Când totul se prăbușește în jurul tău

Cum putem trăi când totul pare să se prăbușească în jurul nostru - când suntem permanent copleșiți de frică, de anxietate și durere? Răspunsul, sugerează Pema Chodron, ar putea fi exact opusul a ceea ce am fi tentați să credem. Îndreptându-ne către situațiile dureroase și înțelegându-le in profunzime, arată ea, ne putem deschide inima așa cum nu ne-am imaginat niciodată că o putem face. Inspirată din înțelepciunea budistă tradițională, cartea ne oferă instrumente care ne schimbă viața, transformând suferința și tiparele negative într-o stare de destindere firească și într-o bucurie fără limite.

Mulțumiri 9
Introducere 11

1. Acomodarea cu frica 15
2. Când totul se prăbușește 21
3. Momentul prezent este cel mai bun profesor 27
4. Relaxează-te cu lucrurile așa cum sunt ele 35
5. Niciodată nu e prea târziu 43
6. Să nu faci rău 51
7. Lipsa speranței și moartea 59
8. Opt dharme lumești 67
9. Șase tipuri de singurătate 75
10. Curiozitatea cu privire la existență 83
11. Non-agresivitatea și cele patru forțe obstructive (catvari mara) 89
12. Maturizarea 99
13. Lărgirea cercului compasiunii 105
14. Dragostea care nu moare 115
15. Mergând împotriva curentului 123
16. Slujitorii păcii 129
17. Opinii 141
18. Instrucțiuni orale secrete 147
19. Trei metode pentru a lucra cu haosul 155
20. Capcana nealegerii 163
21. Roata samsarei se poate întoarce 175
22. Calea este scopul 181

Postfață la ediția a 20-a aniversară 185
Bibliografie 189
Resurse 191

Pur și simplu. Vindecarea vine din măsura în care lăsăm loc tuturor acestor lucruri să se întâmple: loc pentru durere, pentru ușurare, pentru suferință, pentru bucurie.
Atunci când ne gândim că un anumit lucru ne va aduce plăcere, nu știm ce se va întâmpla cu adevărat. Când ne gândim că un anumit lucru ne va aduce durere, nu știm. Cel mai important este să lăsăm loc pentru această necunoaștere. Încercăm să facem ceea ce credem noi că va fi de ajutor. Dar nu știm. Nu știm niciodată dacă vom cădea la pământ sau dacă vom sta drepți. Când apare o mare dezamăgire, nu știm dacă acela este sfârșitul poveștii. Poate fi doar începutul unei mari aventuri.
Am citit undeva despre o familie care avea un singur fiu. Erau foarte săraci. Fiul era extrem de important pentru ei și singurul lucru care conta pentru această familie era ca el să le aducă o oarecare susținere financiară și prestigiu. Apoi el a căzut de pe cal și a rămas infirm. Părea că viața lor s-a sfârșit. După două săptămâni, armata a sosit în sat și i-a luat pe toți tinerii sănătoși, puternici ca să lupte în război, iar acestui tânăr i s-a permis să rămână și să aibă grijă de familia lui.
Așa este viața. Nu știm nimic. Spunem despre ceva că este rău sau că este bun. Dar, în realitate, nu știm.
Când totul se prăbușește și suntem pe marginea a ceva neștiut, testul este să rămânem pe acea margine și să nu dăm formă concretă acelei situații. Călătoria spirituală nu are legătură cu raiul și cu ajungerea pe un tărâm cu adevărat minunat. De fapt, tocmai acea perspectivă asupra lucrurilor este cea care ne face să suferim. Gândul că putem descoperi o plăcere durabilă și ne putem feri de durere este ceea ce în budism se numește samsara, un ciclu fără speranță care continuă la nesfârșit și ne face să suferim teribil. Primul adevăr nobil al lui Buddha subliniază că suferința este inevitabilă pentru ființele umane atât timp cât credem că lucrurile sunt durabile - că nu se dezintegrează, că putem să ne bazăm pe faptul că ne vor satisface foamea de siguranță personală. Din acest punct de vedere, singura dată când știm într-adevăr ce se întâmplă este atunci când ne fuge pământul de sub picioare și nu știm unde să punem piciorul ca să fim în siguranță. Folosim aceste situații fie pentru a ne trezi, fie pentru a adormi de-a binelea. Acum - în însăși clipa în care nu simțim pământul sub picioare - este sămânța grijii față de cei care au nevoie de îngrijirea noastră și a descoperirii bunătății noastre.
Îmi amintesc cu claritate o zi de început de primăvară, când întreaga mea realitate m-a părăsit. Deși asta s-a întâmplat înainte să fi ascultat vreo învățătură budistă, a fost ceea ce unii numesc o adevărată experiență spirituală. S-a întâmplat atunci când soțul meu mi-a spus că are o amantă. Locuiam în nordul statului New Mexico. Stăteam în picioare, în fața căsuței noastre modeste, și beam o ceașcă de ceai. Am auzit mașina oprind pe alee și portiera trântindu-se. Apoi el a apărut de după colț și, fără nici o introducere, mi-a spus că are o amantă și vrea să divorțăm.
Îmi amintesc cerul și cât de întins era. Îmi amintesc sunetul râului și aburul ce se ridica din ceai. Nu mai exista timp, nici gânduri, nu mai exista nimic - doar lumina și o încremenire profundă, incomensurabilă. Apoi mi-am revenit și am luat o piatră de jos și am aruncat-o spre el.
Când cineva mă întreabă cum de m-am implicat în budism, spun întotdeauna că s-a întâmplat pentru că eram foarte furioasă pe soțul meu. Adevărul este că soțul meu m-a salvat. Când căsătoria mea a luat sfârșit, am încercat - din răsputeri - să recapăt puțină siguranță, să găsesc un loc familiar, în care să mă pot odihni. Din fericire pentru mine, nu am reușit. Instinctiv știam că anihilarea vechiului meu eu, dependent, disperat, era singura cale de ieșire. Acela a fost momentul în care am prins afișul acela pe perete.