Opere esențiale (vol. 4)

Însă lucrările de greutate ale esteticii freudiene sunt conținute în prezentul volum, unde în centrul atenției se află relația dintre tehnica artistului care conferă valoare estetică și inconștient, așa cum se întâmplă în studiul dedicat cuvântului de spirit. Pe aceeași linie se impun lecturii studiile „Comicul″ și „Umorul″.

Cuvântul de spirit și raportul său cu inconștientul
Notă introductivă la ediția în limba română
A. Partea analitică
I. Introducere
II. Tehnica cuvântului de spirit
III. Tendințele cuvântului de spirit
B Partea sintetică
V. Mobilurile cuvântului de spirit.
C Partea teoretică
VI. Raportul cuvântului de spirit cu visul și inconștientul
VII. Cuvântul de spirit și comicul
Romanul de familie al nevroticilor
Notă introductivă la ediția în limba română
Despre sensul contrar al cuvintelor străvechi
Notă introductivă la ediția în limba română
Despre psihologia gimnazistului
Notă introductivă la ediția în limba română

Umorul
Notă introductivă la ediția în limba română
Scrisoare către Romain Rolland
(Perturbarea unei amintiri pe Acropole)
Notă introductivă la ediția în limba română
Perturbarea unei amintiri pe Acropole
Bibliografie
Lista abrevierilor
Index

A. Partea analitică

1. Introducere

[1]

Cine a avut odată ocazia să se documenteze în literatura estetică și psihologică de specialitate asupra explicați ei ce se poate da în legătură cu natura și raporturile cuvântului de spirit, acela va trebui să admită că nu i s-a dedicat cuvântului de spirit nici pe departe efortul filosofic pe care-l merită prin rolul ce-l deține în viața noastră spirituală. Putem semnala doar un număr redus de gânditori pe care i-au preocupat mai îndeaproape problemele cuvânt ului de spirit. Ce-i drept, printre cei care au studiat cuvântul de spirit se află nume strălucitoare, precum scriitorul Jean Paul (FI. Richter) și filosofii Th. Vischer, Kuno Fischer și Th. Lipps; dar și la acești autori tema cuvântului de spirit rămâne în fundal, în timp ce interesul principal al cercetării se îndreaptă spre problema mai cuprinzătoare și atrăgătoare a comicului.

Citind această literatură avem mai întâi impresia că ar fi complet neadecvat să tratăm cuvântul de spirit altfel decât în relație cu comicul.

După Th. Lipps (Komik und Humor, 1898) 1 cuvântul de spirit este „comicul absolut subiectiv”, deci comicul „pe care-l producem noi înșine, care este parte integrantă din activitatea noastră ca atare, comicul față de care ne comportăm întotdeauna ca subiect ce stă undeva deasupra, niciodată ca obiect, nici măcar ca obiect voluntar” (p. 101). În scop explicativ vom cita următoarea lui observație: cuvântul de spirit înseamnă în genere „orice producere conștientă și dibace a comicului, fie că este comic de intuire, fie de situație” (p. 98).

K. Fischer deslușește relația cuvântului de spirit cu comicul apelând la caricatură, intercalată între cele două în prezentarea lui Uber den Witz (Despre cuvântul de spirit, 1889). Obiectul comicului este urâtul în oricare dintre formele sale de apariție: „Acolo unde este acoperit, el trebuie descoperit în lumina considerației comice, acolo unde nu este observat sau de-abia de este observat, el trebuie luat și scos în evidență și astfel revelat, încât să se afișeze clar și deschis în plină zi. [ ... ] Așa ia naștere caricatura” (p. 56). – „Lumea noastră spirituală, universul intelectual al gândurilor și reprezentărilor noastre, nu se etalează în fața privirii observați ei exterioare, nu poate fi direct reprezentată imagistic și plastic, și totuși ea conține și inhibiții, cusururi, diformități, o întreagă gamă a ridicolului și a contrastelor comice. Pentru a le scoate în relief și a le face accesibile contemplației estetice va fi necesară o forță capabilă nu numai să reprezinte obiecte în mod nemijlocit, ci și să reflecteze la aceste reprezentări și să le elucideze: o forță ce lămurește gândurile. Această forță este numai judecata. Judecata care produce contrastul comic este cuvântul de spirit, el a avut un rol tăcut deja în caricatură, însă abia în judecată ajunge la forma-i particulară și la tărâmulliber al desfășurării lui” (pp. 61-62).

După cum se vede, Lipps deplasează caracterul care distinge, în interiorul comicului, cuvântul de spirit în activitate, în atitudinea activă a subiectului, în vreme ce K. Fischer caracterizează cuvântul de spirit prin relația cu obiectul său drept care trebuie considerat urâtul tainic al lumii gândurilor. Nu putem aprecia corectitudinea acestor definiții ale cuvântului de spirit, ba de-abia de le putem înțelege, dacă nu le plasăm din nou în contextul din care par ele aici a fi fost smulse; și astfel ne-am vedea constrânși să ne croim un drum prin noianul reprezentărilor consacrate de diverși autori comicului, pentru a afla de la ei ceva despre cuvântul de spirit. Constatăm totuși în alte pasaje că aceiași autori pot indica și anumite trăsături esențiale și general valabile ale cuvântului de spirit, la care nu se ține cont de relația acestuia cu comicul.

Caracterizarea cuvântului de spirit făcută de K. Fischer, care pare a-l satisface cel mai bine chiar pe autor, sună astfel: „Cuvântul de spirit este o judecată jucăușă” (p. 64). Pentru elucidarea acestei expresii autorul ne trimite la analogia: „Așa cum libertatea estetică constă în observația jucăușă a lucrurilor” (p. 62). Într-un alt loc (p. 22) atitudinea estetică față de un obiect este caracterizată prin condiția să nu cerem nimic de la acest obiect, în special să nu cerem o satisfacere a necesităților noastre importante, ci să ne mulțumim cu plăcerea contemplării lui. Atitudinea estetică este jucăușă spre deosebire de atitudinea în muncă. – „Se prea poate ca din libertatea estetică să provină și un fel de a judeca desprins din încătușarea obișnuită și firul conducător obișnuit, pe care îl voi numi din cauza originii sale «judecata jucăușă», și ca în acest concept să fie conținută prima condiție, dacă nu chiar întreaga formulă, care soluționează problema noastră. «Libertatea dă spirit și spiritul dă libertate», spune Jean Paul. «Spiritul este un simplu joc de idei»” (p. 28).

Celor pe care i-a preocupat cuvântul de spirit le-a plăcut dintotdeauna să-l definească drept aptitudinea de a găsi asemănări în rândul neasemuibilului, deci asemănări ascunse.

Jean Paul a exprimat spiritual chiar această idee: „Cuvântul de spirit este preotul deghizat care cunună orice pereche.” Th. Vischer face completarea: „Îi place cel mai mult să cunune perechile a căror unire rudele nu vor s-o accepte.” Vischer obiectează însă că există spirite la care nu este vorba de comparație, deci nici de căutarea asemănărilor. El definește, așadar, cuvântul de spirit puțin diferit de Jean Paul – drept aptitudinea de a îmbina într-o unitate, cu o viteză surprinzătoare, mai multe noțiuni care, după conținutul lor și nexul căruia îi aparțin, sunt de fapt străine una de alta. Vischer subliniază apoi că în multe judecăți spirituale nu se găsesc asemănări, ci deosebiri, și Lipps atrage atenția că aceste definiții se referă la spiritul pe care-I are omul de spirit, și nu la cel pe care-l face.

Alte puncte de vedere legate într-un anume sens între ele, care au fost luate în considerare la determinarea conceptuală sau la descrierea cuvântului de spirit, sunt „contrastul reprezentărilor”, „sensul în nonsens”, „stupefierea și iluminarea”.

Pe contrastul reprezentărilor pun accent definiții precum cea a lui Kraepelin.

Cuvântul de spirit este, conform definiției lui, „unirea sau îmbinarea arbitrară a două reprezentări ce contrastează între ele într-un mod sau altul, de obicei prin intermediul asociației verbale”. Unui critic cum e Lipps nu-i este greu să sesizeze întregul neajuns al acestei formule, dar nici el nu exclude elementul contrastului, ci doar îl deplasează. „Contrastul rămâne, dar el nu este un contrast ce rezidă, sub o formă sau alta, în reprezentările legate de cuvinte, ci contrastul sau contradicția dintre semnificația și lipsa de semnificație a cuvintelor” (1898, p. 83). Exemplele elucidează cum poate fi înțeleasă această din urmă idee. „Un contrast se naște abia atunci când [ ... ] atribuim mai Întâi cuvintelor sale o semnificație, pe care apoi nu le-o mai putem atribui” (pp. 115-116).

Dezvoltând în continuare acest ultim aspect, opoziția dintre „sens și nonsens” își capătă întreaga importanță. „Ceea ce considerăm într-un moment drept plin de sens ne apare apoi ca fiind total lipsit de sens. În aceasta constă atunci procesul comic.” [ ... ] ,,0 afirmație ne apare drept spirituală dacă îi atribuim o anumită semnificație din necesitate psihologică, pentru ca, procedând așa, să i-o și retragem apoi imediat. Prin semnificație putem înțelege mai multe lucruri. Noi împrumutăm unei afirmații un sens, știind că el nu-i poate reveni în mod logic. Găsim în ea un adevăr, pe care, ca urmare a legilor experienței sau a obișnuințelor generale ale gândirii noastre, trebuie apoi să i-l recuzăm. Îi atribuim o consecință logică sau practică ce depășește conținutul ei real, pentru a nega chiar această consecință de îndată ce sesizăm adevărata natură a aserțiunii. În toate cazurile, procesul psihologic, pe care îl declanșează în noi spiritul și pe care se întemeiază sentimentul comicului, constă în trecerea nemijlocită de la acel împrumut, acea aderare, atribuire, la conștiința sau impresia relativei lipse de sens” (p. 107).

Oricât de sugestiv ar suna această explicație, tot am dori să ridicăm aici problema dacă opoziția dintre sens și lipsă de sens, pe care se bizuie sentimentul comicului, contribuie și la definirea conceptuală a cuvântului de spirit, în măsura în care acesta se deosebește de comic.

Și elementul „stupefierii și iluminării” pătrunde adânc în problema relației dintre cuvântul de spirit și comic. Kant afirmă în genere despre comic că o particularitate mai ciudată a lui este aceea că el nu ne poate induce în eroare decât pentru o clipă. Heymans (1896) arată cum efectul unui spirit rezultă din înșiruirea stupefiere-iluminare. El își exemplifică părerea cu un cuvânt de spirit excelent al lui Heine, care-l pune pe unul dintre personajele sale, sărmanul vânzător de bilete de loterie Hirsch-Hyacinth, să se la-

Pag. 13 – 17