabinet aproape târându-se din
cauza durerii de spate, „ce s-a rupt” în interiorul femeii care poartă proteză de șold, „cine ar trebui să o sprijine” pe bătrânica ce merge atât de greu în cadru. Și cum educațional sunt atașată de zona rațională, științifică a evenimentelor și proceselor, am simțit nevoia să caut explicații pentru aceste legături, pentru modul în care suferințele fizice; cele emoționale și chiar destinul uman sunt legate, sunt exprimări ale aceleiași experiențe de viață – așa cum febra, tusea și strănutul sunt expresii ale aceleiași prezențe virale. Am început să caut liantul dintre ele, în cărți și cursuri de medicină, psihologie și psihosomatică.

Ajutorul neașteptat a venit însă din zona medicinii complementare. Homeopatia este o specialitate de medicină complementară care folosește remedii (un fel de medicamente) care se prescriu pacienților, .nu pe baza diagnosticelor, ci pe baza suferințelor lor, suferințe care includ atât simptome fizice, cât și probleme emoționale, anumite modele de raportare la viață și chiar experiențe trăite (de exemplu: emigrare / pierderea cuiva drag / dezamăgire în dragoste etc.). Citind tablourile remediilor homeopate, am regăsit – cu surprindere – tablouri ale propriilor mei pacienți, de parcă cineva i-ar fi cunoscut și ar fi știut de ce boli vor suferi. Așa că următoarea întrebare care solicita un răspuns a fost: „de ce o anumită conjunctură de viață sau un anumit mod de a ne raporta la experiență se soldează cu anumite suferințe fizice?”. De ce astmul cu declanșare nocturnă este asociat cu frica de moarte și neîncrederea în ceilalți? De ce anemia este asociată cu o personalitate care se pune în slujba altora? De ce pierderea unei persoane dragi declanșează boli care produc senzația de nod în gât? Și, în fond, ce este boala? O suferință fizică sau una psihică?

Să zicem că suferim de ulcer. Dacă ulcerul este o suferință fizică, este evident că în curând el ne va produce și o suferință psihică, deoarece simptomele lui ne afectează și la nivel psihic: nu putem mânca anumite lucruri, suntem indispuși de durerea persistentă care ne face să renunțăm la anumite activități, la programe care ne făceau plăcere, care ne afectează munca. În curând ne vom simți iritați, nervoși, luăm medicamente, facem investigații, ne îngrijorăm din nou. Apare astfel stresul psihic care, desigur, este implicat în apariția multor altor boli. Boala psihică este la fel de strâns legată de cea fizică: depresia, anxietatea sunt în strânsă legătură cu apariția unor boli, așa-numite psihosomatice: ulcer, boli de inimă, migrene, fibromialgie etc. Pare să fie un cerc vicios în care odată intrați ne învârtim ca niște șoric ei în roată. Cum ieșim?

Primul ajutor este medicina clasică, cea alopată. Așa că urmăm scenariul acela cu investigații, medicamente, eventual intervenții chirurgicale. Și totuși, studiile care dovedesc eficiența medicamentelor m-au pus pe gânduri. Nu există nici un medicament sau procedeu terapeutic care să își dovedească eficiența în 100% din cazuri. Nici măcar unul. Astfel, administrarea medicamentelor alopate pare cumva o loterie. E ca și cum am spune că, dacă un șurub la o mașină este desfăcut, atunci strângând șurubul s-ar putea să rezolvăm problema – sau nu. Dacă nu se rezolvă, atunci probabil că există și o altă problemă! Așa că o căutăm. Mai găsim câte ceva defect. Reparăm și această defecțiune. Și tot așa... Astfel apar cearceafurile de rețete medicale și trimiterile
în lanț către medici specializați în alte domenii medicale. Marea problemă est: că, dacă strângi șurubul slab dintr-o mașină, faci numai bine. In organismul uman însă, dacă ai rezolvat o problemă medicală, sigur faci și ceva rău. Există un cost pe care îl plătește tot organismul: efectele adverse ale medicamentelor. În cel mai bun caz, în orice prospect, la efecte adverse se scrie: nu sunt cunoscute / raportate. Și aceasta pentru că medicii au observat că este aproape imposibil să nu existe efecte adverse. Organismul uman este ceva foarte diferit de o mașină: la o mașină, un șurub nu folosește decât la prinderea, să zicem, a unei manivele.

Punct. Dacă șurubul este la o bucșă, de exemplu, el nu are legătură decât cu bucșa, nu și cu radiatorul sau injectorul. Îl strângi, rezolvi problema. La nivelul organismului însă nu există așa ceva: dacă strângi șurubul slăbit de la bucșă, atunci strângi foarte tare multe alte șuruburi de la carburator sau injector sau chiar din toată mașina. Atât de tare le strângi, încât le poți rupe pe cele
care nu erau slăbite.

Un exemplu clasic este ulcerul care apare la persoanele care iau medicamente pentru dureri articulare. Aceste medicamente sunt inhibitoare (adică scad nivelul) unor „suruburi chimice” numite ciclooxigenaze, care sunt însă necesare în asigurarea protecției mucoasei gastrice. Ajungem astfel să ni se amelioreze durerile produse de artroză (căci de vindecat nu se pune problema), dar să suferim de dureri gastrice. Luăm în continuare substanțe care scad secreția de acid gastric și suportăm efectele secundare ale acestora, și așa mai departe.

Tratamentul medicamentos pare astfel o încercare de a scădea nivelul apei doar dintr-unul din componentele unui sistem de vase comunicante, scoțând apa din el; desigur că nivelul apei va scădea în tot sistemul, inclusiv în alt vas care va fi acum sub nivelul lui de avarie. Așa că organismul nostru seamănă mai degrabă cu un sistem de vase comunicante și nu cu o mașină făcută din piese solide între care se află sisteme solide de legătură (cum ar fi șuruburile), Având rezultatele cercetărilor ultimilor ani din medicină, știm azi – mai mult că oricând  că afectarea – unei anumite verigi chimice a organismului (enzime, coenzime, prostaglandine, hormoni etc.) nu determină afectarea unui singur organ, ci a mai multor organe, aparent diferite, care sunt dependente de acea verigă; fiecare „șurub” chimic se găsește în multe organe și sisteme și asigură mai multe funcții. Dovada este faptul că pacienții care prezintă o singură afecțiune, un singur organ afectat, sunt rarisimi. De cele mai multe ori, ei descriu simptome care aparțin mai multor sisteme din organism. Noi, medicii, suntem cei care, dintr-o sumă de simptome descrise de pacient, le alegem pe cele care intră în tiparul unei anumite afecțiuni, ignorându-le pe celelalte sau trimițând bolnavul și la un alt medic, de altă specialitate.

Și cu toate acestea, medicina clasică consideră că simptomele fizice sunt separate de cele psihice. Acceptă totuși faptul că stresul psihic stă la baza declanșării multor afecțiuni, fiind frecvent citat la capitolul factori de risc. Noile ramuri de dezvoltare științifică în domeniul medical (cum ar fi neurofiziologia, psihoneuroendocrinologia, neuropsihologia) au dovedit însă legătura simbiotică a problemelor fizice și a celor psihice. Neurofiziologia a demonstrat științific că afecțiunile fizice și cele psihice sunt strâns legate de existența acelorași substanțe. Stările psihice sunt dependente de anumite substanțe secretate în creier, dar și în alte țesuturi, numite neurotransmițători. Aceștia produc, pe de o parte, o anumită dispoziție psihică, dar pe de altă parte, au rol foarte important în declanșarea unor boli somatice, fizice. Să luăm ca exemplu dopamina. Este secretată de creier și este numită hormonul plăcerii pentru că determină o stare de plăcere. Este implicată și în adicțiile de diverse substanțe sau comportamente. Pe de altă parte, ea are efecte foarte importante la nivel fizic. Este folosită ca medicament de primă intenție în insuficiența cardiacă, de exemplu, pentru că ea determină creșterea forței de contracție a inimii. Tot de ea depinde coordonarea mișcărilor noastre, dovadă fiind tremurul din boala Parkinson, boală care este produsă de afectarea dopaminei.

Dopamina este produsă în creier, de o zonă numită nucleus accumbens, dar și de alte zone ale cortexului, zone care se activează atunci când am obținut o recompensă în urma unei decizii corecte. Aceste corespondențe au fost demonstrate de prof. Wolfgang Schultz (Universitatea Cambridge), care a arătat că atunci când o maimuță primește o recompensă în urma alegerii cartonașului corect, aceste zone se activează si determină creșterea secreției de dopamină. Scăderea secreției de dopamină sau scăderea sensibilității receptorilor ei determină boala Parkinson în cursul căreia bolnavii nu mai au capacitatea de a învăța sau de a lua decizii. Iată deci că senzația de plăcere, capacitatea de a învăța, abilitatea de a lua decizii, se află în strânsă legătură (prin același hormon) cu forța de contracție a inimii, dar și cu coordonarea activităților motorii. Prin urmare, o persoană care are nivelul de dopamină crescut, are o coordonare motorie mai bună, se simte mai bine si are o forță de contracție a inimii îmbunătățită. Pe de altă parte, s-a constatat că o așteptare pozitivă, a unui lucru plăcut care urmează să se întâmple, determină o secreție crescută de dopamină. Acest lucru a reieșit din studiile asupra efectului Placebo realizate la Universitatea Michigan, care au demonstrat că atunci când pacienții se așteptau ca medicamentul pe care îl luau (și care nu era decât o pastilă de zahăr) să îi facă să se simtă mai bine, li se activa zona din creier responsabilă cu secreția dopaminei. Mergând pe acest fir logic, pare evident faptul că, dacă în cursul unei psihoterapii, de exemplu, pacientul este ajutat să aibă așteptări pozitive de la demersul terapeutic, acest lucru va duce și la ameliorarea unor simptome fizice (cum ar fi insuficiența cardiacă) sau la îmbunătățirea activităților motorii, a coordonării.  

Acesta nu este decât un exemplu al modului în care afecțiunile fizice și cele psihice există într-o strânsă unitate, neputând exista unele Iară celelalte. De altfel, în DSM – IV, manualul de diagnostic al bolilor mentale, se scrie:

Pag. 11 – 17