Memoriile unui isihast. (Vol. 2)
M-a izbit întotdeauna felul în care părintele Ghelasie știa să fie viu: prin cuvânt, prin gest, prin privire... Totul era molipsitor de viu la el, era învietor. A deveni creștin în proximitate a părintelui era drum de la amorțire și indiferență la viață. Prin părintele am înțeles creștinismul nu ca pe o învățătură, ci ca pe propria-mi înviere... |
20.00 RON (Stoc 0)
• Adresa de e-Mail la care dorești să primești notificarea
Detalii:
M-a izbit întotdeauna felul în care părintele Ghelasie știa să fie viu: prin cuvânt, prin gest, prin privire... Totul era molipsitor de viu la el, era învietor. A deveni creștin în proximitate a părintelui era drum de la amorțire și indiferență la viață. Prin părintele am înțeles creștinismul nu ca pe o învățătură, ci ca pe propria-mi înviere. Vocația creștinului, și mai ales a celui care liturghisește, este de a deveni cercetător în ale Duhului, experimentator în acel spațiu de revelare a prezenței dumnezeiești care este „laboratorul” liturgic. Nu există creștin fără experierea harului, după cum nu există nici cercetător onest în ale Duhului care să se ascundă în spatele bibliografiei teologice, care să rămână simplu manipula tor de concepte religioase, fie aceasta și cu îndemânare academică. Părintele, pentru mine, face parte din categoria celor care fac din experiența Duhului însăși viața lor. Pr. dr. Răzvan Ionescu,Parohia creștin-ortodoxă Sf. Parascheva-Sf. Genoveva., St. Sulpice, Paris |
Cuprins:
NEVOINȚELE ISIHASTE ... 5 URCUȘUL ISIHAST ... 195 POSTFAȚÃ ... 327 |
Fragment:
NEVOINȚELE ISIHASTEXIV
Continuăm manuscrisul cu partea a treia, „Nevoințele Isihaste”. Aici este practica propriu-zisă. Este drept că fără o relatare teoretică și fără fixarea termenilor de bază nu se poate trece la practică, dar eu sunt nerăbdător, împlinesc aproape un an de mănăstire și tot mai mult mi se umple inima de dorința unei trăiri concrete duhovnicești. Chemarea mea pentru viața călugărească parcă în aceasta capătă sens. Descoperirea isihasmului este temelia vieții mele călugărești. O chemare tainică mă atrăgea spre această viață, tocmai ca să descopăr trăirea isihastă. Din copilărie mi-au plăcut mult poezia și legendele, mai ales viețile eroilor și ale sfinților. Îmi place, de asemeni, muzica, deși eu nu sunt capabil să reproduc nici cea mai simplă melodie. Am chiar dificultăți aici când la biserică nu pot cânta cu frații și părinții, deși citesc mulțumitor. Mă extaziez adesea când se cântă podobii și axioane și suspin tăcut că eu nu pot participa direct. Un ceva din mine se pune în mișcare și toată Ființa mea parcă se antrenează într-o trăire intensă. Cuvintele pentru mine la fel au o Taină enormă. Orice Cuvânt mi se pare Întreaga realitate într-o formă specifică. Aici în mânăstire am descoperit plăcerea să mă fixez pe Cuvinte, nu atât repetându-le, cum de obicei se face, ci ascultându-le acea Șoptire a lor. De acum orice Cuvânt mi se pare Un Viu de Sine ce are deja un limbaj de sine, care mă atrage ca un miracol. Orice Cuvânt mi se pare o Întreagă Carte în care poți citi intr-un Anume fel totul. Acest limbaj tainic de Cuvânt mi l-a descoperit mie Manuscrisul Neofiților. Scrie undeva că începutul misticii isihaste este descoperirea tainei Dialogului și Conversației în Cuvânt ce este transcenderea Meditației de Minte în Vorbire Transcendentală pură de Suflet. Meditația este mișcarea în Gând, pe când aici este mișcarea în Cuvânt, în limbajul interior de Cuvânt al însuși Cuvântului. Din manuscrisul Neofiților am înțeles că Sufletul-Ființa are Limbaj pur de Cuvânt, care acesta apoi se traduce-prelungește în Limbaj de Gând în Mintea Corpului energetic. Cuvântul este înaintea Gândului, Arhetipul și Originea Gândului. Limbajul pur de Suflet este Cuvântul și Cuvântul la rândul său are al doilea limbaj, cel de Gând. Așa Isihasmul este Limbaj direct de Cuvânt dincolo de cel de Gând, ca Odihnă a Gândului și a Minții. Aceasta mie îmi definește tot sensul practicii isihaste. Noi după căderea din Rai credem Gândul-Ideea originea și formarea Cuvântului, când în fond Cuvântul este însuși Arhetipul și Originea Gândului-Ideii. Noi nu mai știm ce este Cuvântul în Sine și îl confundăm cu Limbajul de gradul doi al Cuvântului, cu Gândurile-Ideile-Reprezentările mentale. Aici este Taina misticii isihaste, redescoperirea Limbajului din Interiorul Cuvântului în întoarcerea Gândului în Originea sa Cuvântul. De aceea isihasmul se mai numește Oprirea Minții în Rugăciunea Cuvântului Dumnezeiesc. Isihasmul nu este Meditația Minții, ca în celelalte mistici, nu este Limbajul Minții, ci este întoarcerea Limbajului Minții în Arhetipul Limbajului Cuvântului în care Mintea se Odihnește nu în Meditație de Sine, ci în Intrarea în Limbajul pur de Cuvânt ce este direct în cuvânt fără Gând. Gândul-Ideea este o Scânteie de Mișcare de Cuvânt, nu însuși Cuvântul, ce este Totalitate de toate Gândurile deodată. Cuvântul este direct Conștiință, pe când Gândul este Semi-Conștiintă ce în ansamblul altor Gânduri pot da Conștiință. Orice Cuvânt este dintr-o dată totală Conștiință și mișcările din Cuvânt-Conștiință ca Ecou-prelungire apoi se fac Gânduri mentale din Corp-energii. Gândurile nu sunt direct Conștiință, ci Emanații ale Mișcărilor deja de Cuvânt în Sine. Aici este Taina Opririi Gândului în metoda isihastă, ca Reîntoarcerea în Cuvânt în care Gândul se Odihnește și se Rememorează cu Arhetipul Cuvântului. Gândurile nu sunt formări evolutive de acumulări mentale, ci sunt Limbaj de Limbaj Transcendental de Cuvânt. După cădere rămânem doar cu limbajul mental, fără Arhetipul-Limbajul de Cuvânt-Suflet și de aici interpretăm Limbajul doar ca limbaj mental. Aici este valoarea misticii în Cunoașterea Realității. Știința și metafizica sunt incomplete fără Mistică, ce este o Cunoaștere reală și obiectivă dincolo de Mental. Acest Dincolo de Mental nu este o Abstractizare și dincolo de Abstractizare, ci este Concretul în sine al Abstractizării mentale. Oprirea mentalului nu este Subtilizarea a însuși mentalului, cum se face în Meditațiile mistice, ci este Reîntoarcerea mentalului în Originea sa, Cuvântul Transcendental, ce nu mai este limbaj mental, ci Limbaj direct de Suflet-transcendental. Creștinismul susține că este Un Limbaj pur de Suflet tot așa de Concret ca și cel mental-energetic, care, și mai mult, este de fapt suportul și Arhetipul limbajului mental. Aici este toată Taina misticii isihaste și de aici practica isihastă. Isihasmul este Odihna Minții în Icoană-Cuvânt. Cuvântul este Icoana Gândului mentalului. Gândul se închină în Cuvânt și Închinăciunea-Rugăciunea Gândului este intrarea în Cuvânt Icoana transcendentală. Meditația mentală este Nostalgia după Cuvântul Arhetipal, după Odihna Gândurilor. Dacă Meditatia nu ajunge să iasă din Mental, rămâne o Auto-mentalizare, sesizată de mistici ca o nereușită, fără Intrarea în Transcendental. Acele stări Supramentale mistice sunt tocmai Intrarea în Cuvânt. Misticile necreștine ajung în Cuvântul Nedefinit în Depășirea mentalului, dar nu și în Trans-Limbajul Cuvântului pe care îl au doar Creștinii. În creștinism, Cuvântul-Ființă însăși nu este Nemanifestatul-Principiu Ultim, ci este tocmai Limbajul pur Sufletesc în care este Adevărata Viață Transcendentală Arhetipală, care apoi se Traduce-prelungește în Complexul Mental al Corpului-energiilor. După cădere, Această Viață pur Transcendentală se înlocuiește cu așa-zisa Viață în diferite Ceruri, ca Răsplătire și merite ale celor Sfinți, pe care mistica pură o consideră tot o Viață mentală inferioară, adevărata mistică fiind Intrarea în Dumnezeire, pe care noi creștinii nu o vedem ca Absorbire în Dumnezeu, ci o Îndumnezeire a Creației fără transformare în Dumnezeu, o Transfigurare-Întrupare a Creației în Dumnezeire fără amestecare, dar în Întrepătrundere. Mistica creștină este o Supra-mistică a Întrupării reciproce, Întruparea lui Dumnezeu în Ființe de Creații și Întruparea Creației ca Îndumnezeire, fără să se amestece, dar Participând Una la Alta fără Absorbire reciprocă, ci În Transferare-Transfigurare reciprocă. Aceste afirmații, pe care le-am citit În Manuscrisul lui Neofit, mie mi se par extraordinare. Comparatia cu Sămânța-Dumnezeu și Pomul-Creație născut ce apoi Rodește iarăși Sămânța mi se pare esența misticii creștine. Cuvântul-Logosul se face Sămânța-Arhetipul Ființei de Creație-Pomul, se întrupează În Ființa de Creație și se Lasă Asimilat de Ființa de Creație, care la rândul ei Trebuie să Rodească Sămânța-Cuvântul, ce înseamnă întruparea apoi a Creației În Dumnezeire, ce este îndumnezeirea de care ne vorbește teologia. Această Dublă întrupare este esența misticii Isihaste. Noi avem în Ființa noastră Un Cuvânt Logos Fiintial Dumnezeiesc-Scânteia pur Dumnezeiască întrupată în noi, al cărei Limbaj se face Pom de Creație, ca apoi Noul Limbaj-Pom Creat să Rodească, să se Întrupeze și el ca Răspuns Asemănător, să Reînvie Sămânța-Cuvântul, să se Reîntoarcă în Cuvântul Arhetipal din care s-a Născut. Dar Sublimul creștin nu este Desființarea Seminței în Pom și desființarea Pomului în Rodul Seminței, ci este în Dubla și Egala Coexistență, atât a Seminței-Arhetipale, cât și a Pomului care Rămâne la fel Arhetip de Creație, ce se Regenerează Reciproc, rămânând fiecare ceea ce este în Participare-Trăire a Celuilalt prin Proprie Ființă tocmai prin Păstrarea neamestecată a propriei Ființe. Amestecarea-absorbirea ar fi tocmai desființarea Esenței Participării Reciproce Dialogale, Sămânță-Pom în Coexistență Veșnică, în Comuniune eternă de Depășire-Deschidere de Sine, nu ca închidere-Egoism Transcendental, de absorbire în Singularitate de sine. Dumnezeul Creștin nu este Singularitate de Sine, de aceea este Treime Permanentă și Chipul Comuniunii este Chipul Transcendental de Limbaj Dialog, nu Monolog limbajul Dumnezeiesc Cuvântul-Sămânță se lasă Transpus în limbajul Creat Pomul, Fiecare fiind Odihna Celuilalt, ca întrupare în Celălalt, nu desființare în Celălalt, ca Permanentizare în Celălalt, nu ca absorbire. De aici marea Taină a misticii Isihaste ca metodă a Odihnei Minții-Corpului în Cuvântul-Sufletului. Această descoperire mie mi se pare uimitoare și îmi dă toată înțelegerea misticii și practicii isihaste. Metoda isihastă, de a Introduce Mintea în Inimă, nu mai este un Convenționalism de metodă oarecare, ci este o Esență de Raîntrupare a Minții în Cuvântul-Inima Arhetipală, unde Mintea se Odihnește și se Reintoarce la Limbajul Arhetipal, nu la Anihilare de Limbaj, ci la Rememorare de Limbaj. Manuscrisul ce relatează „Nevoințele Isihaste” este foarte schematic, aforistic chiar, și de aceea eu Îl transpun și, cu slabele mele înțelegeri, nu atât ca să fac eu un Comentariu, ci ca o încercare de a pune în Practică. Totodată, sunt favorizat și de niște împrejurări cum nu se poate mai nimerite. Părintele Staret mă uimește cu surpriza de a-mi da Blagoslovenie pentru Isihasm. Am îndrăznit să-i spun la Spovedanie că doresc mult practica isihastă a Neofiților și după ce m-a ocărât zdravăn că am înclinații bolnăvicioase, mi-a permis să încerc, dar sub supravegherea atentă a Lui Awa Arsenie. Și încă o împrejurare peste așteptări este că în mânăstirea noastră mai vine un călugăr vârstnic de la un schit apropiat, din motive de boală acolo neavând condițiile de rigoare. Și încă una parcă special aranjată, tot în acest timp se retrage aici la noi un fost profesor universitar despre care se vorbește că a căzut în misticism și acum la sfârșitul vieții vrea morțiș să se facă, monah. Părintele cel bătrân se numește Awa Isaia, iar profesorul, fratele Vasile. Părintele Stareț Încă o dată m-a uimit cu înțelepciunea sa, că i-a primit cu brațele deschise pe amândoi, deși este destul de drastic față de cei ce vor să intre în mânăstirea noastră. Încă din primele zile, am aflat că Awa Isaia este chiar un trăitor Isihast, iar fratele Vasile este tobă de carte și știe tot felul de practici mistice pe care se silește acum să le creștineze. l-am vorbit fratelui Vasile de Manuscrisul Neofitilor, pe care l-a citit În câteva zile și, entuziasmat la maxim, m-a rugat să-l comentăm împreună. Așa că dintr-o dată eu cu Awa Arsenie, cu Awa Isaia și fratele Vasile formăm un mic grupuleț isihast. Awa Arsenie ne-a pus sub canon să fie totul sub taină, să respectăm cu strictețe regula mânăstirii, iar ca nevoință individuală de chilie, să Încercăm și practica isihastă. Astfel, partea a treia din Manuscris – „Nevoințele Isihaste” – le transpunem în combinație cu o încercare de punere în practică. Pag. 5 – 9 |