Autoanaliza

Acestea sunt întrebările pe care le abordează, în cartea sa, Karen Horney, alături de prezentarea a numeroase studii de caz. Argumente sunt destule, atât pro, cât și contra: noi ne cunoaștem cel mai bine pe noi înșine, introspecția este constructivă în momentul în care o utilizăm în slujba dorinței de a deveni o ființă mai bună, mai înzestrată și mai puternică, iar insighturile obținute prin autoanaliză sunt mai bine primite; pe de altă parte, factorii emoționali și rezistențele constituie o dificultate importantă în acest demers. Astfel, autoanaliza este, în viziunea autoarei, o încercare de a fi pacient și analist în același timp, metoda de bază rămânând aceeași ca la orice psihanaliză: asocierile libere. Dincolo de tehnici și metode, mesajul este simplu și percutant: pentru că viața ta este cel mai bun psihoterapeut, crede în tine însuți!

Fiecare autoanaliză reușită sporește încrederea în sine, dar există și un alt câștig, datorat faptului că ai cucerit în întregime un teritoriu prin inițiativă proprie, perseverență și curaj. Acest efect se manifestă în analiză, ca și în alte aspecte ale vieții. Să găsești de unul singur o cărare pe munte îți dă un sentiment mai deplin de putere, decât să mergi pe poteca indicată, deși efortul și rezultatul sunt aceleași. O astfel de realizare nu-ți insuflă numai o mândrie justificată, ci și un sentiment de încredere în propria capacitate de a te confrunta cu situații grele și de a nu te simți pierdut în lipsa îndrumării.

Autoanaliza este o încercare de a fi pacient și psihanalist în același timp. Să nu uităm că acest proces este nu numai suma dintre travaliul analistului și cel al pacientului, dar și o relație umană. Faptul că sunt implicate două persoane are o influență considerabilă asupra contribuției fiecăreia. Pacientul are trei sarcini principale. Prima este să se exprime cât mai complet și sincer cu putință. A doua este să devină conștient de forțele pulsionale inconștiente și influența lor asupra vieții sale. Iar a treia e să-și dezvolte capacitatea de a schimba acele atitudini care îi perturbă relațiile cu sine însuși și cu lumea din jurul lui. [...] Dacă pacientul are capacitatea de a lucra singur pentru a găsi soluția la o problemă, poate fi oare folosită această capacitate de o manieră deliberată?

Introducere

1. Fezabilitatea și dezirabilitatea autoanalizei

2. Forțele pulsionale în nevroze

3. Fazele înțelegerii psihanalitice

4. Contribuția pacientului la procesul psihanalitic

5. Contribuția analistului la procesul psihanalitic

6. Autoanaliza ocazională

7. Autoanaliza sistematică: preliminarii

8. Autoanaliza sistematică a unei dependențe morbide

9. Spiritul și regulile autoanalizei sistematice

10. Cum gestionăm rezistențele

11. Limitările autoanalizei

1. FEZABILITATEA ȘI DEZIRABILITATEA AUTOANALlZEI

Orice psihanalist știe că o analiză înaintează cu atât mai repede și este cu atât mai eficientă cu cât pacientul este mai „cooperant”. Când vorbesc despre cooperare, nu mă gândesc la faptul că pacientul acceptă politicos și îndatoritor tot ce îi sugerează psihanalistul. Nu mă refer în primul rând la bunăvoința conștientă a pacientului de a-i da informații despre el însuși; majoritatea pacienților care vin de bunăvoie la psihanaliză recunosc și acceptă, mai devreme sau mai târziu, necesitatea de a se exprima cu cea mai mare sinceritate. Mă refer mai degrabă la

acel gen de auto exprimare care depinde la fel de puțin de controlul conștiinței, ca și exprimarea sentimentelor compozitorului prin muzică. Dacă factori Iăuntrici îl împiedică să se exprime, compozitorul nu mai poate să lucreze deloc; este neproductiv. La fel, un pacient, în pofida celor mai bune intenții ale sale de a fi cooperant, devine neproductiv de îndată ce eforturile lui întâmpină oarecare „rezistență”. Dar, cu cât mai frecvente devin perioadele în care e în stare să se exprime liber, cu atât mai bine reușește să-și abordeze propriile probleme și cu atât mai semnificativă ajunge colaborarea dintre pacient și psihanalist.

Le-am spus adesea pacienților mei că ar fi ideal ca analistul să joace rolul unui ghid într-o excursie dificilă pe munte, indicând care drum e bine să-I alegi sau să-I eviți. Pentru a fi corecți, ar trebui să adăugăm că psiha­nalistul este un ghid care nu știe prea bine care e drumul bun, pentru că, deși are experiență în alpinism, încă nu s-a cățărat pe acest munte. Și acest fapt face activitatea psihică și productivitate a pacientului cu atât mai dezirabile. Nu este o exagerare să afirmăm că, în afară de competența psihanalistului, activitatea constructivă a pacientului este cea care determină durata și rezultatul psihanalizei.

Importanța activității psihice a pacientului este adesea revelată atunci când o analiză trebuie să fie întreruptă sau încheiată dintr-un motiv sau altul, în timp ce pacientul este încă într-o stare nesatisfăcătoare. Nici pacientul, nici analistul nu sunt mulțumiți de progresele înregistrate, dar, după ce trece câtva timp fără a se mai urma altă psihanaliză, ar putea fi amândoi plăcut surprinși de ameliorarea considerabilă și durabilă a stării pacientului. Dacă o examinare amănunțită nu pune în lumină vreo schimbare a împrejurărilor în care se află acesta, ceea ce ar putea explica ameliorarea, am putea s-o privim pe bună dreptate ca pe un efect întâr­ziat al psihanalizei. Totuși, un asemenea efect întârziat nu este ușor de explicat. Diverși factori pot contribui la ameliorare. Poate ședințele anterioare i-au dat pacien­tului posibilitatea de a face observații atât de corecte, încât s-a convins de existența unor tendințe perturba­toare sau a fost chiar în stare să descopere noi factori interni. Sau se poate întâmpla că a privit orice sugestie făcută de psihanalist ca pe o intruziune și că își anali­zează mai ușor insighturile când îi reapar ca propriile sale descoperiri. Sau, dacă tulburarea lui era o nevoie imperioasă de a fi superior celorlalți sau de a-i învinge, poate că a fost incapabil să-i dea analistului satisfacția lucrului bine făcut și, astfel, s-a putut vindeca doar când psihanalistul nu s-a mai aflat în preajma lui. în cele din urmă, nu trebuie să uităm că reacțiile întârziate pot surveni și în multe alte situații: de exemplu, doar mult mai târziu înțelegem câteodată adevărata semnificație a unei glume sau remarci făcute într-o conversație.

Oricât de diferite ar fi aceste explicații, toate se îndreaptă în aceeași direcție: sugerează că o anumită ac­tivitate psihică trebuie să se fi desfășurat la pacient fără ca acesta s-o conștientizeze sau fără să fi făcut eforturi conștiente s-o identifice. Faptul că asemenea activități psihice – și chiar activități direcționate într-un anumit sens – au loc fără conștientizarea pe care o cunoaștem din existența viselor semnificative și a experiențelor cum este aceea că seara nu reușim să găsim răspunsul la ceva, iar dimineața, după ce ne trezim din somn, știm imediat soluția. Nu este vorba numai de o problemă de matematică, a cărei soluție o găsim dimineața, ci și de o decizie pe care seara nu o putem lua, însă, după ce dormim o noapte, totul ne devine clar. Un resentiment abia perceptibil în timpul zilei ni se poate strecura atât de adânc în conștiință, încât să ne trezim brusc la cinci dimineață, identificând clar provocarea și reacția.

în fapt, toți psihanaliștii se bazează pe acțiunea acestor activități psihice subterane. Un asemenea sprijin este implicit în doctrina conform căreia o psihanaliză va înainta satisfăcător doar dacă toate „rezistențele” sunt înlăturate. Aș vrea să scot în evidență și aspectul pozitiv: cu cât mai puternic și mai puțin stingherit este stimulentul pacientului de a se elibera, cu atât mai productivă va fi activitatea pe care o va desfășura acesta. Dar, fie că punem accentul pe aspectul negativ (rezistență) sau pe cel pozitiv (stimulent), principiul de bază rămâne același: înlăturând obstacolele sau alegând un stimulent suficient, energia psihică a pacientului va fi pusă la treabă și el va produce un material care va duce până la urmă la alt insight.

Întrebarea care se pune în această carte este dacă se poate face un pas mai departe. Dacă psihanalistul se bizuie pe activitatea psihică inconștientă a pacientului, dacă pacientul are capacitatea de a lucra singur pentru a găsi soluția la o problemă, poate fi oare folosită această capacitate de o manieră deliberată? Poate oare pacientul să-și analizeze mai atent observațiile despre sine sau asocierile, folosindu-și propria inteligență critică?

De obicei, există o diviziune a muncii între pacient și psihanalist. În general, pacientul își lasă gândurile, sentimentele și impulsurile să iasă la suprafață, iar ana­listul își folosește inteligența critică pentru a-și da seama unde vrea să ajungă pacientul. El pune sub semnul întrebării validitatea afirmațiilor acestuia, pune cap la cap materiale ce par să nu aibă legătură unul cu altul, face sugestii referitoare la posibilele lor semnificații.

Am spus „în general” pentru că analistul își folosește și intuiția, iar pacientul poate face și el conexiuni între anumite lucruri. Dar, de obicei există această diviziune a muncii, cu avantaje incontestabile pentru ședința de psihanaliză. Ea îi oferă pacientului posibilitatea să se relaxeze și doar să exprime sau să înregistreze orice iese la iveală.

Dar ce se întâmplă în ziua sau zilele dintre ședințele de psihanaliză? Ce putem spune despre întreruperile mai lungi care survin din diverse motive? De ce să lăsăm la voia întâmplării o problemă, sperând că se va rezolva de la sine? N-ar fi posibil să încurajăm pacientul nu numai să facă observații deliberate și corecte despre sine, ci și să ajungă la un insight folosindu-și propria capacitate de judecare? Categoric, ar fi o treabă grea, plină de pericole și limitări – despre care vom discuta mai târziu – dar aceste dificultăți nu trebuie să ne împiedice să ne punem întrebarea: este oare imposibil să te psihanalizezi singur?

În sens mai larg, această întrebare se pune de mult timp: se poate cineva cunoaște pe sine? Este încura­jator să descoperi că oamenii au privit întotdeauna această sarcină ca pe una fezabilă, deși dificilă. Totuși, încurajarea nu ne duce prea departe, căci există o mare diferență între felul în care priveau cei din Antichitate această sarcină și cum o privim noi acum. Știm, mai ales de la descoperirile lui Freud, că sarcina este infinit mai complicată și dificilă decât și-au închipuit anticii –‚atât de dificilă, încât până și abordarea ei serioasă reprezintă o aventură în necunoscut.

În ultimul timp, au apărut o mulțime de cărți cu scopul de a ajuta oamenii să facă față mai bine problemelor personale și celorlalți. Unele dintre acestea, cum ar fi How to Win Friends and Influencee People (Cum să-ți faci prieteni și să-i influențezi pe oameni) a lui Dave Carnegie, nu au aproape nimic de-a face cu recunoașterea sinelui, dar oferă sfaturi mai mult sau mai puțin utile despre cum să faci față problemelor personale și sociale. Dar altele, ca Adventures in Self-Discovery (Aventuri in autodescoperire) de David Seaburry, au categoric ca țintă autoanaliza. Dacă simt nevoia să scriu o altă carte pe această temă este deoarece cred că nici măcar cei mai buni autori, ca Seaburry, nu folosesc îndeajuns tehnica psihanalitică

Pag. 13 – 17