Suntem deja uitarea ce vom fi

„După ce am citit cu câtva timp în urmă Suntem deja uitarea ce vom fi, cea mai pasionantă experiență de cititor din ultimii ani, mi-am dorit foarte mult ca zeii sau hazardul să îmi ofere privilegiul de a-l cunoaște personal pe Héctor Abad Faciolince pentru a-i putea spune prin viu grai cât de mult îi datoram.

Este foarte greu să încerci să sintetizezi ceea ce este Suntem deja uitarea ce vom fi fără să-i trădezi spiritul, pentru că, asemenea tuturor capodoperelor, cartea este multe lucruri în același timp. A spune că este o sfâșietoare carte de memorii despre familia și tatăl autorului — care a fost asasinat de un ucigaș plătit — e adevărat, dar neinspirat și infim, pentru că această carte este în același timp o copleșitoare imersiune în infernul violenței politice columbiene, în viața și în sufletul orașului Medellín, în obiceiurile și aspectele mărunte ale vieții, în intimitatea și grandoarea unei familii, o mărturie delicată și subtilă a iubirii filiale, o poveste adevărată care este în egală măsură o superbă ficțiune, prin felul în care este scrisă și structurată, și una dintre cele mai elocvente pledoarii care s-au scris în timpurile noastre și în toate timpurile împotriva terorii ca instrument politic.

Cartea este cutremurătoare, dar nu apăsătoare, pentru că este scrisă astfel încât nu face exces în exteriorizarea sentimentelor, este o proză precisă, limpede, inteligentă, cultă, care pune stăpânire cu o iscusință desăvârșită pe sufletul cititorului, ascunzându-i anumite date, distrăgându-i atenția, cu scopul de a-i stimula curiozitatea și orizontul de așteptare, obligându-l astfel să participe la actul creator, mână în mână cu autorul.“

• Mario Vargas Llosa

„Este una dintre cărțile cele mai încântătoare și neliniștitoare, în înțelepciunea și frumusețea ei, pe care le-am citit în ultimul timp. O carte despre bunătate. Există îndrăzneală mai mare?“

• GUSTAVO MARTÍN GARZO

Prietenia și cărțile

Mi s-a întâmplat acum câțiva ani cu Javier Cercas și am retrăit acum aceeași senzație cu Héctor Abad Faciolince. Când am citit extraordinarul roman al lui Cercas, Soldații de la Salamina, nu numai că mi-a rămas întipărit în tot corpul – mai bine spus, în suflet – acel sentiment de fericire și gratitudine pe care ni-l oferă întotdeauna lectura unei cărți frumoase, dar și o nevoie presantă de a-l cunoaște pe autor pentru a-i strânge mâna și a-i mulțumi personal. Nu mult după aceea, grație lui Juan Cruz, printre ale cărui merite este și acela de a se afla inevitabil acolo unde este nevoie de el, într-o noapte stranie în care Madridul părea să fi rămas pustiu, ca și cum ar fi așteptat anihilarea nucleară, l-am cunoscut pe Cercas, într-un restaurant plin de fantasme. Imediat am descoperit că omul era la fel de minunat ca și scriitorul și că vom rămâne prieteni pentru totdeauna. Mi se întâmplă rareori să simt această dorință imperioasă de a-i cunoaște personal pe autorii cărților care mă emoționează sau mă farmecă. Am suportat deja câteva decepții în această privință și, în general, cred că este de preferat să rămâi cu imaginea ideală pe care ți-o faci despre scriitorii pe care îi admiri, decât să riști să o confrunți cu realitatea. Exceptând cazul când ai senzația copleșitoare că merită să încerci.

După ce am citit cu câtva timp în urmă Suntem deja uitarea ce vom fi, cea mai pasionantă experiență de cititor din ultimii ani, mi-am dorit foarte mult ca zeii sau hazardul să îmi ofere privilegiul de a-l cunoaște personal pe Héctor Abad Faciolince pentru a-i putea spune prin viu grai cât de mult îi datoram. Este foarte greu să încerci să sintetizezi ceea ce este Suntem deja uitarea ce vom fi fără să-i trădezi spiritul, pentru că, asemenea tuturor capodoperelor, cartea este multe lucruri în același timp. A spune că este o sfâșietoare carte de memorii despre familia și tatăl autorului – care a fost asasinat de un ucigaș plătit – e adevărat, dar neinspirat și infim, pentru că această carte este în același timp o copleșitoare imersiune în infernul violenței politice columbiene, în viața și în sufletul orașului Medellín, în obiceiurile și aspectele mărunte ale vieții, în intimitatea și grandoarea unei familii, o mărturie delicată și subtilă a iubirii filiale, o poveste adevărată care este în egală măsură o superbă ficțiune, prin felul în care este scrisă și structurată, și una dintre cele mai elocvente pledoarii care s-au scris în timpurile noastre și în toate timpurile împotriva terorii ca instrument politic. Cartea este cutremurătoare, dar nu apăsătoare, pentru că este scrisă astfel încât nu face exces în exteriorizarea sentimentelor, este o proză precisă, limpede, inteligentă, cultă, care pune stăpânire cu o iscusință desăvârșită pe sufletul cititorului, ascunzându- i anumite date, distrăgându-i atenția, cu scopul de a-i stimula curiozitatea și orizontul de așteptare, obligându-l astfel să participe la actul creator, mână în mână cu autorul.

Punctele culminante ale cărții sunt cele două morți: cea a surorii autorului și cea a tatălui – una din cauza bolii și cealaltă ca urmare a sălbăticiei politice – și în descrierea ambelor există mai multe tăceri decât rostiri, o pudoare elegantă care, în mod ciudat, amplifică tristețea și consternarea cu care cititorul captiv trăiește cele două tragedii.

Împotriva a ceea ce s-ar putea crede din afirmațiile de mai sus și în ciuda prezenței devastatoare în paginile ei a suferinței, a nostalgiei și a morții, Suntem deja uitarea ce vom fi nu este o carte care să demoralizeze. Dimpotrivă, cum se întâmplă întotdeauna cu operele de artă reușite, este o carte în care frumusețea formei, calitatea expresiei, luciditatea reflecțiilor, grația și finețea cu care este descrisă acea familie atât de afectuoasă și de caldă încât ai vrea să fie a ta, fac din ea o carte care îți ridică moralul, o dovadă că, fie și în cele mai infame și mai dure experiențe, sensibilitatea și imaginația unui scriitor generos și inspirat pot fi utilizate pentru a apăra viața și a arăta că, în ciuda a toate, pe lângă durere și frustrare, există totuși în ea bucurie, iubire, idealuri, sentimente înalte, tandrețe, compasiune, fraternitate și hohote de râs.

Zeii sau hazardul au fost binevoitori cu mine și au aranjat în așa fel lucrurile ca la recentul Festival literar Hay din Cartagena și, bineînțeles, grație omniprezentului Juan Cruz, să-l cunosc personal pe Héctor Abad Faciolince. În mod firesc, persoana era la înălțimea a ceea ce scria. Era cult, simpatic, generos și a sta de vorbă cu el s-a dovedit aproape la fel de plăcut și benefic ca și lectura cărții lui. După zece minute de conversație la El Club de Pesca din Cartagena, sub o lună plină de carte poștală ilustrată, cu câteva umbre de rozătoare dând târcoale pe chei și cu un delicios orez cu cocos în fața noastră, am știut că îmi va fi pentru totdeauna un bun prieten și confrate și că până la sfârșitul zilelor noastre vom avea în agendă tema scriitorului Onetti, care mie îmi place mult, iar pe el îl plictisește. Sper să am timp și argumente suficiente pentru a-l convinge să recitească texte precum Infernul atât de temut sau Viața scurtă și să descopere cât de aproape este lumea lui Onetti de a sa, prin autenticitatea morală și măiestria tehnică pe care amândoi le dovedesc și prin impecabila radiografie a Americii Latine pe care, fără să și-o fi propus, au realizat-o amândoi în scrierile lor. În cele trei ore cât durează zborul de la Cartagena la Lima, am citit ultima carte a lui Héctor Abad Faciolince: Trădările memoriei1. Sunt trei povestiri autobiografice, însoțite de fotografii ale locurilor, obiectelor și persoanelor care ilustrează și completează istoria. Prima, Un poem în buzunar, este de departe cea mai bună și cea mai extinsă și, într-un fel, o completare indispensabilă a cărții Suntem deja uitarea ce vom fi. În buzunarul tatălui asasinat la Medellín, tânărul Abad Faciolince a găsit un poem scris de mână care începe cu versul: „Suntem deja uitarea ce vom fi“. De la început, a crezut că poemul era de Borges.

Confirmarea identității exacte a autorului poemului a însemnat o aventură de mulți ani, alcătuită din călătorii, întâlniri, căutări bibliografice, convorbiri, un mers înainte și înapoi pe piste false, o aventură cu adevărat borgesiană, de erudiție și joc, o investigație despre care s-ar putea spune că nu a fost trăită, ci doar imaginată de către un condeier „putred de literatură“, de umor, ingeniozitate și o exagerată paradă de imaginație. Această investigație pare la început o obsesie personală și particulară, o modalitate în plus pentru fiul distrus după moartea teribilă a tatălui de a păstra vie și foarte aproape amintirea lui, de a depune mărturie despre dragostea ce i-o poartă. Dar, puțin câte puțin, pe măsură ce investigația pune cap la cap opiniile profesorilor, criticilor, scriitorilor, prietenilor, iar naratorul