Athosul
neamului meu
Nu
mai țin minte când l-am auzit prima oară pe bunicul meu vorbind despre Athos,
dar știu că, mic fiind, îmi povestea când venea la noi despre evenimentele din război
la care a participat și despre călătoria lui la Athos și le lega de fiecare
dată ca și când ar fi fost firească trecerea de la povestea cu încercuirea
rușilor de la Cotul Donului la cea cu întâlnirea lui cu călugărul Dometie Trihenea
pe Sfântul Munte.
Bunicul
Gheorghe Dafinoiu obișnuia să vină la noi acasă în București în fiecare an de
două ori: de Paști și de Crăciun, iar noi mergeam la el în fiecare vară în comuna
Zăvoia din județul Brăila. Îmi plăcea să dorm cu el căci îmi spunea multe
povești și avea un talent narativ cum n-am mai întâlnit la nimeni până acum. Se
însuflețea când începea să vorbească și orice îmi povestea se încheia cu câte o
pildă spusă lui de un călugăr sau un pustnic de pe Athos.
Țin
minte câteva discuții cu el din vremea când eram copil:
— Și
chiar nu te-au văzut rușii că erai în copac și au trecut pe sub tine fără să se
uite nici unul în sus?
— Să știi că așa a fost, nu te mint. Ei nu m-au văzut pentru
că m-am suit noaptea în copac să văd mai bine pozițiile lor și să transmit batalionului nostru mișcările de trupe, că eram telegrafist.
Dar rușii au pornit atacul când se crăpa de ziuă și atât de repede s-au mișcat, că ai noștri n-au putut să
fugă prea departe. I-au luat ca din oală și i-au măcelărit pe toți. Unii s-au
aruncat în apă, dar n-au ajuns prea departe. N-au luat nici măcar un prizonier
și n-au lăsat pe nici unul să scape. Și eu vedeam de sus toată operați unea.
— Și nu ți-a fost frică?
— Ba bine că nu! Stăteam pe o cracă sus, unde era frunzișul
mai des și mă rugam Maicii Domnului să mă scape. Și atunci i-am promis că dacă ies viu și nevătămat din acel război o să
fac un pelerinaj la Athos și o să devin robul ei toată viața mea.
— Dar nu te-au văzut când te-ai dat jos din copac?
— Păi am stat 2 zile și 2 nopți acolo aproape nemișcat,
până frontul s-a mutat spre vest. Apoi m-am târât în spatele rușilor până la
Odessa, unde am stat ascuns și am transmis mesaje în țară. Iar mai târziu, când
rușii au intrat în România și regele a întors armele împotriva nemților, am mers
alături de ei până în munții Tatra, în Cehoslovacia și mai departe, până-n
Germania. Dar acolo rușii au vrut să fie ei cuceritorii și ne-au lăsat pe noi
în spatele lor, așa că ne-am întors spre țară. Iar eu am cotit-o spre Grecia și
am mers pe jos două săptămâni până am ajuns pe Athos.
— Și nu te-a atacat nimeni? Nu era război pe unde treceai?
Și nu erau tâlhari?
— Ba
da, dar mergeam mai mult seara și noaptea și ocoleam orașele. Prin satele prin
care am trecut toți mă simpatizau, căci eram îmbrăcat în uniforma armatei române
și românii erau eroi pentru toți, căci luptaseră curajos pe toate fronturile și
dăduseră mulți martiri.
— Ai
mers tot drumul singur, tataie, până la Athos?
— Nu tot drumul, că la ieșirea
din Serbia am întâlnit un călugăr care mergea și el pe munte. Îl trimisese un
episcop să ducă acolo niște cărți și avea căruța plină de cărți. Când mergeam
pe jos pe lângă căruță, el îmi citea în limba lui din câte-o carte, dar eu nu
înțelegeam nimic. Abia când începea să cânte Psalmul 50 al lui David începeam
să înțeleg și eu câteva cuvinte. Să știi că muzica bizantină se cântă la fel și în rusă și în sârbească sau bulgărească ori
românește de o mie și ceva de ani. Începea el un psalm sau un acatist în limba
lui și eu îl îngânam în limba mea, pricepând așa câteva cuvinte sârbești și el
câteva cuvinte românești. Până la Athos ajunsesem să ne înțelegem de minune –
ba trei cuvinte de-ale lui, două de-ale mele, trei rusești și două nemțești și
mai ales prin semne, că nevoile se exprimă la fel în orice limbă. Dar să știi
că toată călătoria alături de el a fost ca o pregătire pentru ceea ce urma să se întâmple pe Sfântul Munte, căci
înainte de a pătrunde acolo m-a spovedit, intrând în grădina Maicii Domnului
curat, fără păcate nespuse.
— Și
cum e grădina acolo, tataie, ca o livadă de la munte de la noi?
— Nu
e ca o livadă de la noi, că aici sunt pomi fructiferi și acolo sunt doar măslini
și rar câte un lămâi sau un portocal. Terenul e sterp, arid și doar în jurul mânăstirilor
se mai cultivă câte ceva. Dar peste tot am simțit o mireasmă plăcută, căci în
tot muntele sunt îngropați sfinți părinți care s-au nevoit acolo.
La
fiecare întâlnire cu el ascultam cu și mai mult interes amintirile lui despre
Athos și în mintea mea se contura din ce în ce mai clar imaginea unui loc
ciudat, populat de oameni neobișnuiți, de sfinți și de îngeri, în mijlocul
cărora tron a Maica Domnului ca o împărăteasă permanent prezentă și atentă cu
cei care o slujeau.
— Și
cum tataie, chiar ai văzut-o pe Maica Domnului?
— Cum
te văd și cum mă vezi. Eram în port și am văzut pe o stâncă o femeie care scria
ceva într-un registru mare. M-am dus spre ea foarte mirat să văd o femeie acolo,
că știam că nu au voie să calce femeile în Sfântul Munte. Când m-am apropiat de
ea și-a ridicat privirea spre mine și mi-a zis: „Te așteptam mai demult
Gheorghe să vii aici, căci mi-ai promis”.
— Ți-a
vorbit chiar în limba română?
— Da,
în română. Și când s-a ridicat în picioare avea o ținută de împărăteasă, că am
știut imediat că e Fecioara Maria. Mă privea ca o Stăpână, cu niște ochi atât
de pătrunzători, că m-a cuprins rușinea și n-am știut ce să-i spun. „Am nevoie
de ajutorul tău Gheorghe – a continuat Ea. Dușmanii Fiului Meu s-au aliat și ai
văzut ce prăpăd au tăcut în Rusia și Ucraina. Dar asta este nimic prin
comparație cu ceea ce o să urmeze în restul lumii. Nu lăsa să se stingă flacăra
credinței”.
— Aiureli
băiete, să nu-l crezi pe bunică-tu! – îl auzeam pe tata din camera cealaltă.
Cum să se întâlnească el cu Maica Domnului, că Ea a murit acum două mii de ?
— Ba
așa e cum îți spun – se oțărî tataia, că viața e veșnică și Maica Domnului
fiind mai presus de îngeri și heruvimi nu a murit și poate să se arate oricând
oamenilor. Și s-a arătat de multe ori unora în toți acești două mii de ani.
— Da’
de unde! – pufni tata cu ironie. Au adus călugării ăia de-acolo o femeie care
le iese în cale
naivilor ce vin pe Athos și le spune tot felul de banalități, iar ei rămân
toată viața cu credința că s-au întâlnit cu mama lui Hristos.
Tata
nu era prea credincios de fel. Deși botezat ortodox, fusese crescut sub
influența unor evrei din neam și ajunsese să creadă doar în Dumnezeu, nu și în
Hristos. Nu nega că Iisus ar fi existat și că s-ar fi manifestat în vremea
împăratului Tiberiu, dar nu credea că El este veșnic, sau că viața oamenilor e
veșnică; pentru el doar Dumnezeu era veșnic. Lua în răspăr credința mamei și a tatălui ei, dar nu cu răutate că-i iubea pe amândoi. Însă îi plăcea să îi
contrazică, să-i pună să găsească argumente, că pentru el rațiunea trebuia convinsă,
nu inima.
Odată
l-am văzut pe tata că s-a îndoit de el, dar n-a durat prea multe zile. Era un
jucător împătimit la loto și în fiecare săptămână juca câte o variantă, dar
foarte rar s-a întâmplat să câștige și atunci doar sume mici. Spunea mereu că e
ghinionist la loto, dar norocos în dragoste.
Pag.
5 – 9 |