Descoperirea ființei
Fundamentele analizei existențiale
I Principiile
1 Fundamentele psihoterapiei
2 Cazul doamnei Hutchens
II Contextul cultural
3 Originile și semnificația psihologiei existențiale
4 Cum au apărut existențialismul și
psihanaliza în același context cultural
5 Kierkegaard, Nietzsche și Freud
III Contribuții la psihoterapie
6 A fi și a nu fi
7 Dimensiunea ontologică a anxietății și culpei
8 Faptul-;de-;a-;fi-;în-;lume
9 Cele trei moduri ale lumii
10 Despre timp și istorie
11 Transcenderea situației imediate
12 Despre tehnica terapeutică
FUNDAMENTELE PSIHOTERAPIEI
Până în 1960, orientarea existențială în psihoterapie a fost practic necunoscută în America, deși între anii 1940-1950 fusese cea mai proeminentă abordare din rândul psihiatriei și psihanalizei europene. De atunci, însă, unii dintre noi, terapeuții americani, ne-am temut ca orientarea existențială să nu devină o temă prea populară în anumite sfere, mai ales în zona revistelor cu acoperire națională. Ne-am consolat însă cu spusa lui Nietzsche: „Primii aderenți ai unei mișcări nu pot fi folosiți ca un argument contra acesteia”.
în Statele Unite, există, în mod paradoxal, atât o afinitate, cât și o repulsie față de psihoterapia existențială. Pe de o parte, această orientare prezintă o afinitate profundă cu gândirea și caracterul american. Este foarte apropiată, de pildă, de accentul pe care William James l-a pus asupra caracterului nemediat al experienței, asupra unității dintre gând și faptă, și asupra importanței deciziei și angajării personale. Pe de cealaltă parte, unii dintre psihologii și psihanaliștii americani manifestă o ostilitate imensă și o iritare vădită față de această abordare. Voi dezlega mai încolo enigma acestui paradox.
În acest volum, îmi doresc să fiu, mai întâi de toate, în spiritul abordării existențiale și să vorbesc pornind direct de la experiența mea, ca persoană și ca practician al terapiei psihanalitice. Când am scris volumul The Meaning of Anxiety (Semnificația anxietății), am petrecut un an și jumătate la pat, într-un sanatoriu pentru tuberculoși. Am avut un răgaz suficient pentru a întoarce pe toate fețele semnificația anxietății și pentru a folosi datele oferite la primă mână de propria-mi internare și de tovarășii mei de suferință dominați de anxietate. în această perioadă, am studiat cele două cărți dedicate subiectului: Inhibiție, simptom și angoasă, a lui Freud, respectiv Conceptul de anxietate, a lui Kierkegaard. Am apreciat foarte mult ipotezele lui Freud, cum sunt, de exemplu, cele două teorii asupra originii anxietății: prima variantă care spune că anxietatea sau „angoasa” reprezintă reapariția libidoului refulat și a doua care susține că anxietatea este o reacție a Eului la amenințarea cu pierderea obiectului iubit. Dar acestea rămân totuși la un nivel destul de teoretic. Kierkegaard descria anxietatea drept o luptă a ființei vii cu neființa, ceea ce puteam și eu resimți în mod direct în confruntarea mea cu moartea sau cu perspectiva unei invalidități de lungă durată. Mai departe, Kierkegaard subliniază că ceea ce ne înspăimântă în sentimentul de anxietate nu este moartea ca atare, ci faptul că fiecare dintre noi trăiește concomitent în ambele domenii – și în cel al ființei, și în cel al neființei. Altfel spus, „anxietatea este o dorință îndreptată către acel ceva care ne înspăimântă”, cum spune filosoful danez; iar acest obiect terifiant „se înstăpânește asupra individului ca un soi de forță străină, dar fără să poată șterge sinele acelui individ”.
Ceea ce m-a frapat la data lecturii acestor texte a fost faptul că Kierkegaard scria exact despre ceea de tovarășii mei de suferință și cu mine trăiam în acele momente. Freud nu a avut un efect la fel de puternic și direct asupra mea. El scrie într-un alt registru, oferind ipoteze despre mecanismele psihice care condiționează apariția anxietății. Kierkegaard, în schimb, realizează un portret a ceea ce se întâmplă, la nivelul cel mai intim, persoanelor care trec printr-o situație de criză. Sigur, în cazul meu și al celorlalți bolnavi, era vorba despre o criză cât se poate de apăsătoare, trăiam cu toții la limita dintre viață și moarte. Dar mi se pare că genul acesta de experiență nu diferă la modul esențial de alte tipuri de situații critice, precum experiențele prin care trec cei care vin în psihoterapie sau alte momente mai scurte de zguduire prin care putem trece zilnic, chiar și când spectrul morții se află departe de noi. Freud, pe de altă parte, scrie la un nivel tehnic, iar geniul său era incomparabil. Mai mult decât orice contemporan de-al său, el cunoștea anxietatea („angoasa”). Kierkegaard este, și el, un autor ieșit din comun, dar în alt sens. El se exprimă în registrul existențial, ontologic. El a trăit anxietatea.
Aici nu este vorba despre o ierarhie valorică, căci este limpede că ambii autori ne sunt la fel de necesari. Adevărata problemă ni se trage din situarea noastră cultural-istorică. Occidentalii sunt moștenitorii a patru veacuri de progres tehnic îndreptat către înstăpânirea asupra naturii. Iar acum, scopul a devenit chiar în stăpânirea asupra oamenilor. în acest proces stă măreția noastră, dar tot de aici ne și paște cel mai mare pericol. Predilecția pentru abordarea tehnică a psihicului nu pare să scadă în intensitate (o dovadă suficientă este succesul de care se bucură Freud în America). Din contră, folosind un termen pe care îl voi lămuri mai departe, ceea ce reprimăm noi este sentimentul ființei (sense of being), care este un sentiment ontologic. Una dintre consecințele acestei refulări a sentimentului ființei este că imaginea despre sine a individului modern, care presupune responsabilitatea și umanitatea, este, și ea, pe cale de dispariție.
Orientarea existențială nu-și propune să arunce peste bord inovațiile tehnice ale lui Freud sau pe cele specifice altor ramuri ale psihologiei sau ale altor științe. În schimb, abordarea existențială își propune să așeze toate aceste descoperiri pe un nou fundament, pe o nouă înțelegere și redescoperire a naturii și a imaginii ființei umane.
în acest sens, consider că trebuie să luăm cât se poate de în serios pericolele dezumanizării aduse de știința modernă: omul riscă să fie recreat după chipul și asemănarea mașinii, după imaginea proiectată de procedurile prin care este supus cercetării și observației. Și aici nu este vorba despre o tendință pornită de la o persoană „periculoasă” ori dinspre vreo școală de gândire „viciată”. Este mai degrabă o criză pricinuită de impasul istoric în care am ajuns. Psihiatrul și filosoful existențialist Karl Jaspers susține că omul occidental din prezent este pe cale să-și piardă conștiința de sine și că s-ar putea să trăim la finele epocii omului istoric. În cartea sa Omul organizațional, William Whyte avertiza asupra faptului că adevărații inamici ai omului modern s-ar putea dovedi, până la urmă, a fi „acei psihoterapeuți pașnici... care ne vor transforma radical sub pretextul că nu fac decât să ne ajute”. De fapt, el se referea la uzitarea științelor sociale pentru a transforma obiceiurile societății contemporane. în acest fel, procesul de ajustare a oamenilor ar putea conduce la transformarea noastră în niște conformiști lipsiți de individualitate. Această tendință mi se pare că s-a intensificat foarte mult odată cu răspândirea tehnicilor de modificare comportamentală, specifice unei forme de psihoterapie bazate pe negarea fără rezerve a oricărei teorii asupra umanului și pe asumpția terapeutului că obiectivele sale și ale orientării sale terapeutice sunt cele mai potrivite pentru absolut toate ființele umane. Nu putem să ignorăm aceste semnale de alarmă trase de un Jaspers ori un Whyte, catalogându-le ca neinspirate sau neștiințifice. Dacă am proceda astfel, am deveni, la rândul nostru, niște obscurantiști.
Mulți psihologi împărtășesc opiniile mele, dar cârtesc atunci când eu folosesc termeni precum „ființă” și „neființă” și conchid că abordarea existențială este, fără putință de tăgadă, vagă și ambiguă. Ca răspuns la aceste obiecții, eu mă apăr subliniind că în lipsa unor concepte precum »ființă” și »neființă”, nu putem să înțelegem nici cele mai comune mecanisme psihice. Să ne gândim, de pildă, la conceptele de »refulare” și de »transfer”. Discuția acestor termeni rămâne de obicei la un nivel destul de abstract, fără să beneficieze de concretețe sau de o realitate psihică, tocmai pentru că ne lipsește o structură subiacentă pe care să le putem fundamenta. Conceptul de „refulare” se referă desigur la un fenomen pe care îl putem observa oricând, la o dinamică pe care Freud a descris-o în mod clar sub diverse forme. De obicei, dacă vrem să explicăm acest mecanism, spunem așa: copilul refulează în inconștient anumite pulsiuni (din sfera sexualității sau a agresivității), pentru că acestea sunt blamate de către civilizație prin vocea figurilor parentale; or, copilul are nevoie să-și păstreze siguranța oferită de părinți. însă această civilizație care respinge asemenea pulsiuni este compusă, la urma urmelor, tocmai de persoanele care recurg la refulare. Nu este oare prea simplu și nu constituie o iluzie faptul că discutăm despre un conflict între civilizație și individ, transformând-o pe prima într-un
Pag. 15 – 19