www.FotoMars.ro

Psalmii lui Dorel Vişan, de o laică sacralitate (contradicţia în termen e numai aparentă), îşi revarsă gândurile şi simţirea şi credinţa în cuvinte cu mireasmă de smirnă, de mir şi de tămâie, care pun cu atât mai subliniat în valoare aspre formulări moderne, veştejind păcatele unei lumi contemporane nepăsătoare de suferinţa aproapelui, o lume vinovată de aroganţă şi de lăcomie, ahtiată de putere, lipsită de milă şi de bună-cuviinţă” – scrie Romulus Vulpescu.

Lirica din Psalmi implică o atitudine care e departe de a fi una de resemnare. Poetul este un imaginativ eliberat de posibilul convenţionalism pe care temele din această categorie îl pot conţine. Sensibilitatea omului modern impune, chiar în gestul de adoraţie, o anumită distanţă, fertilă, de altfel, poeziei. Dorel Vişan scrie Psalmi numerotaţi de la 151 încolo, ca o continuare a celor 150 ai lui David, din Vechiul Testament, sentimentul tutelar fiind acela al solitudinii şi al dorinţei de a afla, pe urme argheziene, un reper care să-i confere sprijin sufletesc: „La grea-ncercare m-ai pus, Doamne, / Grea cruce mi-ai sortit să car / Cu suliţă prea aprigă în coaste m-ai străpuns / N-ar fi nimic, de-aş fi alesul tău, măcar…” (151. Răspunde-mi, Doamne, dacă poţi – Un cântec al încercării).