Adevăr Divin
STRESUL: Tehnici de supraviețuire
| Îmi propun să numesc o parte dintre problemele cu care se confruntă ființa umană, deoarece actul numirii ne conferă adesea o anumită putere asupra acestor probleme. Marea majoritate a oamenilor, în raport cu frica, interpretează greșit semnalele acesteia și în mod similar procedează și când încearcă să acționeze în vederea eliminării acesteia. Drept urmare duc, metaforic vorbind o viață de prizonier, într-o celulă confortabilă, sub tutela ignoranței și înconjurați fiind de zăbrelele fricii. |
25.00 20.00 RON (Stoc 0)
• Adresa de e-Mail la care dorești să primești notificarea
Detalii:
Creierul mijlociu recepționează orice pericol ca fiind de natură fizică, astfel că, în majoritatea situațiilor confrontaționale (reale sau fictive). Tindem să rămânem inerți sau simțim nevoia de a evada. Pentru mecanismul nostru de supraviețuire, fiecare agent al stresului se prezintă ca un război în sine, fie acesta și miniatural. Iar oamenii în majoritatea lor, când traversează o situație conflictuală de orice natură, sunt predispuși să devină obiecte conștiente ale asaltului anxietății. Din acest adevăr rezultă că oamenii nu vor – iar cel mai adesea nici nu o vor face – să participe la ceea ce consideră a fi un conflict amenințător. Geoff Thompson, Stresul – Tehnici de Supraviețuire |
Cuprins:
Despre autor ... 5 Introducere ... 11 Capitolul unu Cunoașterea inamicului ... 21 Capitolul doi Înțelegerea Celuilalt – Nu o luați personal! ... 26 Capitolul trei Ipoteza inversată U ... 34 Capitolul patru Întotdeauna îi facem să sufere pe cei pe care îi iubim ... 52 Capitolul cinci Care sunt cauzele stresului? ... 69 Capitolul șase Cine este predispus la stres? ... 79 Capitolul șapte Reacții imediate la stres ... 88 Capitolul opt Simptome ale stresului de termen lung și de termen scurt ... 125 Capitolul nouă Mecanismele de apărare ... 155 Capitolul zece Mecanismele de înfruntare ... 176 Capitolul unsprezece Responsabilitatea ne aparține ... J 81 Capitolul doisprezece Eul, Sinele și Supraeul ... 187 Capitolul treisprezece Potolirea stresului ... 198 Capitolul paisprezece Ajutorul profesionist ... 218 Epilog O cameră la han ... 220 |
Fragment:
Capitolul unu Cunoașterea inamicului
Subiectul principal al acestei cărți este înțelegerea dușmanului numit stres. Se spune adesea: „cunoașterea este putere”; în cazul stresului este valabil cu atât mai mult. Avem nevoie de o înțelegere, fie aceasta și minimală, a organismului nostru, dacă ne este dată o unică existență pământească. Din păcate, se pare că oamenii cunosc mai multe despre motoarele mașinilor decât despre mecanismele interioare ale propriului corp. Mulți dintre noi își parcurg întreaga durată de existență fără să se cunoască nici pe ei înșiși, nici pe ceilalți. De îndată ce începeți să vă cunoașteți pe voi, partea bună este că, în mod automat, îi veți înțelege mai bine și pe cei din jur, deoarece din punct de vedere biologic suntem cu toții alcătuiți din același material. Cunoașterea propriei mele persoane a avut o influență profundă asupra modului în care am reacționat în situații potențial violente, în calitate de paznic la un club de noapte unde lucram. În tinerețe, nu cunoșteam faptele esențiale despre mine însumi, iar ceea ce știam nu trecea dincolo de ceea ce vedeam în oglinda de toaletă în fiecare dimineață. Eul meu cel adevărat, cel ascuns înăuntru, îmi era aproape complet străin. Înainte de experiența de paznic – de fiecare dată când se ivea o situație neplăcută – instinctul meu era întotdeauna cel de a fugi de confruntare. Datorită conștientizării ulterioare, am înțeles că reacția mea este naturală și previzibilă. Fără viziunea retrospectivă, m-aș fi simțit ca un laș, complet singur, singurul din lume atât de speriat. Prin neștiință, mi-am sporit îndoiala de sine. Echivalam impulsul de a fugi cu slăbiciunea. Ca începător, am permis acestor emoții foarte puternice să mă depășească, astfel încât am fugit de majoritatea momentelor conflictuale din viața mea. Eram cel care fuge mereu! Iar de fiecare dată când fugeam, îmi era cu atât mai greu să rezist următorului puseu de frică. Cu înfrângerea în inventarul trecutului meu, eșecul îmi devenise normă. Pentru a depăși această carență, mi-am propus să-mi înfrunt temerile. Mi-am antrenat voința până când a devenit îndeajuns de puternică încât să-mi depășesc înclinația de a-nu nega potențialul de fiecare dată când îmi era frică. Cu toate acestea, continuam să mă confrunt cu neplăcerile cauzate de secreția adrenalinei, iar în calitate de paznic, obișnui am să-i atac pe agresori cât de repede puteam, de regulă mult prea devreme, doar pentru a termina cât mai repede totul. Clienții care aveau doar o slabă izbucnire agresivă adresată mie, primeau un pumn în ochi (sau chiar mai rău) pentru necazul provocat. Am devenit temător foarte repede, iar pe atunci socoteam că așa este și firesc. Acum realizez cât de îngrozitor și de stupid eram să cred că cei ce se tem de mine sunt datori chiar să mă respecte. Într-o lume dominată de reciprocitate, frica nu face decât să atragă și mai multă frică și reprezintă o formă secundară de violență. În esență, de fiecare dată când simțeam frică, loveam pe cineva. Eram asemenea legendarului om al cavernelor, având drept „mijloc de comunicare” bâta cea urâtă. Din acest motiv, am căpătat o reputație de bătăuș, de om care întâi lovește și de-abia pe urmă pune Întrebările. Pe măsură ce m-am familiarizat cu adrenalina, mi-am dezvoltat o profundă înțelegere a funcționării acesteia. Am învățat cum să îmi dirijez reacția de anticipare pentru perioade din ce în ce mai lungi. Uneori, în cazul unor pericole mai mari, chiar și pentru luni în șir. De asemenea, mi-am dat seama, din discuțiile purtate cu ceilalți paznici, că toți împărtășim același sentiment, în grade variate, doar că unii izbutesc să îl ascundă mai bine decât alții. Așadar, n-am mai corelat secreți a de adrenalină și sentimentele specifice acesteia nici cu lașitatea, nici cu frica. Aceasta era doar o simplă pregătire biologică pentru ceea ce creierul meu considera a fi o bătălie pe viață și pe moarte cu elementele. Era ceva normal, la fel de normal ca și nevoia de a urina sau de a-ți fi foame și sete. Am semănat sămânța autocunoașterii și am cules încrederea și Drept urmare, am început să lovesc tot mai puțini oameni și în loc să-mi folosesc forța, am apelat, în schimb, la comunicarea verbală ceea ce i-a bucurat pe mulți locuitori din Coventry. Mai mult, am inițiat experimente cu sindromul fricii. M-am expus la situații variate, suscitante de stres și am făcut uz de strategii de adaptare, despre care citisem sau pe care le-am inventat eu Însămi. Piramida Fricii Am alcătuit Piramida Fricii ca mijloc de a depăși frica și de a construi o voință puternică. Piramida Fricii poate avea o însemnătate extrem de personală. Știu că o mulțime de oameni nu și-ar dori să-și împărtășească temerile cele mai intime cu semenii lor. Această reținere este ușor de explicat și, dacă nu vreți să vă adresați celorlalți pentru a vă depăși temerile, nu este necesar să vă divulgați strategia privată. Factorul comun al tuturor temerilor este că, atunci când ne confruntăm cu ele, reacția psihologică imediată este „luptă sau fugi!”, soldată cu secreția de adrenalină din corp; astfel, percepem pericolul și apar presimțirile sumbre, chiar dacă acest presupus pericol este doar simbolic. Pentru mai multe detalii, vă sfătuiesc să citiți cartea mea Frica, prietena oamenilor deosebiți (Ed. Livingstone, 2011), în care am tratat mai detaliat această tematică. Pe vremea când lucram ca instructor de autoapărare, întâlneam adesea oameni care mi se plângeau că s-au simțit ca niște lași când li s-a întâmplat să fugă în situații conflictuale. Un om a afirmat: .M-am antrenat 20 de ani și cu toate acestea, când am avut parte de prima luptă, pur și simplu am fugit. M-am simțit atât de speriat. Ce lașitate din partea mea!” Acest om nu era laș, deoarece nu făcuse altceva decât să dea ascultare instinctului de supraviețuire. Eșecul, dacă poate fi numit astfel, a constat doar într-o interpretare eronată a semnalelor. Ceea ce procesele sale raționale îi indicaseră ca fiind „lașitate”, erau de fapt avertismentele ego-ului, care-i impunea faptul inadmisibil – din punct de vedere social –, al fugii. Pedeapsa pentru această eroare socială consta în sentimentele sale de lașitate, stima de sine diminuată, remușcările și vina. Unui prieten, care activa ca renumit om de afaceri, i s-a propus o șansă unică de a trăi și de a munci în Statele Unite, dar s-a temut de o schimbare atât de radicală. „Am muncit întreaga mea viață pentru această ocazie”, mi-a mărturisit el cu sinceritate: „Iar atunci când, în sfârșit, mi s-a oferit pe tavă modalitatea de realizare a visului, mi-am pierdut tot curajul.” Și el se simțea ca un laș, care mereu lasă baltă pe toată lumea. Dar nu era laș, ci doar interpreta greșit evidentele, asta era tot. Sentimentele pe care le avea erau suspiciuni naturale, cărora le permitea să se transforme în temeri grandioase. Oricine ar fi fost puțin agitat în situația respectivă, care implica o decizie atât de serioasă, oricât de bine organizată anterior. Atunci când i-am explicat opinia mea cu privire la acest subiect, a renunțat la tipicul „Sunt neputincios, sunt atât de laș”, și-a înfruntat spaima față în față, iar aceasta a dispărut ca o haină veche pe care nu a mai văzut-o niciodată. Ulterior, a acceptat postul, a emigrat și succesul său a sporit. Oricine poate să-și controleze emoțiile prin autocunoașterea de sine și prin sesizarea reacțiilor corporale în cazul fricii. Este normal să fim speriați uneori, cu toții suntem speriați, dar ceea ce contează de fapt este atitudinea pe care o abordăm față de frică. Capitolul doi Înțelegerea Celuilalt – Nu o luați personal! Am petrecut o bună bucată de vreme în America, predând într-o organizație alături de Chuck Norris, Rogan Machodo și un tip numi Benny ,Jet’ Urquediz – toți trei fiind staruri ale artelor marțiale. Într-o după-amiază, stăteam de vorbă cu Benny, când deodată a venit un băiat la el, foarte exaltat. Tocmai își depășise temerile și intrase într-un concurs de karate foarte dificil. Benny a încetat conversația pe care o purtam și l-a întrebat pe băiat: „Cum ai reușit?” Micuțul a zâmbit și a răspuns: „Am câștigat,” Atunci Benny a zis: „Ai procedat așa cum te-am sfătuit?” „Da”, a răspuns acesta, surâzând fără oprire, „n-am luat nimic la modul personal”. Unul dintre cele mai minunate consecințe ale actului de autocunoaștere este că, în mod automat, deși adesea involuntar, descoperim o mulțime de aspecte despre ceilalți oameni. Odată ce înțelegem mecanismul nostru corporal și mental, putem să deducem și regulile care guvernează complexul corporal-psihic al celorlalți. Din punct de vedere biologic, suntem cu toții alcătuiți din același material! Nici nu puteți realiza cât de mult a însemnat această revelație pentru mine. Acum, cunoscându-mă pe mine și, implicit, pe ceilalți, nu mai iau nimic atât de personal. Furia la volan Bunăoară, viziunea mea actuală asupra stresului (și a fenomenului de deplasare) îmi permite să-l înțeleg mai bine pe șoferul mânios care încearcă să-și deplaseze furia asupra mea, în cazul unui incident minor în trafic. Acum înțeleg ce se petrece în mintea lui (probabil mai mult decât pricepe el însuși). Sunt conștient că eu însumi reprezint ceva mai mult decât ținta manifestării unei dileme ardente cu care acest om se confruntă. Așadar, nu este vorba de un conflict dintre el și mine, ci de unul între el și un superior antipatic sau poate dintre el și o nevastă excesiv de autoritară. De fapt, poate că eu însumi sunt numai o figură simbolică pentru tot ceea ce este rău în viața sa. Ceea ce am învățat – un lucru pe care-l consider indubitabil – este acesta: nu trebuie să o iau personal! Decât dacă țin numaidecât, după cum zice Jean Luc Picard. Această evidență îmi permite să fiu mai tolerant cu cei care-mi pun răbdarea la încercare. Sunt dispus să fiu îngăduitor, deoarece înțeleg foarte bine că problema unor astfel de persoane este cauzată de propriul lor stres, ci nu de mine însumi. Nu este nimic personal – în majoritatea cazurilor. Cât privește furia la volan, celălalt șofer pesemne că nici nu mă vede plin geamul mașinii sale, eu sunt doar un om lipsit de chip care i-a dezlănțuit Vezuviul (vulcanul), poate că eu sunt ultima picătură care a umplut paharul. Deoarece înțeleg acest lucru, nu ,am niciun motiv să iau situația la modul personal, ce rost ar avea? Acest individ are nevoie de compasiunea mea, nu de un pumn în față. Pentru că nu e o chestiune personală, sunt dispus să-I înțeleg pe individul cu fața roșie de furie care face scandal, și nu i-o iau în nume de rău, adică la modul personal. Refuz să o fac. Sunt liber să merg mai departe. Data viitoare când un șofer din fața dumneavoastră omite se semnalizeze, vă taie drumul sau conduce imprudent, stați o clipă și cugetați. Cântăriți consecințele pentru actul de a ieși din mașină și de a vă implica într-un scandal (cine știe cu cine), ați putea avea de-a face cu un criminal în masă ori cu un șef mafiot. Apoi, în loc să Pag. 21 – 27 |