www.FotoMars.ro

Din toate scrierile Stareţului izvorăsc, „săltătoare”, izvoare tămăduitoare, ce răcoresc, călăuzesc şi dăruiesc vindecare, chiar dacă în anumite subiecte atingand problemele hotărâtoare ale Bisericii, cuvântul său devine uneori mustrare prorocească după pilda Înaintemergătorului, rostindu-se cu îndrazneală şi autoritate.

De asemenea, precum suntem deplin încredinţaţi, din scrierile Stareţului răzbate cu putere mireasma evlaviei Răsăritului Ortodox, dar şi acel chip aparte şi unic, caracteristic Stareţului, al abordării şi apropierii de taina dumnezeieştii iconomii pe calea recunoştintei adânci, izvorâte din inima (cea pe care Stareţul o numeşte „mărime de suflet”) şi a smereniei celei în Har, care este „veşmântul Dumnezeirii”, după marele între nevoitori, Avva Isaac Sirul.

Lupta duhovnicească, prin urmare, nu este grea când cineva urmează omului celui nou, noului Adam, Iisus Hristos, şi se pleacă cu smerita cugetare, umplându-se de Har; nu însă când se îndreptăţeşte, precum Adam cel de demult, şi nu se smereşte, nu se pleacă şi se chinuieşte pe sine, chinuindu-i şi pe alţii. Când omul îşi curăţeşte ochii sufletului şi-i face telescop, îşi vede propriile patimi mari, fiare cu totul sălbatice, pe când ale aproapelui, pentru că le vede cu ochii cei duhovniceşti – mici furnicuţe. Pe toţi îi va vedea buni, afară de sine însuşi. Când omul ajunge la o astfel de stare, chiar şi cu şerpii poate să locuiască, iubindu-i şi socotindu-i mai buni decât pe sine şi smerindu-se şi faţă de aceştia – şi astfel, prin cugetarea sa smerită, alungă toată lucrarea vrăjmaşului de la ei şi se fac şi aceşti şerpi precum mai înainte de cădere, când erau printre cele mai întelepte animale din Rai.