BÃTRÂNEȚEA
Motto:
„Iubesc pe acela, care dorește
imposibilul.”
(Goethe: Faust)
Ce m-a determinat să întocmesc
această lucrare? În primul rând, poziția mea față de natură, față de care am o
repulsie, pentru că este haotică și oarbă și este sursă a tuturor
nenorocirilor. Bineînțeles, în ipoteza că există. Sunt oameni de știință, care
o consideră o vorbă goală, nelăsându-se înșelați de prezența masivă a lumii materiale și de
ordinea ei relativă.
Spiritul analitic al fizicianului
modem ocolește conceptele pure. Nu pot practica disprețul gratuit față de natură. De altfel, acest dispreț
are o îndoită rădăcină: una mistică a omului religios și alta umană, a omului
orgolios, căutător de satisfacții iluzorii. Apoi întreita formă de manifestare
a spiritului uman: filosofică, științifică și artistică.
Spiritul științific, când caută,
când nu caută esențe. El se mulțumește cu descripția cât mai precisă a condițiilor
apariției unui fenomen și cu determinarea consecințelor practice și tehnice.
Așa cum se procedează în psihologia experimentală, în care se cercetează
faptele sufletești și regularitățile implicate în ele, și nu esența sufletului,
care este obiect al metafizicii, cum spune C. Rădulescu-Metru.
Spiritul artistic, prin puterea
închipuirii, este nelimitat. El vehiculează concretul, fantasticul, absurdul și
misticul. Contradicția, contrarietatea, paradoxul, absurdul, bizarul, hazardul,
necesitatea, haosul, ordinea, normalul, patologicul, moralul, imoralul, amoralul, purul, inteligentul, stupidul, frumosul, urâtul, plăcutul, neplăcutul,
sublimul etc., cu intenție pedagogică sau fără nici un scop, pentru pura plăcere
estetică. Arta pentru artă, sau arta ca activitate inutilă, cum spune Oscar
Wilde, sau arta cu tendință. Ficțiunile artistice, utile sau gratuite, exercită
simțurile și le ascute, cu tendința de a le muta din „anticamera cunoașterii” (Rickert) și de a le contopi cu rațiunea. Este acea intuiție
intelectuală (Descartes,
Spinoza) care,
dacă acum este presupusă, poate fi realizată la infinit sau într-un viitor
îndepărtat. Arta este sediul experienței și poate fi comparată cu empiriocriticismul
creator, în care se vorbește de „experiența pură” (Auenarius). Prin nelimitare, ne arată vastul câmp metafizic al
spiritului, conștient de imensitate a iraționalului, de existența nelimitată în
care explorăm neîncetat. În artă se întâlnesc: raționalul, miticul, magicul și
misticul.
Spiritul filosofic este căutător
de esențe. El are ca obiect „lucrul în sine sau natura lucrurilor”. (Paul Deussen: „Allg,[emeine]
Geschichte der Philosophie”). Ca și „spiritul teologic, din care izvorăște” (același, op. cit.) Lucrarea filosofică? Analiză,
sinteză - apriorică sau aposteriorică -, judecăți aparent creatoare, silogisme,
asociații, disociații, analogii, contraste, contradicții, posibilul,
imposibilul, necesarul, contingentul, limitatul, nelimitatul, haosul, ordinea, moralul,
imoralul, amoralul - virtutea, viciul și puterea pură - diversitatea,
identitatea parmenideică, mișcarea, nemișcarea eleată, corp și suflet,
instinct, sentiment, ratiune, intelect - în sens kantian, de sediu al
categoriilor - adevăr, eroare; adecvare și inadecvare - simpla obișnuință a
scepticului Hume, „cauzele și scopurile ultime sunt închise pentru om” -
(același, citat de H. Schmidi) - joc gratuit sau ipotetic util, optimism naiv și „sentiment
tragic al vieții” (Llnamuno), destin și liber arbitru, întreg și
parte - integralismul metafizic al intuiționiștilor și defalcarea științifică
modernă - creație sau imitație servilă a unor modele prestabilite - construcție
autonomă a omului și simpla participație a acestuia - formă și conținut, lucrul în sine - obiecticitate, prin acces presupus la
natura lucrurilor, intuiționism - fenomenul, realizarea obiectivității ca punct
de vedere general acceptat și ca motivație a presupusei „conștiințe în genere” (Kant), punctul de vedere - die
lA{eltanschauung, ca
poziție imanentă și ca aspect tipologie - supunerea la obiect sau poziție
transcendentă (Toma
d’Aquino), intuiție, metodă, categorie, concept,
imagine, structură și configurație - Gestaltiștii le confundă și astfel formele
date ale structurii se contopesc cu construcțiile raționale sau instinctive, utile sau estetice, (Kofjka, Wertheimer, Kiihler, poziție critică, P. Linke: „Grundfragen der Wahrneh-mungslehre”
1929, citat de H. Schmidt), fapte discontinue, cu rădăcina în „haosul energetic
pre-cuantic” (de Broglie), relativul, absolutul, speranța, desperarea,
misterul, cunoașterea umană limitată și revelația, credință, știință, neștiință
- scepticism imanent și optimism transcendent (Pascal), determinism, indeterminism,
haos, impas - aporetica - fluviul heraclitic al nuanțelor, înghețare,
cauzalitate și finalitate, cantitate, calitate, relație, modalitate - categorii
- katharsis, contemplație, extaz, acțiune, cultură și civilizație, stiluri: clasic,
bizantin, renaissance, baroc, rococo, romantic, pamasian, simbolist, impresionist,
expresionist, apriorism stilistic - matca stilistică la Blaga și stilul opus,
rațional-combina tor, stil bizantin, N. Crainic - decadent până la „chosisme” și
absurd, în „amurgul alexandrin al Apusului” tSpengler), pasiune, rațiune, justiție, injustiție, geometrism
și dezordine - haos psihic tragic, în cascadă de capricii sau în nebunie -
clar, obscur și clarobscur, mutatie, modificatie, revolutie, evolutie, involuție,
„tehnici insurecționare în luptă pentru putere” (Malaparte) progres și „iluziile progresului” (Sorei) armonie în toate
sensurile, cosmos și haos, realul și imaginarul, eul și lumea, valoarea
apreciativă și valoarea obiectică - judecata de valoare și participația axiologică
de stil platonic transcendent, non valoare, devenire și încremenire -
istorismul, spiritul metafizic, religios sau subiectiv-artistic, inactualul ca
expresie a conștiinței teoretice sau a capriciului și actualul ca expresie a
devenirii (Heraclit Obscurul), militantism sau pasivitate cu rădăcini în
neputință, sau în tristețe metafizică, spiritul ca aventură, construcție,
dărâmare, ipoteză, teorie, lege, normă, exactitate, precizie, aproximație,
falsul ca expresie a neștiinței, autenticitate, sinceritate, naivitate,
îndrăzneală, eroism, lașitate, ipocrizie, mască estetică sau socială, originalitate
iluzorie și trăire amorfă, atracția începutului - timpul primordial, real și
iluzoriu, spațiul pur și spațiul empiric, metafizică odihnitoare și „durată
eficace” (Bergson), devenire
haotică, peisaj nisipos și neconsolator, „mobilitate absolută” Benda),
din care se desprinde „un optimism imaginar,
în fond, un perspectivism estetic” (Charles
Andler) ca în orice viziune a
devenirii vieții și lumii, un înec în absurd, același lucru în eternă și
aparentă schimbare, „existență și nonexistență” în sens hegelian, sau justul și
injustul în același timp, adevăr și eroare topite în actual sau văzute ca
posibile, libertatea, necesitatea și întâmplarea, lumea sensibilă în
Pag. 5 – 9 |