www.FotoMars.ro

Nici străbunii noştri romani nu i-au cucerit pe strămoşii noştri daci fiindcă le voiau binele şi pentru că doreau să-i civilizeze după modelul Romei. Îndeobşte, un popor învins se acomodează cu ocupantul, deoarece nici pe vremea libertăţii sale nu se poate spune că era pe deplin independent. Au existat în rîndul învinşilor daci şi inşi care-au pus calitatea vieţii mai presus de viaţă. Aceştia – conformîndu-se unui cod nescris al onoarei, transmis din generaţie-n generaţie – au preferat să-şi ia viaţa decît să accepte călcîiul cuceritorului: exemplu fiind regele Decebal cu familia lui şi căpeteniile acestuia.

Din partea romană, respectînd la rîndu-i codul onoarei în care fusese crescut, generalul Longinus înţelege să-şi ispăşească prin sinucidere vina de-a se fi lăsat prins de daci. Sărută pământul acesta încearcă să-nfăţişeze înfruntarea dintre învinşi şi-nvingători, într-un plan lesne de desluşit la prima vedere; într-un plan secund, de taină – înfruntarea dintre sufletele care nu vor mai fi niciodată ceea ce au fost. În sufletul învingătorilor se strecoară bănuiala nedreptăţii pe care-o săvîrşesc venind să-i stăpînească pe alţii. În sufletul învinşilor, chircit ca de secetă, bucuria nu va mai fi bucurie, în schimb, tristeţea şi umilinţele vor mocni pururi. Această ficţiune care şi-a dat osteneala de-a prezenta o epocă respectîndu-i mentalitatea cu gîndul permanent la învinşi, seamănă a realist compendiu al istoriei neamului nostru de ieri, de azi şi de mîine.