Introducere ... 5

I. Începutul înțelepciunii ... 13

1. Moartea în Evanghelii ... 14

2. Actualitatea istorico-religioasă a mecanismului de victimizare ... 26

3. Autocontrol, control și normă ... 45

4. Isihia. Etimologia căutării lui Dumnezeu ... 53

II. O nouă conștiință creștină ... 61

5. Sursele teologice ale iconografiei exterioare ... 62

6. Canonul Ortodoxiei ... 80

7. Împărăția pe lângă care trecem ... 94

8. Creștinism și umanism în genomul cultural european ... 107

III. Modelul bizantin ... 117

9. Cum funcționează un model istoric? ... 118

10. Originile bizantine ale ecleziologiei ortodoxe ... 133

11. A treia Romă: actualitatea unui mit medieval ... 151

12. Statul român și Biserică Ortodoxă după 1989: puncte de vedere ... 162

IV. Criza modelelor ... 175

13. Autocefalie bisericească și integrare europeană ... 176

14. Alegerea unui mitropolit ... 187

15. Imperative canonice și contingență istorică ... 195

16. Regele și patriarhul ... 214

17. Educația: monopolist-etatistă sau liberalconfesională? ... 217

Introducere

Gândurile din această carte s-au formulat în marginea cercetărilor mele doctorale și post-doctorale, s-au hrănit din informațiile culese prin efortul meticulos de cunoaștere, dar exprimă o altă perspectivă. Dacă în scrisul meu de istoric am încercat pe cât mi-a fost cu putință să mă izolez de universul meu prezent și să pătrund ca un observator neutru în epoca pe care o studiam, în textul acesta mi-am luat libertatea de-a privi trecutul și prezentul cu toată subiectivitatea autorului și cu o optică specifică începutului de secol XXI. Cunoașterea trecutului s-a întâlnit cu întrebările născute din observația prezentului. Nu este vorba însă despre o mecanică răscolire a trecutului pentru a răspunde la întrebările prezentului, așa cum și-ar alege un avocat argumentele din ansamblul faptelor trecute ale unui împricinat, întrucât, deși am exprimat opinii și evaluări fără echivoc, nu am avut nici o cauză de apărat. Ci mai degrabă m-a interesat a vedea în ce măsură și în ce fel întrebările și răspunsurile oamenilor din trecut mă pot ajuta să pun întrebări bune prezentului meu.

Volumul se structurează astfel în jurul unor teme atemporale, cum ar fi misterul morții, având ca obiect principal de reflecție moartea pe cruce a lui Iisus din Nazaret, violența în societate și rolul sacrului, normele în civilizația creștină și comuniunea prin credință, ca apoi să cercetez felul în care aceste mari teme se răsfrâng asupra vieții comunitare în prezent. De aici am dezvoltat o analiză a relației dintre comunitățile politică, de credință și etnică. Aproximând, am socotit statul drept expresie a comunității politice, Biserica drept expresie a celei de credință, iar națiunea drept expresie a celei etnice. Pe de o parte cele trei comunități se compun parțial din același corp social, pe de altă parte între „actorii istorici” stat, Biserică, națiune au existat compatibilități, complementarități, acțiuni comune, dar și tensiuni, conflicte și o tot mai perceptibilă separare de scop și mijloace. Dar cum putem observa interacțiunea celor trei comunități și descrie conflictul dintre ele, dată fiind suprapunerea lor pe același corp social? La un prim nivel interacțiunea se petrece între nucleele conducătoare ale acestor entități, mai ușor de urmărit factologic, dar care nu explică pe de-a-ntregul rezultatul. La un al doilea nivel constatăm o interacțiune între corpul social și nucleul conducător, ceea ce indică graduala formare a conștiinței de membru real al respectivei comunități. Nucleul conducător al statului constată o treptată schimbare a corpului său social, care din supuși sau massă manipulabilă se transformă în cetățeni și care cer să fie reprezentați într-un anume fel, iar ierarhia Bisericii descoperă dincolo de teoretica majoritate ortodoxă un corp de credincioși, e adevărat mult mai restrâns, dar activ și exigent.

O temă cu impact public din ultimii 24 de ani a fost dezbaterea despre locul Bisericii Ortodoxe în sânul statuluinațiune cu corolarul arhitectural, o catedrală cu rol de simbol

național. Față de dezbaterea echivalentă din interbelic, când au fost prinse în gândirea constituțională a statului român două comunități religioase cu statut de Biserică națională, Biserica Ortodoxă și Biserica Unită, au intervenit următoarele modificări de context istoric: consecințele secularizatoare ale regimului comunist, conflictul acut dintre cele două Biserici,

globalizarea și impactul ei dizolvant asupra identității naționale. Dacă în procesul formării statului modern român națiunea a fost principiul activ, formulând ideologia noului stat, războiul civil perpetrat de comunism a dus la destrămarea solidarității naționale în pofida clamatei formule a comunismului național. Victimele național-comunismului au căutat și și-au format solidarități noi. Astăzi aderența la sistemul politic al Uniunii Europene, care are la bază separarea Bisericii de stat, dublată de o descreștinare masivă a societății occidentale, a devenit noul principiu politic activ, pe care îl observăm formulând dezideratele comunității naționale. Aceste condiții istorice au determinat abandonul conceptului „Bisericilor naționale”, ceea ce implică recunoașterea disjuncției dintre cele două comunități, politică și religioasă.

Judecățile pe care le exprim în această carte nu sunt un deziderat al autorului, ci concluzia unei analize a relației dintre comunitatea politică, civitas terrena, și comunitatea religioasă, civitas Dei, împărtășită de diverși autori de-a lungul istoriei bimilenare a creștinismului. Referința cea mai elocventă și cea mai recentă în acest sens este Vladimir Soloviov, Trei dialoguri despre război, progres și sfârșitul istoriei universale, urmate de Povestirea despre Antihrist.

Suprapunerea perfectă între cele două comunități nu este un dat al istoriei, o stare naturală a societății. Nici măcar „întunecatul” și „bigotul” Ev Mediu, etichetat astfel de o lectură marxistă a istoriei, cu care ne-am deprins de pe băncile școlii, nu a cunoscut o asemenea suprapunere totală.

Cezaropapismul și teocrația medievală sunt mai mult concepte istoriografice decât realitate istorică, care descriu două extreme ale unei negocieri permanente între cele două comunități. Examinarea trecutului antic, medieval sau modern ne înfățișează un tablou foarte variat de circumstanțe, de la conflictul acut și aparent ireconciliabil care acompaniază chiar începutul comunității creștinilor în Imperiul Roman, până la acordul „simfonic” care presupune substituția unei comunități prin cealaltă, cum sunt scurtele episoade ale teocrației pontificale și ale comunelor reformei religioase în vest, dar și la fel de episodicele expresii cezaropapiste în Bizanț. Soluțiile diferite de la o situație la alta le produc oamenii, actorii individuali ai evenimentelor istorice, cu motivațiile lor morale personale. Augustin din Hippona îi avertizase pe medievali că destinele celor două cetăți sunt divergente. Tensiunea dintre cele două comunități este consubstanțială cu angoasa existențială a individului și crește în intensitate cu cât viziunea despre lume a comunității politice este mai materialistă. Între Marele Inchizitor prezentat de Dostoievski și Antihristul regimurilor totalitare nu mai este nici o distincție. Preocuparea pentru mundan a primului parcurge calea până în locul în care a ajuns al doilea din încercarea de a da o aparență spirituală materialismului său absolut. Numai în acest centru fals se pot suprapune cele două comunități și numai pentru un moment istoric, al rătăcirii desăvârșite.

Orice manifestare istorică este expresia unui timp și spațiu, marcată de actori individuali irepetabili. Că vreo asemenea circumstanță istorică ar fi fost providențială nu poate judeca istoricul ca ființă muritoare, fiindcă ar însemna pe de o parte să pretindă la cunoașterea divină iar pe de altă parte să considere alte manifestări istorice ca lipsite de purtarea de grijă proniatoare a lui Dumnezeu (cum ar fi domnia tiranului Foca; cucerirea Ierusalimului de către perși, arabi, cruciați; iconoclasmul imperial; invaziile barbare; cucerirea Constantinopolului de către cruciați și turci, în cele din urmă totalitarismele secolului XX). Prin urmare tocmai

din punct de vedere creștin nu se poate absolutiza politic niciuna din aceste circumstanțe istorice, nici monarhia sacrală a Evului Mediu, nici teocrațiile pontificale apusene sau răsăritene, nici neamul ortodox al naționalismului interbelic. Altfel riscăm să formulăm fraza arhiereului Caiafa, că este mai bine să moară un om pentru popor decât întreg poporul (Ioan 11, 50). Orice jertfă pe altarul cauzelor mundane este în radicală contradicție cu scopul și mijloacele comunităților de credință.

Astfel circumstanțele istorice idealizate, prin scrieri hagiografice sau reconstituiri istorice, cum ar fi Bizanțul, sunt simple proiecții utopice, dacă nu sunt chiar un refugiu identitar în fața provocărilor modernității, sau, mai grav, instrumente geopolitice contemporane construite din epave ideatice ale Evului Mediu, cum ar fi conceptul de „A treia Romă”.

Pentru a lămuri aceste aspecte mi-am propus o incursiune în universul ideilor ecleziologice ale secolelor XIVXVI. Supraviețuirea creștinismului ortodox după dispariția statului apărător a fost prima lecție a separării Bisericii de stat. În spațiul monarhiilor creștine ale Anatoliei și ale Balcanilor, noua comunitate politică, sultanatul otoman, dublat apoi de un califat islamic, nu se mai intersecta cu comunitatea creștinilor decât pe tărâmul foarte material al impozitelor, astfel încât versetul evanghelic „Dați-i cezarului cele ce sunt ale cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Matei 22, 21) redevenea de-o actualitate maximă. Experiența a servit însă Bisericii, căci atunci când în Marele Cnezat al Moscovei, transformat în Imperiul Rus, Ivan cel Groaznic a încercat repetarea unui „model bizantin”, adică o formă de cezaropapism, i s-a opus elita episcopală și monastică, de notorietate largă fiind mărturisirea mitropolitul-mucenic Filip.

Imitația Bizanțului gândită la curtea imperială în alianță cu episcopatul grecesc al Orientului a produs în secolele XVIIXVIII opoziția comunității credincioșilor tot în Rusia sub forma raskol-ului, fenomen major al Ortodoxiei rusești până azi. Lecțiile și modelele istorice nu se transmit însă și nu se aplică cu ușurință de la o epocă la alta. Regimurile totalitare ale secolului XX, proclamând reunirea tuturor comunităților într-una singură, cea a proletariatului internațional, au dezlănțuit o persecuție de o violență nemaiîntâlnită în istorie împotriva creștinilor, surprinzând Bisericile ortodoxe încă prea apropiate de stat, din cauza sudurii politice intervenite între timp cu liantul toxic al filetismului în secolul XIX.

Ecleziologia, așa cum reiese din acest volum, nu este o materie universitară compusă din istorie bisericească, analiză a canoanelor și expresia metaforică a unei realități mistice, ci reflecția asupra relevanței sociale a credinței într-o existență imaterială eternă. Faptul că doi sau trei și până la urmă mii și milioane de oameni și-au pus întrebarea asupra sensului vieții

și morții, prin amintirea morții și Învierii lui Iisus din Nazaret, răspunzând printr-o