Adevăr Divin
Filosofia nuanțelor
| Filozofia nuanțelor constituie nucleul teoretic al întregii dezvoltări literar-filozofice pe care Petre Țuțea s-a străduit să o realizeze începând cu perioada de relativă deschidere culturală, de la sfârșitul anilor `60. |
32.70 31.07 RON (Stoc 0)
Indisponibil
• Adresa de e-Mail la care dorești să primești notificarea
Detalii:
| Textul respectiv, intitulat Filozofia nuanțelor, este scris sub forma unui eseu-manifest și constituie o demonstrație reflexivă, „din mers“ al acestui mod de filozofare. Țuțea a practicat tot timpul, cu intensități diferite, un mod de gândire nuanțat, despre care este vorba explicit în textul de referință. Autorul a adăugat în anii ”80 o Notă la Filozofia nuanțelor, cu câteva precizări din punctul de vedere al turnurii teologale. Filozofia nuanțelor constituie nucleul teoretic al întregii dezvoltări literar-filozofice pe care Petre Țuțea s-a străduit să o realizeze începând cu perioada de relativă deschidere culturală, de la sfârșitul anilor ”60. În tratamentul său laconic, Țuțea propune o nouă abordare, mai degrabă procesualistă a problemelor filozofice. În cadrul dezvoltării culturii române, Filozofia nuanțelor a fost influențată de tendințele vitalist-trăiriste inițiate de Vasile Pârvan. Conceptele din cadrul „genurilor“ elaborate mai târziu (e.g. mască, primire) merg într-o direcție asemănătoare, de reevaluare a atitudinilor subiective, individuale, vitale, pentru a evita individualismul sofistic dar și epuizarea tipică formelor generale, obiective, înghețate, lipsite de conținut „Un geniu, dacă a existat vreodată unul“ – Emil Cioran despre Petre Țuțea, în Mărturisiri și anateme Aceste pagini sunt dedicate legendarului filozof Petre Țuțea. Vom încerca să prezentăm așa cum se cuvine viața și opera marelui gânditor. Cu puține excepții, volumele publicate până la data înființării sitului (iulie 2006) a nu au apărut în condițiile pe care le merită o personalitate majoră. Recepția critică a fost de asemenea necorespunzătoare și pe alocuri neașteptat de ostilă, în pofida entuziasmului extraordinar generat de prezența filozofului. Unul dintre scopurile principale ale acestui sit este depășirea superficialitatății criticilor care perpetuează comod aprecierile penibile ale comentatorilor neavizați, cum ar fi cei care confundă socratismul cu oralitatea. A sosit timpul unei reevaluări, iar materialele pe care le oferim sunt menite să pornească o dezbatere serioasă în legătură cu proiectele și realizările lui Țuțea. Altă problemă pe care o vom examina într-o oarecare măsură pe parcursul dezvoltării sitului este abuzul și exploatarea personalității lui Țuțea în alte scopuri, în speță cele politico-ideologice sau cele comerciale și senzaționale – cu ocazia publicării unor înregistrări neautorizate, prin diverse provocări (prezentând informații false sau tendențioase), citate scoase din context, transcrieri și texte editate cu brutalitate, anacronisme, neînțelegeri, confuzii mai mult sau mai puțin intenționate, erori de interpretare ș.a.m.d. Internetul oferă acces aproape instantaneu la tot felul de materiale și opinii, care trebuie evaluate și cercetate cu atenție, dintr-o perspectivă corespunzătoare. Petre Țuțea este în primul rând un filozof care critică explicit toate ideologiile, și o personalitate exemplară, care a reușit să valorifice experiența de viață și suferința. (...continuare ) În pofida clișeurilor curente, Țuțea este un scriitor pe cât de neobișnuit, pe atât de important, deoarece a inventat trei genuri literar-filozofice (Filozofia nuanțelor, Teatrul seminar, Reflecțiile teologale) și instrumentele conceptuale corespunzătoare (gust și nuanță, mască, primire și gîndire teologală...). Textele sale oferă un spectru rafinat de noțiuni semnificative, cu rezonanțe în vocabularul curent al filozofiei românești și europene. Temele discutate de Petre Țuțea sunt dificile, iar stilul său laconic, reflexiv, și extrem de precis presupune, pe lângă familiaritatea cititorului cu cultura română și universală o pregătire filozofică substanțială, foarte multă atenție și sensibilitate la nuanțe. Situl Filozofia Nuanțelor este editat de un grup de cercetători independenți interesați de evidențierea și dezvoltarea tuturor aspectelor filozofiei lui Țuțea. Nu intenționăm să realizăm doar un sit biografic-descriptiv; orice propunere de colaborare este binevenită, mai ales sub forma articolelor originale, care vor fi supuse unei analize riguroase. Articolele publicate vor fi în secțiunea Referințe > Articole. La ora actuală cultura română trece prin momente dramatice, iar tinerii cu aspirații au nevoie mai mult ca oricând de modele. Petre Țuțea este una dintre personalitățile pentru care gândul, vorba și fapta sunt unul și același lucru. În această unitate se regăsesc toate virtuțile fundamentale: curajul, răbdarea, cumpătarea, pietatea... Puțini filozofi au fost vreodată comparați cu Socrate, al cărui spectacol intelectual este atât de viu prin dialogurile lui Platon. Ca și marele atenian, Țuțea nu este interesat de elaborarea unor doctrine și sisteme. Fie că este vorba de meditație, discuție sau de scriere, rostul activității filozofice este exercițiul continuu al gândirii care purifică. |
Cuprins:
| Prefață Franța și România Filosofia nuanțelor Teatrul-Seminar Eros Index |
Fragment:
Franța și România Vizita tovarășului Nicolae Ceaușescu, șeful statului român și conducătorul politic al poporului român, în Franța, ne prilejuiește o serie de reflecții asupra artei guvernării în general și a artei guvernării la români. Un om de stat latin face o vizită oficială într-o țară latină. Șeful statului român duce un mesaj de profundă simpatie și admirație din partea poporului român adresat nobilului, puternicului și gloriosului popor frate francez și îndeplinește nobila misiune de a arăta conducătorilor Franței similitudinile spirituale ale celor două popoare, izvorâte din originea lor comună și exprimate sub forma marilor principii, al căror sediu este rațiunea și ale căror coloane de susținere sunt sentimentele. Mă jenez să vorbesc de interese când discut raporturile franco-române. Franța și România, două cuvinte care întâlnesc în sufletul românesc inima și mintea. Există două moduri de a privi raporturile franco-române: unul istoric și altul esențial. Cel istoric este stufos prin natura lui și dificil prin bogăția datelor care punctează meandrele desfășurărilor umane în timp și spațiu, iar cel esențial ne apropie de natura lucrurilor, prin „punerea în paranteză a faptelor”, vorbind în limbaj husserlian, pentru ca intuiția pură să ne ajute la înțelegerea esenței lor. Eu nu practic de obicei nici stilul festiv, nici pe cel istoric. Cel istoric obligă pe cercetător să cultive amănuntul. Așadar, nu voi consemna personalitățile politice și culturale ale Franței care au jucat un rol hotărâtor în crearea României moderne, culminând cu unitatea noastră național-politică realizată după primul război mondial, nici stilurile întâlnite in arta guvernării în gândirea științifică și în artele frumoase, ca roade ale influenței franceze. Și nici prezențele românești în cultura Franței, de la Ronsard până la Brâncuși, împreună cu falanga de străluciți artiști, oameni de știință și mari creatori în domeniul tehnicii, care au îmbogățit patrimoniul spiritual al Franței. Dacă privim esențial raporturile franco-române suntem obligați să reconsiderăm istoria României moderne sau, mai exact, să scoatem în relief o poziție justă adoptată de unii interpreți români ai genezei acesteia. Și cred că modul esențial de a privi raporturile franco-române convine celor două popoare. În Spațiul mioritic, Blaga vorbește despre două tipuri de cultură: cultura tipică și clasică, cum este cea franceză, care exercită o influență modelatoare, și cultura romantică, cum este cea germană, care „cultivă particularul, individualul, cețosul, excesul și lipsa măsurii în manifestările stilistice”. Astfel, cultura germană nu se prezintă „ca model și deci exercită o influență catalitică”. Sunt de reținut aceste ‚distincții pentru gândirea filosofică și istorică românească, dar viziunea esențială de care am vorbit este mai potrivită pentru înțelegerea fenomenelor istorice ale României moderne și mai ales pentru înțelegerea raporturilor franco-române. Pentru a face posibilă formularea acestui punct de vedere sunt necesare câteva lucruri: • Renunțarea la căutarea sterilă a unui autohtonism pur. • Franța este o țară latină care vrea totuși să fie ea însăși, chiar în comunitatea popoarelor latine. • România este o țară latină care vrea să fie ea însăși, chiar în cornunitatea popoarelor latine. • Autohtonizarea, care înseamnă asimilarea valorilor universale în vederea creșterii puterii materiale și spirituale ale națiunii române. • Orgoliul și demnitatea națională ca expresie a virtuților noastre creatoare de istorie. • Înlăturarea timpului în istorie, cum face Pârvan, pentru mai justa înțelegere a substanței noastre comune. Acceptarea formulei influenței franceze trezitoare cum susține. în parte, Eugen Lovinescu. Acesta socotește totuși. ca și Blaga, imitația ca fiind necesară bio-istoric, servind poporului român în lupta lui de adaptare și în marșul său spre libertate și unitate națională. Este un aspect al legii sincronismului, și al independenței, formulate de Lovinescu. Dacă acceptăm funcția trezitoare a culturii franceze, sarcina noastră de a vedea esențialul este ușurată, Lovinescu susține că contactul cu Franța veacului al XIX-lea și cu întreg Apusul ne descoperă adevărata noastră cultură și ne obligă să reluărn marșul istoric întrerupt de vicisitudinile istorice cunoscute. Astfel, devenind noi înșine nu imităm pe nimeni, ci ne împlinim în conformitate cu natura noastră. Unul din latiniștii ardeleni, întrebat ce a căutat la Roma, a răspuns: „M-am dus să caut ”orighinalul” care se pierduse”. Blaga vede în acest ,,orighinal” ideea platonică a latinității noastre. Este peste tot un fenomen de trezire, adâncit și desăvârșit în secolul al XIX-lea prin fecunda influență franceză. Tot în legătură cu substanța comună a celor două popoare, care explică formele lor de viață și stilurile succesive în istorie, cu similitudinile și particularitățile lor, amintesc o minunată reflecție mitologică a lui Mommsen privind pe strămoșii noștri romani. Judecata lui Mommsen este admirabilă, mai ales că timpul nu ne mai deranjează cu supărătoarele date cronologice și cu cauzalitatea nerevelatoare, sincronizarea formelor de viață fiind expresia aceleiași substanțe, „ideile și formele istorice”, vorbind în limbajul lui Pârvan, izvorând din aceasta. Mommsen spune că abia după cercetarea istoriei Romei a înțeles mitul Pallas Athena. Roma a fost matură la origine, ca și la apogeu și la sfârșit. În teoria ciclului istoric, popoarele înzestrate cu virtuți plăsmuitoare de istorie conțin în aurora culturii lor trăsături de amurg alexandrin sau trăsături prealexandrine, vorbind în limbajul lui Spengler. Iată câteva caracteristici ale spiritului francez: „profunzime și claritate; conștiință și inconștient; introspecție și obiectivitate logică, și nu știu pe care o desfide. Sunt opoziții clasice în toate filosofiile, dar care s-au dezvoltat până au devenit caracteristici naționale ... Varietate, continuitate, oscilații destul de regulate și deosebit de rapide în jurul anumitor forme de echilibru, întoarceri la un ideal oarecare sau întoarceri la experiență, alternanța nevoii de noutate cu autoritatea tradiției” (Paul Valery, La pensee et l’art jrancais). Orice intelectual român se recunoaște în această caracterizare. Ideile Revoluției franceze și instituțiile izvorâte din acestea se cunosc. Sunt însă câteva lucruri mai puțin familiare, care ne arată pregnant geniul francez. În rațiunea franceză se întâlnesc, dialectic, ordinea naturală-universală sub forma constantelor morfologice și ideea transformării perpetue. • Spiritul francez a ridicat în planul conștiinței teoretice și practice ideea comunității ginților. Așa prezintă Proudhon sensul păcii din Westfalia. • Francezii au pus bazele statului modem a cărui structură s-a desprins din conștiința celor doi mari oameni de stat: Richelieu și Napoleon I. • Ca un efect al Revoluției franceze, națiunea a devenit substrat al statului modem. • Simțul măsurii, gustul nuanței, „spiritul geometric și al fineții și adevărurile inimii” (Pascal), depășirea paradoxului și absurdului prin decizii subtile, adevărul izvorând din jocul rațiunii și experienței, ordinea logică satisfăcând, când prin frumusețea ei formală, când prin eficacitate, toate acestea fac posibilă unitatea dialectică a generalului și particularului. Cosmism și acosmism religios sau antropocentric. Sentimentele care leagă de un anumit spațiu și de timpul istoric și rațiunea care duce spre universal. „Cette France și curieusement il la fois singuliere et universelle” (Paul Valery, op. cit.). • Îndoiala carteziană, metodică, și exercițiul spiritului critic sunt chemate să înlăture perdeaua de iluzii, prejudecățile și erorile produse de spiritul dogmatic întins În mod arbitrar peste toate actele de cunoaștere. Pentru ca rațiunea să nu zămislească fantome, cum spune Kant, este supusă controlului experienței. Am prezentat numai câteva aspecte ale spiritului francez pentru a se înțelege rolul preponderent al Franței la crearea lumii modeme. Pag. 35 – 39 |