1. EXPLORAREA PERCEPȚIEI ȘI A POTENȚIALULUI
Punctul nostru de vedere creează realitatea. Când suntem blocați în credințe, realitatea noastră devine rigidă, stagnantă și opresivă. Devenim tributari atașamentelor pentru că ne pierdem abilitatea de a recunoaște că avem posibilitatea de a ne elibera de ele.
Atunci când ne privim în oglindă, auzim adeseori în minte o poveste despre ceea ce vedem – ne definim pe noi înșine, creându-ne o identitate din „acorduri”, respectiv din gânduri le și credințele cărora le-am răspuns „da”.
Această identitate își are originea în credințele și ideologiile care ne-au parvenit prin familie, cultură, religie, educație și prieteni, încadrate într-un sistem unitar de gândire, reprezentat prin imaginea reflectată a unei ființe fizice – în cazul meu, a ființei numite Miguel Ruiz Jr., posesor al unui punct de vedere unic și personal.
Fiecare acord pe care mi l-am dat de-a lungul timpului reprezintă un atașament pe care mi l-am creat. De exemplu, când mă uit în oglindă mă percep pe mine însumi în felul următor: eu sunt...
toltec mexican american dar și american metis soț tată nagual scriitor Miguel și așa mai departe...
Această listă de auto-definiții reprezintă reflexia mea. Atunci când mă uit la mine în oglindă, aud discursurile mentale care exprimă acordul pe care mi l-am dat față de condițiile care au devenit modelul meu de auto-acceptare. Gândurile sunt naratorii atașamentelor mele, ai sistemului meu de credințe.
Proiectez asupra imaginii mele valorile și atributele care îmi reflectă credințele. Cu cât sunt mai atașat de aceste credințe, cu atât mai puțin sunt capabil să mă văd așa cum sunt în momentul de față și, în consecință, mai puțin liber să aleg o cale diferită sau să privesc viața dintr-o nouă perspectivă. Pe măsură ce atașamentele se intensifică, se pierde conștiința sinelui autentic, din cauză că acesta este acoperit de filtrele sistemului meu de credințe. În tradiția toltecă, această stare poartă numele de Oglinda Fumurie. Fumul este cel care ne împiedică să percepem sinele autentic.
Iubirea condiționată dă tărie atașamentelor noastre: trebuie să împlinesc cutare așteptare pentru a fi vrednic să mă iubesc. Dorința de a obține o imagine fără cusur despre noi înșine, care să satisfacă întocmai modelul arhetipal al fiecăruia dintre acordurile pe care ni le-am dat, distorsionează și mai mult reflexia propriei ființe. Începem să ne judecăm și să ne evaluăm potrivit standardelor conținute în aceste acorduri, care s-au transformat între timp în condițiile acceptării de sine. Implementăm un sistem de pedepse și recompense cu scopul de a ne modela până la încadrarea în acest model arhetipal. Acest mecanism este cunoscut în tradiția toltecă sub numele de domesticire.
Cel care se așează în fața oglinzii, se expune acțiunii principalului instrument de domesticire, respectiva unui set de pedepse pentru faptul că nu întrunește așteptările față de propria persoană: judecata de sine. Dacă utilizez modelul arhetipal al ceea ce presupune că înseamnă „eu sunt Miguel”, atunci când mă uit în oglindă văd toate imperfecțiunile și nepotriviri le care pun în mișcare domesticirea:
„Nu sunt destul de deștept.”
„Nu sunt destul de atrăgător.”
„Nu am destul.”
„Îmi lipsește cutare sau cutare lucru... „
și așa mai departe ...
Judecata de sine ia locul auto-acceptării. Atașamentul nostru față de aceste credințe negative și obiceiul de a ne judeca devin comportamente atât de normale încât nici măcar nu mai realizăm că ele ne fac rău, pur și simplu le acceptăm ca tăcând parte din propria ființă.
La bază însă ele sunt consecințele a ceea ce credem în adâncul sufletului despre noi înșine – a orice acceptăm sau respingem în noi. Când ne privim în oglindă, în loc să ne acceptăm așa cum suntem, începem să-i ascultăm pe naratorii care ne spun că suntem inacceptabili în forma actuală și că trebuie să facem anumite lucruri sau să fim într-un anume fel ca să ne putem accepta. Dintre toate credințele de care trebuie să ne detașăm, aceasta este probabil cea mai importantă: să renunțăm la atașamentul față de ideea că trebuie să fim perfecți, să atingem un anume ideal, ca să fim fericiți.
Această credință nu se referă numai la felul cum arătăm; include modul nostru de gândire, filozofia pe care o urmăm, preocupările spirituale, locul pe care îl ocupăm în societate și așa mai departe. Toate aceste lucruri constituie condițiile sub care ne acceptăm pe noi înșine. Credem că dacă vrem să fim vrednici de iubirea de sine, trebuie să împlinim anumite așteptări, care însă nu exprimă adevărata noastră natură, ci acordurile pe care ni le-am dat de-a lungul timpului.
În mod ironic, foarte adesea atunci când avem posibilitatea să vedem adevărul despre noi înșine, când fie ne privim într-o oglindă, fie ne reflectăm imaginea în oglinda lumii exterioare, naratorii sunt cei care vorbesc cel mai tare. Cunosc oameni, eu fiind unul dintre ei, care refuză să se privească în oglindă din cauza judecăților de sine care pur și simplu îi asurzesc. Pentru unii oameni, adolescenți sau adulți, este imposibil să trăiască în afara unei iluzii.
Putem da vina, dacă vrem, pe reclamele comerciale, pe imaginea pe care cultura lumii modeme ne-o impune sau pe așteptările pe care comunitatea le are de la noi. Adevărul este că suntem intoxicați cu reclame care abundă în imagini arhetipale de eroi și .eroine, de domnițe prea frumoase aflate în suferință, ori în exemple de urâțenie absolută, ilustrând ceea ce noi nu dorim să fim. În adâncul sufletului, trebuie totuși să recunoaștem că nu avem pe cine da vina întrucât o reclamă, ca și judecata de sine, nu are nicio putere asupra noastră, decât dacă suntem de acord cu mesajul ei. Voința noastră de a ne atașa de aceste imagini și distorsiuni este cea care ne distruge fericirea.
Nu avem de ce să dăm vina nici pe judecățile de sine. Ar trebui pur și simplu să devenim conștienți că acestea s-au dezvoltat în noi începând încă din copilărie, prin procesul de domesticire. În momentul în care conștientizăm acest lucru, avem libertatea de a alege să ne debarasăm de sistemul de pedepse și recompense care ni s-a impus și să ne acceptăm așa cum suntem.
Putem alege... stă în puterea noastră.
Atunci când te privești în oglindă, tu ești singurul care îi aude pe naratorii din minte; numai tu cunoști conținutul judecăților lor. Ei pot lua orice voce sau formă dorești, dar nu sunt altceva decât expresia acordurilor pe care le-ai dat. Poți alege să te detașezi de standardele care creează o imagine de sine nerealistă spunând pur și simplu nu. Atunci când nu crezi ce spun, aceștia nu mai au nicio putere asupra ta. Poți alege să te privești de pe poziția acceptării de sine, bazată pe un adevăr incontestabil: acela că ești deja o ființă perfectă și completă, exact așa cum ești acum.
Abordarea lucrurilor din această perspectivă nu înseamnă că nu mai poți alege încă să-ți schimbi circumstanțele vieții, atâta doar că motivarea acestor schimbări nu mai depinde de speranța că într-o bună zi vei fi capabil să te iubești, ci ele se produc tocmai pentru că te iubești așa cum ești. Atunci când reflexia ta se produce sub acest unghi, schimbările curg în sincronicitate cu traiectoria vieții tale și posibilitățile sunt nelimitate. Așa cum îmi spunea tata, viața noastră este pânza pe care pictăm și toți suntem Picasso; suferim doar atunci când uităm acest lucru.
PIERDEREA PERFECȚIUNII DE DRAGUL IMPERFECȚIUNII
Mulți dintre noi am auzit de Don Quijote – capodopera literaturii spaniole din Epoca de Aur. În acest roman în două volume, un domn la pensie, Alonso Quijano, călătorește în ținutul La Mancha și este atât de captivat de romanele cavalerești pe care le citește încât percepția sa asupra realității este distorsionată până în punctul în care își transformă identitatea: devine din Alonso Quijano, Don Quijote. Începe să vadă lumea prin filtrul fanteziei și al aventurii. Indiferent ce îi prezintă realitatea, Don Quijote redirecționează semnalele primite până când acestea se potrivesc așteptărilor și credințelor sale. Suntem și noi, în multe privințe, niște Don Quijote încercând să schimbăm realitatea potrivit
Pag. 23 – 29 |