Reconfigurează-ți mintea

Suntem născuți într-o lume a poveștilor, care ne modelează rapid și inconștient comportamentul și dezvoltarea. Când ne spunem povestea personală, familială și culturală, ne transformăm tiparele vieții, precum și tiparele ce ne modelează comunitatea și societatea în care interacționăm.
Aplicând în domeniul terapiei narative cele mai recente descoperiri din neuroștiință despre memorie, cartografierea creierului și plasticitatea neuronală, Dr. Lewis Mehl-Madrona și Barbara Mainguy ne explică modul în care creierul se specializează în arta construirii de interpretări și scenarii. Autorii ne dezvăluie cum memoria funcționează prin poveste, cum creierul își reamintește lucrurile mai degrabă în formă narativă, nu descriptivă, și modul în care ceea ce ne spunem singuri ne modifică fiziologia și facilitează sănătatea sau boala.
Bazându-se pe experiența lor de zeci de ani în terapia narativă, autorii te învață cum să-ți schimbi povestea, oferindu-ți practici de cartografiere și reconfigurare a creierului ca să-ți descoperi povestitorul interior și să vezi dacă poveștile pe care ți le spui sunt funcționale sau disfuncționale, vindecătoare sau distrugătoare.
Reconfigurează-ți mintea și reconectează-te cu tine însuți și cu ceilalți la un nivel superior!

Introducere ... 7

Capitolul 1
Descoperirea poveștilor pe care le trăim ... 17 Capitolul 2
Ce crede mintea ta despre poveste ... 49 Capitolul 3
Sinele colectiv ... 89
Capitolul 4
Povești, credințe și anomalii ... 117 Capitolul 5
întâlnirea cu povestitorii ... 147
Capitolul 6
Crearea noilor povești, imaginarea transformării ... 179 Capitolul 7
Poțiuni magice, soluții alchimice ... 221 Capitolul 8
Corpul nostru: creatorul înțelesului ... 265

Concluzie ... 303

Anexă: Zonele creierului care au un rol important în înțelegerea și crearea poveștilor ... 309

Note ... 335
Bibliografie ... 355
Mulțumiri ... 381

Studierea reacțiilor emoționale tipice în comparație cu cele atipice

Un grup de cercetători au abordat o direcție interesantă de studiu, întrebându-se ce se întâmplă atunci când experiența emoțională devine confuză printr-o interpretare care poate fi contrară modului în care trăim de regulă acea emoție. Tipicitatea se referă la cât de bine poate exemplifica o anumită instanță categoria din care face parte. De exemplu, în America de Nord, rândunica constituie un exemplu mai tipic pentru categoria „păsări" decât pinguinul, care este un exemplu atipic. Unele teorii presupun existența unei relații unu la unu între categoriile de emoții și evaluarea acestora: frica și tristețea sunt neplăcute, în timp ce fericirea este plăcută.
Cu toate acestea, noi ne trăim deseori sentimentele cu un grad mai mare de ambiguitate. De exemplu, unele experiențe mai puțin tipice ale fricii pot fi plăcute uneori, cum ar fi emoția înfricoșătoare a coborârii cu un montagne russes sau senzația de entuziasm nervos trăită în fața unui public numeros. Fericirea mai puțin tipică poate fi uneori neplăcută. Un exemplu ar fi senzația de ușurare extenuantă trăită la încheierea unui proiect de durată sau răgazul eliberator oferit de cuvintele de încurajare spuse de un prieten atunci când suntem supărați (când schimbarea relativă spre o stare bună tinde să facă tonul sentimentului mai puțin neplăcut). Wilson-Mendenhall și colegii săi de la Universitatea Northwestern i-au invitat pe participanții la studiu să se cufunde în scenarii menite să inducă atât sentimente tipice, cât și atipice, de frică, tristețe sau fericire, și apoi să evalueze cât de plăcute sau neplăcute au fost sentimentele apărute. Pentru a examina variabilitatea din cadrul acestor trei categorii de emoții, Wilson-Mendenhall și colegii au manipulat un aspect al experienței emoționale pentru fiecare test. Ei au comparat frica neplăcută, tristețea neplăcută și fericirea plăcută cu ceea ce au numit experiențe emoționale atipice, precum frica plăcută, tristețea plăcută și fericirea neplăcută. Deoarece aceleași părți ale creierului lucrează împreună pentru a crea diverse experiențe emoționale, cercetătorii au construit ipoteza că aceleași părți ale creierului vor fi implicate în toate cele trei categorii de experiențe emoționale. Ei credeau că emoțiile atipice vor solicita mai mult rețeaua modului implicit, „o vor încărca" mai puternic și, prin urmare, îi vor scădea eficiența procesării.
Ceea ce au descoperit a fost că, atât timp cât scenariul emoțional era însoțit de o valoare (tipică) predictibilă, rețeaua se comporta normal. Pentru frică și tristețe, pe măsură ce scenariile deveneau mai neplăcute, rețeaua a continuat să se comporte în parametrii normali. Același lucru s-a întâmplat și cu scenariile fericirii. Cu cât acestea deveneau mai plăcute, cu atât rețeaua continua să lucreze în parametri tipici.
Atunci când participanții au fost expuși la scenarii care induceau frică, tristețe sau fericire atipică, rețeaua modului implicit a fost mult mai activă. în cazul scenariilor tipice nu au existat cazuri în care regiuni ale creierului să fi lucrat mai mult.