Eram șocat și sceptic. Hipnotizasem sute de pacienți pe parcursul anilor, dar nu mi se mai întâmplase un astfel de lucru. Ajunsesem să o cunosc bine pe Catherine în perioada de peste un an de psihoterapie intensivă. Știam că nu suferă de psihoză, nici de halucinații, nici de personalități multiple, nu era ușor de sugestionat și nici nu abuza de droguri sau alcool. Am tras concluzia că ”amintirile” ei au la bază fantezii sau vise. Dar s-a întâmplat ceva foarte neobișnuit. Simptomele lui Catherine au început să se îmbunătățească în mod dramatic și mi-am dat seama că fanteziile sau visele nu ar putea duce la o vindecare atât de rapidă și de completă din punct de vedere clinic. Săptămână după săptămână, simptomele anterior intratabile ale acestei paciente dispăreau, pe măsură ce, sub hipnoză, ea și-a amintit alte vieți anterioare. În câteva luni, s-a vindecat complet, fără să ia vreun medicament. Scepticismul meu considerabil se eroda cu timpul. În timpul celei de-a patra sau a cincea ședințe de hipnoză, s-a întâmplat ceva chiar mai ciudat. După ce a retrăit o viață din trecut, Catherine a plutit deasupra corpului ei și a fost atrasă spre lumina spirituală familiară pe care o întâlnea întotdeauna în starea dintre vieți. ”Ei îmi spun că sunt mulți zei, întrucât Dumnezeu e în fiecare dintre noi.” Mi-a spus ea cu o voce răgușită. Și apoi, mi-a schimbat complet tot restul vieții: ”Tatăl tău este aici și fiul tău, care este un copil mic. Tatăl tău îți spune că îl vei recunoaște pentru că numele lui este Avrom, iar fiica ta a fost numită după el. De asemenea, moartea lui a fost provocată de probleme cardiace. Inima fiului tău a fost, de asemenea, importantă, pentru că era așezată invers, ca la găină. El a făcut un mare sacrificiu pentru tine, din iubirea pe care ți-o purta. Sufletul lui este foarte avansat... moartea lui a compensat datoriile părinților lui. De asemenea, a vrut să-ți arate că medicina este limitată, că posibilitățile ei sunt limitate.” Catherine s-a oprit și am rămas într-o tăcere copleșitoare, în timp ce mintea mea amorțită încerca să înțeleagă ceva din asta. Camera era rece ca gheața. Catherine știa foarte puține lucruri despre viața mea personală. Pe birou, aveam fotografia fiicei mele de când era copil, zâmbind fericită cu cei doi dinți pe care-i avea în gură. Fotografia fiului meu era lângă a ei. Altfel, Catherine nu știa aproape nimic despre familia sau despre istoria mea personală. Fusesem bine pregătit în tehnicile psihoterapeutice tradiționale. Terapeutul trebuia să fie tabula rasa, o foaie albă pe care pacientul putea să-și proiecteze propriile sentimente, gânduri și atitudini. Apoi, acestea puteau fi analizate de către terapeut, lărgind scena din mintea pacientului. Păstrasem această distanță terapeutică față de Catherine. Ea mă cunoștea doar ca psihiatru, nu știa nimic despre trecutul meu, sau despre viața mea privată. Nici măcar nu îmi expusesem diplomele în birou. Cea mai mare tragedie din viața mea fusese moartea neașteptată a primului nostru fiu, Adam, care avea doar douăzeci și trei de zile când a murit, în 1971. După vreo zece zile după ce l-am adus acasă de la spital, a început să aibă probleme respiratorii și vărsături. Diagnosticul era foarte greu de stabilit. ”Circulație venoasă pulmonară total anormală, cu defect septal atrial,” ni s-a spus. ”Există un caz la zece milioane de nașteri.” Venele pulmonare, care trebuiau să ducă sângele oxigenat înapoi la inimă, aveau un traseu anormal, intrând în inimă pe partea necorespunzătoare. Era ca și cum inima lui ar fi fost întoarsă invers, spre spate. Extrem, extrem de rar. Operația eroică pe cord deschis nu a putut să-l salveze pe Adam, care a murit câteva zile mai târziu. L-am jelit luni de zile, speranțele și visele noastre sfărâmate. Fiul nostru, Jordan, s-a născut un an mai târziu, un balsam binevenit pentru rănile noastre. La momentul morții lui Adam, eram nehotărât în privința alegerii mele anterioare de a urma o carieră în psihiatrie. Îmi...
pag. 12 - 13
|