www.FotoMars.ro

...Desprindere de satul acela... „N-au înţeles nici iubirea, nici propovăduirea mea! Zadarnic le-am zis, zadarnic le-am dat pildă.” Biserica satului se înfundă în pâcla uitării. Câte cuvinte înaripate n-au răsunat acolo! Ce chemări calde, ce îndemnuri de foc! Uneori nădejdea părea că se ridică biruitoare. Ochii ascultătorilor priveau cu o curiozitate cercetătoare spre păstorul care, stând în dreptul uşilor împărăteşti, le grăia din înţelepciunea cea fără isprăvire. Pătraşcu, încălzit de aceste priviri, se ridica din nou la lupta „cea sfântă” şi îndemnurile porneau pline de avânt şi de încredere spre „copiii cei duhovniceşti”. Pâlpâiala aceasta însă se stingea repede şi din nou se iscau certurile, nelegiuirile şi invidiile. „Eh! Popa zice aşa, fiindcă aşa-i meseria lui!” De câte ori, peste lava aprinsă a sufletului său nu căzuse această apă îngheţată a neîncrederii şi a bârfei! Sufletul, prins sub aceste lespezi de răutate, de multe ori era gata să piară. Dar preotul Andrei necontenit s-a ridicat, zicând: „Trebuie să biruim toate prin iubirea lui Hristos!” şi a pornit iarăşi pe „drumul cu spini”, cum zicea el celor cu care avea sfaturi de prietenie. Şi iar s-a ridicat în predică din dreptul uşilor împărăteşti, cerşind cu ochi cercetători privirile curioase şi înlăcrimate ale enoriaşilor lui.