Spiritele naturii și ființele elementale

        V-ați uitat vreodată la un copac, minunându-vă cât este de frumos și de puternic? Sau ați suspinat vreodată de plăcere, când ați văzut culorile unui peisaj de seară? Și, pe măsură ce această emoție v-a umplut pe dinăuntru, v-ați întrebat dacă, nu cumva, Natura vă transmitea un mesaj? Această carte aduce explicații pentru sentimentele voastre, unind inima și mintea într-o sărbătorire a viziunilor și curiozității satisfăcute.

        Autorul Marko Pogaènik studiază cu pasiunea unui om de știință fenomenele dezvăluite de puterile sale extraordinare de percepție, comunicând cu ele și deosebindu-le unele de altele Ființele din legendele străvechi, zânele, nimfele, faunii și piticii vin și își spun povestea despre relația pe care o au cu lumea oamenilor, despre faptul că, în vremurile de demult, oamenii le cunoșteau și le foloseau puterile, spre binele întregului Pământ și că acum suferă că sunt neglijate și ignorate, că tărâmurile lor sunt hărțuite și distruse, în timp ce Pământul devine tot mai slăbit; despre faptul că ne iubesc în continuare și că ne iartă. Întâlnirea cu Pogaènik le umple de bucurie, iar acesta ne roagă intens să ne folosim puterile pe care le avem, pentru a intra în contact cu lumea elementală.

        Pogaènik ne încurajează să găsim un loc liniștit în care să medităm și să conversăm cu aceste ființe, astfel încât să putem restabili vechea legătură între oameni și aceste tărâmuri reale și puternice ale Pământului. Acest efort aduce o calitate nouă și vibrantă actualelor probleme de mediu. Da, există elfi în grădina voastră așa că, mergeți să vorbiți cu ei!

„Nu e neapărat genul de carte pe care nu o poți lăsa din mână, deoarece o mare parte din ceea ce conține te îndeamnă să meditezi asupra materialului și să-l compari cu experiența de viață; mai curând, este o carte la care te întorci cu bucuria și nerăbdarea de a afla noi informații, iar încrederea cititorului nu este înșelată.”

Gnosis

„În această carte există multe informații fascinante despre natura vieții și interpretarea modernă a basmelor și legendelor din folclor. Stilul de narare este atât de plăcut și de sincer, încât majoritatea îndoielilor cu privire la autenticitatea materialului dispar. O lectură extraordinar de fascinantă și de valoroasă.”

Kindred Spirit

 Pătrunderea mea într-o lume necunoscută

Prima dată când am intrat în contact cu inteligențele naturii menționate în basme și legende a fost în septembrie 1992. La acea vreme, mă aflam în Irlanda de Nord, împreună cu fiica și colaboratoarea mea, Ajra Miska. Cu un an în urmă, primăria din Derry (Londonderry) m-a însărcinat cu realizarea unui vast proiect de vindecare a mediului. Regiunea Derry / Donegal fusese deranjată de granița dintre Irlanda de Nord și Republica Irlanda. Scopul meu era să recreez unitatea vital-energetică și inițială a zonei, prin așezarea sculpturilor din piatră de ambele părți ale graniței, și astfel am plasat pietre de litopunctură, una câte una, pe Pământ, acolo unde era nevoie. Reveneam în Derry pentru o ceremonie de închinare și, totodată, pentru a-i prezenta publicului această lucrare. Trebuia să fiu unul dintre ghizii unui grup de oameni care făcea un tur prin locurile străvechi sacre, marcate de pietrele de litopunctură.

Într-o dimineață, am mers la Cercurile din Piatră de la Beaghmore, pentru a pregăti călătoriile. Pietrele sunt situate pe un teren mlăștinos, cu vegetație sălbatică; aproape de Cookstown.

Aceste cercuri de pietre neolitice au o calitate unică, deoarece cu multe secole în urmă au fost acoperite de straturi groase de turbă și au fost perfect conservate în forma lor inițială. Aceste exemple de artă megalitică au fost descoperite recent de arheologi. În prezent, putem învăța foarte multe lucruri din starea lor inițială, neschimbată.

Atunci a fost prima dată când am încercat să simt structurile energetice ale cercurilor din pietre, doar cu mâinile. Cu puțin timp în urmă, luasem decizia de a nu mai folosi instrumentele de radiestezie și aveam nevoie de mult curaj să mă bazez doar pe mâinile mele, pentru a percepe vibrațiile ce indicau diferite radiații. Am crezut dintotdeauna că foloseam bagheta de radiestezie, doar pentru a evidenția fiorii subtili pe care îi simte corpul uman, atunci când se află deasupra unui punct energetic sau trece printr-un câmp de energie. Au trecut doisprezece ani de când am reușit să mă debarasez de bagheta care îmi servea drept „cârjă”. Din acel moment, pur și simplu le-am permis mâinilor să se miște liber prin vibrațiile unui loc.

În acea primă zi, am descoperit că mâinile mele urmau mișcările anumitor tipare și legi și, prin urmare, puteam să fac clar distincția între diferitele fenomene energetice. De exemplu, când stăteam în interiorul unuia dintre cele șapte cercuri simple din pietre, mâna mi se legăna înainte și înapoi, într-o mișcare lungă și într-un ritm regulat, pe care l-am identificat apoi ca fiind ritmul „solar”. Dar atunci când mă urcam pe una dintre grămezile rotunde de pietre (așa-numitele pietre de hotar ce completează cercurile din piatră), mișcările ritmice ale mâinii se schimbau: mișcările de „pendul” se transformau în mișcări rapide, circulare. Acestea erau ritmurile lunare, pe care le numeam ritmuri feminine, în comparație cu energia masculină (solară) a cercurilor din pietre. Întreaga compoziție a structurilor din piatră de la Beaghmore a fost creată pentru a reflecta echilibrul dintre puterile yin și yang ale universului.

Dar, lângă pietrele etajate și din cercuri, există și pietre separate, care la prima vedere par să fi fost așezate la nimereală. În trecut, când încă mai investigam cu ajutorul instrumentelor mele de radiestezie, nu am putut găsi un punct de referință prin care să-mi dau seama că acestea erau părți importante ale structurii vechiului templu din piatră. Acum eram foarte nerăbdător să văd dacă puteam percepe ceva de la aceste pietre misterioase, doar cu ajutorul mâinilor.

Relaxat, dar cu o concentrare lăuntrică profundă, mi-am așezat cu grijă mâna dreaptă pe suprafața uneia dintre pietre și mi-am lăsat mâna stângă să atârne liber. Spre uimirea mea, mâna a început să se miște foarte, foarte încet. Însă nu doar această mișcare lentă a mâinii m-a luat prin surprindere – dădea impresia că avea nevoie de infinit de mult timp ca să descrie un arc complet – ci și senzația stranie pe care o aveam în mijlocul palmei. Aveam impresia că priveam direct în lumea de dincolo, printr-o fisură îngustă din suprafața Pământului.

Am fost uluit de aceste percepții pe care nu le mai avusesem înainte și m-am întors spre fiica mea, Ajra, rugând-o să-l întrebe ce se întâmplă pe Îngerul ei Maestru. Răspunsul său a fost că întâlnisem prezența ființelor elementale.

Această explicație nu m-ar fi ajutat prea mult, dacă fiica mea nu ar fi scris cu o lună înainte o carte, care i-a fost dictată de către Îngerul Maestru, Christophor Tragius. Acolo, printre altele, era descrisă în amănunt lumea îngerilor și a elementalilor. Nu avusesem ocazia să citesc cartea, pentru că se afla încă pe computerul ei, însă, datorită cunoașterii naturii ființelor elementale, Ajra a reușit să-mi explice două lucruri despre acest contact neașteptat:

„În primul rând, elementalii pot exista la două niveluri, simultan. Corpurile lor, spre deosebire de corpurile umane, nu sunt formate din substanță materială. În schimb, ei preiau forma unui vortex energetic ce vibrează la un nivel vital-energetic. În al doilea rând, ei au o conștiință care se desfășoară mai mult la nivel emoțional decât la nivel mental, așa cum este în cazul oamenilor. Prin urmare, nu se poate ajunge Ia ei prin intermediul proceselor de gândire, ci numai printr-o legătură emoțională.”

Senzațiile din ambele mâini reflectau exact această existență duală a elementalilor: din mișcările extrem de lente ale mâinii, puteam percepe vibrația „corpului” vital energetic, iar prin senzațiile din palma mâinii drepte, eram atras în cele mai mari profunzimi ale unei calități stranii ale conștiinței emoționale. Astfel, percepția mea putea cuprinde ambele niveluri ale existenței elementale.

Ajra și-a adus aminte și despre faptul că Îngerul Maestru i-a vorbit și despre o conștientizare a rolului pe care îl au elementalii în crearea mediului, un aspect care era cunoscut în vechile culturi neolitice. În fiecare loc sacru al acestei culturi, au fost construire puncte de contact pentru regnul elemental, iar acest rol este jucat de pietrele împrăștiate „la nimereală” în cercurile din piatră de la Beaghmore. După câteva zile, am întâlnit un al doilea exemplu în cercul din pietre de la Beltony, lângă Raphoe, Co. Donegal. Acolo, una dintre cele 66 de pietre aranjate într-un cerc prezenta o serie de gropițe circulare – o piatră în prezența căreia am putut simți o vibrație cu o încărcătură emoțională asemănătoare cu cea a pietrelor separate de la Beaghmore. Era evident că, dintre cele 66 de pietre verticale, aceasta fusese aleasă să reprezinte legătura directă cu prezența elementalilor.

În următoarele luni, folosind această nouă sensibilitate a mâinilor, am descoperit prezența elementalilor în mai multe locuri diferite, deși nu am putut depăși această experiență inițială. La un an după, chiar la sfârșitul lunii ianuarie, lucrurile au avansat puțin când, împreună cu soția mea, Marika, am vizitat un vindecător din partea slovenă a Carinthiei. El se numește Franz Mihelac și este un vindecător unic, prin faptul că, pentru a-și realiza vindecările, creează în camera unde se află un câmp energetic atât de puternic, încât abia se mai poate respira. Tratamentul propriu-zis era pentru soția mea, dar mi-a fost permis să fiu de față și să particip la crearea câmpului energetic. Presiunea aproape de nesuportat a acestor foițe de vindecare mi-a dezvăluit două senzații în corp, care până atunci dormiseră în subconștientul meu.

La început, am observat cu groază că ceva părea să-mi lipsească în regiunea inimii. Am simțit că această „gaură” era strânsă cu o bandă. Ani de zile căutasem cauza problemelor de inimă recurente și credeam că reușisem să o găsesc. Dar acum mi se arăta o altă problemă nerezolvată.

A doua dezvăluire a luat forma unui fel de viziune: am putut vedea cu o mare claritate, deschiderea unui tunel, în partea inferioară a coloanei vertebrale. Era frumos acoperită de o boltă de piatră. Aveam senzația că acest tunel ducea, pe diagonală, până în străfundurile Pământului. Dar, atunci când am încercat să intru în el, în mod conștient, mi-am dat seama că drumul era pe alocuri năpădit de buruieni. Încercând să pătrund mai adânc, am observat că, în unele locuri, unde căzuseră bucăți mari de piatră din tavan, accesul era blocat.

Nu am înțeles ce reprezenta această imagine a tunelului, dar în privința problemei de inimă, am început să cred că ea își avea rădăcinile într-una dintre viețile mele anterioare. Până atunci, nu dorisem niciodată să-mi cercetez încarnările trecute, deoarece părerea mea este că toate problemele trebuie rezolvate aici și acum.

Dar, acum aveam dorința arzătoare de a descoperi secretul legat de „gaura” din inimă. Am decis să mă las pe mâinile Ajrei, care avea să-mi supravegheze regresia în viața anterioară. Urmând instrucțiunile date de Îngerul ei Maestru, ea a creat o metodă de regresie care se folosea de cooperarea conștientă a persoanei implicate, deosebindu-se de alte metode ce folosesc hipnoza. Pe data de 26 ianuarie 1993, mă aflam pe canapeaua ei, de unde m-a călăuzit în trecut, printr-un tunel întunecat. A lăsat ca timpul să curgă înapoi, cu mare viteză, timp în care eu trebuia să fiu atent la evenimentele importante care se apropiau de mine. Apoi, pe măsură ce mi-am concentrat atenția mai puternic, timpul s-a oprit brusc și puteam observa liniștit ceea ce se întâmpla. Mai întâi, am trecut printr-o viață care nu avea nicio relevanță pentru problema mea de inimă. Dar, la începutul celei de-a doua existențe, am presimțit că ceva avea legătură cu problema din prezent.

Puteam vedea că eram un copil sensibil, născut în Italia, în perioada renascentistă. Mama mea murise la scurt timp după ce m-a născut, iar tatăl meu era un duce cu multă influență. Fiind unicul lui fiu, trebuia să-i fiu moștenitor. Însă pe mine nu mă interesa puterea lumească; preferam să intru în comuniune cu natura, pe domeniile sălbatice din jurul castelului. Mai târziu m-am călugărit, pentru a ieși din sfera de influență a tatălui meu. Apoi, timpul a început să curgă rapid. Monotonia vieții monastice nu oferea indicii, care să necesite o examinare mai atentă, dar după câteva clipe, brusc, am simțit că se va întâmpla ceva decisiv.

Am oprit curgerea timpului. Mesagerul tatălui meu m-a vizitat în chilia mea, să-mi spună că tata era pe moarte și că voia să vin acasă ca să-i preiau titlul și îndatoririle. Aranjase deja totul cu starețul mănăstirii. M-am retras în interiorul meu, pentru a mă întreba dacă trebuia să urmez această cale – o cale a puterii. În final, am refuzat invitația. Doream să fiu sincer cu mine însumi, în toate situațiile. Am văzut că mesagerul l-a vizitat din nou pe stareț. S-au înțeles să-mi dea o otravă care avea să mă facă să leșin și să dau impresia că am murit. Apoi, am fost înmormântat de viu. Era clar că, astfel, cei doi sperau că nu vor fi pătați de păcatul uciderii, dat fiind că aveam să mor pe cale naturală.

M-am trezit în coșciug, în clipa în care am rămas fără aer. Eram surprinzător de calm, având în vedere că mă aflam pe punctul de a muri. Înainte să respir pentru ultima oară, am văzut un grup de pitici care veneau spre mine – i-am putut recunoaște după costumele lor tradiționale. Veniseră să-mi ia inima. Era inima unui om curat.

Plin de emoție, am sărit de pe canapea și ani strigat: „Ajra, trebuie să-i căutăm pe pitici, să aflăm ce au făcut cu inima mea”. Eram convins că golul imens pe care îl simțeam în regiunea inimii avea legătură cu această experiență de basm din trecut.

Ajra m-a întrebat dacă știam vreun loc care avea legătură cu împărăția piticilor. Datorită noii capacității dobândite, descoperisem un astfel de loc, la scurt timp după călătoria în Irlanda. Era un loc situat în pădurea din apropierea casei din Sampas. Acolo, un mic zid din pietre se ridica din pământul acoperit cu frunze.

Ajra mi-a spus să-mi imaginez o arcadă de piatră. Aceasta era intrarea într-un tunel ce ducea în adâncul Pământului. Apoi, trebuia să-mi imaginez că mă strecor prin tunel, urmând un drum întunecat, până în străfundurile planetei. Thnelul negru părea nesfârșit, însă am decis să merg mai departe. Dintr-o dată, am ajuns la capătul drumului și am pătruns într-o încăpere iluminată, foarte spațioasă. M-am uitat în jurul meu. La început, nu am văzut nimic în afară de o lumină destul de slabă. Când am privit în jos, am văzut o mulțime de pitici care alergau în toate direcțiile. Mă simțeam ca Gulliver printre liliputani. După ce am ieșit din starea de uimire, mi-am amintit de ce venisem acolo. Apoi, cu o voce lăuntrică puternică, le-am spus cine eram și că venisem să-mi vizitez inima. Spre surprinderea mea, am descoperit că micuții cunoșteau întreaga situație. Câțiva pitici au părăsit imediat mulțimea și au luat-o la fugă, într-o anumită direcție. I-am urmat cu pașii mei uriași.

Drumul era întortocheat, ca într-un labirint. Am parcurs o distanță destul de mare. În final, ne-am oprit în fața unei încăperi de piatră. Uimit, am văzut că inima mea era așezată pe un piedestal. Era unicul obiect din încăpere. Părea să fi fost transformată într-o piatră prețioasă. Forma inimii îmi era atât de cunoscută, încât am luat-o în mână cu naturalețe și mi-am așezat-o în piept. Încăpea perfect în gaura pe care am simțit-o în regiunea inimii, când l-am vizitat pe vindecătorul din Carinthia. M-am simțit reînnoit pe loc.

Dar, atunci când, bucuros, am vrut să părăsesc încăperea, am remarcat că în jurul meu plutea o tăcere plină de dezamăgire. Mi-am dat seama imediat ce făcusem. Eram pe cale să iau relicva sfântă a piticilor – inima unui om curat. Cu greu, am pus-o înapoi pe altarul ei. Apoi, mi-a venit o idee. Le-am spus piticilor: „Da, aveți dreptate. Inima este acum relicva voastră. Dar, fiindcă este inima mea, aș vrea să vă rog să-mi faceți o favoare – să o pot vizita, ori de câte ori inima mea din prezent are nevoie să se regenereze”. Și, cu binecunoscutul simț al dreptății pe care îl au piticii, dorința mi-a fost îndeplinită.