Cu Harul lui Dumnezeu Celui întreit în Persoane, și cu mijlocirile Învățătorului Ioan Gură de Aur, Dascălul Bisericii Universale, purcedem la editarea celui de-al zecelea volum din seria Cuvinte de aur, având ca temă Biserica și Taina Preoției. Volumul cuprinde pe larg învățături despre Biserică, despre mersul la biserică, despre Preoție, preot și predicator, despre păcatul osândirii preotului, despre episcop și hirotonie . Biserica este caracterizată de către Învățătorul Ioan Hrisostom drept „Taina cea mare” care s-a descoperit la plinirea vremii. Despre întemeierea ei au proorocit toate: Cerul este pentru Biserică, nu Biserica pentru cer. Există Biserica cerească, Biserica îngerilor, în înțelesul general, dar următoare acesteia, și Biserica în sens restrâns. Biserica își are începutul odată cu crearea protopărinților și a fost reîntemeiată în chip definitiv de către Hristos ca un Rai. Ea constituie un trup al cărei element dumnezeiesc este capul, elementul omenesc fiind alcătuit din membrele vrednice sau nevrednice. Unitatea Bisericii este păstrată prin prezența lui Hristos în mijlocul ei. Nu există și nici nu va exista altceva mai puternic decât Biserica. Ea este mai puternică decât cerul. Câți n-au atacat-o? Toți, însă, au pierit, în timp ce Biserica rămâne în veac. Numai că atunci, în vremurile Sfântului Ioan Gură de Aur, ca și astăzi, creștinii nu puteau să perceapă dimensiunea și scopul Bisericii. Care este scopul Bisericii? Scopul ei îl poate afla cineva prin participarea la viața Bisericii care, din nefericire, nu este și nici nu se desfășoară așa cum trebuie. Pretextele și justificările creștinilor de atunci sunt întocmai ca și cele ale creștinilor de astăzi. Ne necăjește căldura, frigul, faptul că nu înțelegem cele spuse în Biserică, și altele asemănătoare. Tuturor acestor pretexte le răspunde pe măsură Învățătorul cu „gură de aur”. Taina Preoției este harismă dumnezeiască și slujirea care se potrivește îngerilor: „Se săvârșește pe pământ, însă are rânduiala lucrurilor cerești”. De aceea nu este îngăduit să dorească preoția oamenii care sunt lipsiți de însușirile necesare: de iubire față de turmă, de râvnă, de smerenie, de capacitate învățătorească și conducătoare. Responsabilitățile preotului sunt foarte grele, pentru că el își asumă lucrarea mântuirii sufletelor. Problemele și greutățile lui sunt multe. Păcatele se vindecă cu greutate neînchipuită, de aceea este nevoie de mare atenție pentru alegerea persoanelor potrivite. O mare importanță trebuie să se acorde păcatului iubirii de stăpânire, pentru că acesta sfâșie și pierde Biserica. Preotul este omul cel mai bun și mai prețios pe care-l are lumea. Este îngerul lui Dumnezeu și mijlocitorul între Dumnezeu și oameni. El aduce oamenilor învățăturile dumnezeiești. Deci în ce mod trebuie să fie primit de către credincioși? Cinstea care trebuie să i se acorde preotului este pe măsura vredniciei lui. De aceea sfântul Ioan condamnă cu tărie osândirea adusă preotului, care îi atinge și pe păstorii vrednici: „Nimic nu pierde atât Biserica cât această boală. Și așa cum un trup care nu este întărit cu acrivie prin legătura nervilor, naște multe boli și face viața de nesuportat, la fel și o Biserică, dacă nu este încinsă cu lanțul statornic și puternic al iubirii, naște războaie nenumărate, întețește mânia lui Dumnezeu și se face cauză a multe ispite”. Comandantul războiului duhovnicesc este episcopul. Din acest motiv, generalul acesta trebuie să fie un războinic experimentat, pentru că lupta lui este dusă împotriva stăpânirilor întunericului. Mai ales „trebuie să fie dăruit cu har și pace”. Grija pentru toți este scopul Bisericii, de aceea calitățile episcopului sunt menționate îndeosebi în cuvintele despre preoție ale Sfântului Învățător cu gura de aur. Grija episcopului nu trebuie să se limiteze doar la biserica locală peste care a fost pus întâistătător, ci trebuie să cuprindă întreaga Biserică a lui Hristos. O importanță specială trebuie să acorde episcopul hirotoniilor celor care vin la el, pentru că greutatea și responsabilitatea lor cad asupra săvârșitorului. Cu siguranță că „Dumnezeu îi hirotonește pe toți și lucrează prin toți”, chiar dacă sunt nevrednici, și aceasta se întâmplă „ca să se mântuiască poporul”. Dar „primejdia se abate asupra acelora care își pun mâinile fără luare aminte, hirotonind la întâmplare”. Toate aceste subiecte le vom lectura urmărind pana iscusită a Sfântului Părinte. Suntem datori să adresăm multe mulțumiri tuturor celor care au ajutat în diferite moduri la finalizarea acestei lucrări. Ne rugăm cu smerenie ca Sfântul să-i răsplătească pentru ostenelile lor. Benedict Ieromonahul, Schitul Nou