www.FotoMars.ro

De mult biserica nu mai era deschisă; încetul cu încetul, se încuibase ruina în ea; bălăriile năpădiseră în curte, acoperişul de şindrilă se spărsese şi uşile ruginiseră. O iarbă firavă crescuse sus pe acoperişul năruit. An cu an, ierburile se întinseseră ca nişte mici grădini aeriene, până când, vântul aducând sămânţa de undeva, se iviră copăcei de oţetar, ca nişte penaje funerare. Pe urmă căzu o cărămidă, apoi alta – aşa că, în tăcere şi sigur, se făcură spărturi în trupul părăsit al bisericii. Câtva timp se mai cunoscură prin jurul ei câteva morminte cu vechi grilaje de fier, dar, cu vremea, şi aceste aşezări se topiseră vederii. 

Lucrarea vremii, cea cu neputinţă de oprit de oameni, măcinase biserica veche, iar acum ploaia pătrundea în cuprinsul ei, umezind pereţii, altarul, picturile scorojite de pe ziduri, putrezind catapeteasma şi stranele, ştergând chipurile de sfinţi şi predând totul nimicirii. Dacă ai fi privit prin uşa mâncată de rugină, ai fi putut vedea acolo o foarte ciudată şi rară vegetaţie virgină. Ferigi ca nişte săbii cu două tăişuri, mici arbuşti plini de-o fantezie zveltă, forme rare de scaieţi eleganţi, fără culoare, din loc în loc egrete de-o desăvârşită perfecţie, zvâcnind deasupra, triste şi inutile, liane ale întunericului, mângâind imaginare trupuri... Şi peste tot o penumbră eternă şi-o tăcere ca un ison de vis, al vremii... O vegetaţie a umbrelor şi-a tăcerilor... 

• Alexandru Lascarov-Moldovanu