Întâietatea Prezentei
”Experiență” înseamnă tot ceea ce este cunoscut sau ar putea fi cunoscut. Să
începem, așadar, de aici. De altfel, de unde altundeva am putea începe? Care
este realitatea Experienței prezente? Avem toate aceste cuvinte
și restul obiectelor aparente aparținând minții, trupului și lumii, respectiv
gânduri, sentimente, senzații și percepții. Mai este, însă, ”ceva” prezent, și
anume a vedea aceste cuvinte și a experientiza orice se experientizează în clipa
de față. Acest ”ceva” este acela care experientizează senzația de furnicătură pe
care o numim picioare, aude sunetul ploii, ne cunoaște gândurile.
Orice ar fi ceea ce experientează amalgamul actual de gânduri, senzații și
percepții, este indubitabil prezent, fiind prin urmare, denumit ”ființă”, și
este indubitabil cunoscător, experientizator sau conștient, fiind, prin urmare,
denumit ”conștiință” sau ”Conștiență”. Mai presus de orice, este ceea ce
cunoaștem noi înșine și ceea ce experientizăm ca fiind Sinele, fiind prin
urmare, cunoscut ca ”Eu”. Fiecare experiență în parte este, ca
să spunem așa, pusă în evidență și simultan cunoscută de Sinele nostru, de
această Prezență Conștientă. În lipsa acestuia, nicio Experiență nu ar fi
posibilă. Sinele este aspectul cunoscător sau experientizator al oricărei
Experiențe, este ”a fi”-ul Sinelui și ”fiirea” tuturor lucrurilor aparente. Experiențele se modifică încontinuu, însă experientizarea este
prezentă pe tot parcursul acestor schimbări. Este posibil să experimentăm
absența acestei experientizări? Nicidecum! Pentru a susține în mod legitim
absența experientizării, ar trebui să experientizăm însăși această absență și,
implicit, experientizarea ar fi atunci prezentă. Este posibil să
experimentăm numai începutul și sfârșitul experientizării? Dacă susținem că
experientizarea are un început sau un sfârșit, atunci trebuie să existe acolo
ceva care să-și experientizeze începutul sau, după caz, sfârșitul. Dacă ne
situăm în imediatitatea experientizării, care are loc întotdeauna în momentul
prezent, ne dăm seama că numai gândirea abstractă este aceea care susține despre
experientizare că are un început și un sfârșit. Experientizarea este, de fapt,
mereu prezentă. Experientizarea se modifică odată cu modificarea
însușirilor particulare ale Experienței? Nu! Ea este prezentă în mod constant pe
parcursul tuturor schimbărilor. Prin urmare, experientizarea însăși nu poate fi
alcătuită din ceva ce este supus schimbării, precum gânduri, senzații sau
percepții. Tot ceea ce cunoaștem sau experientizăm este cunoscut
de către sau prin intermediul Sinelui nostru, al Prezenței Conștiente. În timp,
se ajunge la înțelegerea faptului că această Prezență este unica substanță
existentă în experientizare. Sinele nostru, Prezența, este actul
cel mai intim al Experienței și totodată impregnează întreaga Experiență. Este
ceea ce numim ”Eu”. Este ceea ce știm, în sinea noastră, că suntem sau, mai
simplu spus, este cunoașterea fiirii. Ființa noastră nu este cunoscută de către
altceva sau de către altcineva în afară de ea însăși. Se cunoaște prin sine
însăși. ”Eul” care este, este același ”Eu” care știe că el este. Însă ”Eul” nu
se percepe pe sine ca pe ceva anume, ca pe un obiect. El însuși este cunoașterea
de sine. Se cunoaște pe sine prin simplul fapt de a fi el însuși.
Prezența, sau conștiința, sau Conștiența, sau propria noastră ființă constituie
ingredientul primar și esențial al Experienței. Este ceea ce face posibilă și
posibil de cunoscut Experiența în ansamblul ei. În timp, vom descoperi că
această Prezență este și unicul ingredient al Experienței. În această calitate,
de fapt nici nu este un ingredient, adică ceva din care este alcătuită
Experiența, ci mai degrabă este Experiența însăși, de sine stătătoare. Sinele nostru, propria noastră fure, poate avea și momente de
nonprezență? Înaintea apariției unui gând nu este percepută noțiunea de timp, în
care Sinele nostru să fie prezent sau absent.
|