Puterea cuvintelor (editura Cetatea de Scaun)

Cersei Lannister: Words are wind. Words cannot harm me.

• George R. R. Martin, A Dance with Dragons

„Scrie Plutarhu, vestit istoric, la Viiața lui Alexandru Machidon (...) că hărnicia împăraților și domnilor mai multu să înțălege din cuventele lor și sfaturi grăite de dânșii, care cum și până cât au fostu, decât den războaie făcute de dânșii..........”

• Miron Costin, Letopisețul Țării Moldovei

...Autorul pornește de la ideea că multe dintre sursele referitoare la istoria secolelor XV-XVI în spațiul românesc și sud-est european au fost tributare știrilor care au circulat în epocă. Or, știrea deși a fost considerată pe bună dreptate o „marfă de lux” a fost totodată o marfă cu un caracter special, care a putut suferi numeroase metamorfoze pe traseul de la circulația orală la fixarea în scris. Capitol după capitol autorul ne poartă prin Țara Românească, Moldova, Transilvania, Imperiul Otoman și Veneția, în încercarea de a surprinde felul în care știrile au luat naștere, au fost culese, transmise și interpretate în cancelariile timpului. Știrile sunt așadar personajul principal al acestei cărți, iar exemplele alese ne oferă o varietate de ipostaze, o multitudine de chipuri sub care acest personaj s-a putut ascunde. În funcție de context știrea a putut fi o armă de temut, o dovadă de prietenie, un mijloc de a capta bunăvoința, un gest de loialitate. Veștile, împreună cu „rudele” apropiate, zvonurile, au circulat de la un colț la altul al Europei, pe mare sau pe uscat, mai repede sau mai lent, provocând reacții și, implicit, modelând istoria epocii respective.

• Acad. Șerban Papacostea

...Orice poveste ar trebui să aibă o concluzie și să lase cititorului impresia că a ajuns, alături de eroul sau de eroii cărții, la un final mai mult sau mai puțin fericit. Cartea de față nu a avut un erou propriu-zis, sau – mai exact – personajul principal au fost știrile. Un erou multiform, cu o mie de chipuri, care a străbătut, de la un capitol la altul, spații și epoci, păstrându-și trăsăsăturile aproape neatinse. Firul întortocheat al lucrării a urmat calea destul de încălcită a știrilor în secolele XV-XVI. Din acest motiv, paginile de față nu își propun să dea un verdict, ci doar să reamintească miza care a stat la baza acestei lucrări... Orice document presupune o pluralitate de lecturi și, tot de aceea, istoria a fost și va rămâne o poveste fără sfârșit.

• Ovidiu Cristea

***

„Sunt două persoane în ale căror vorbe nu trebuie să se dea crezare, căci sunt în stare să facă astfel încât calul să se certe cu căruța”.[1] Izvorât dintr-o inconfundabilă înțelepciune orientală, sfatul pe care un dregător otoman îl dădea lui Vasile Lupu pare să sugereze că vorbele, mânuite cu meșteșug, pot fi într-atât de periculoase, încât să transforme neverosimilul în realitate. Răspunsul domnului s-a dorit a fi liniștitor – „Nu știți oare că noi nu avem încredere în vorbele nimănui?” –, neîncrederea apărând, așadar, drept pavăza perfectă împotriva cuvintelor înșelătoare. Totuși, cum puteau fi identificate acestea din urmă? Cum se putea ști dacă „cuvintele mângâioase”[2] erau menite doar să flateze ori chiar să adoarmă vigilența interlocutorului? Vasile Lupu pare să afirme că, pur și simplu, nu are încredere în niciun fel de vorbe, indiferent de cine le rostește. Domnul se contrazicea însă singur în aceeași scrisoare, atunci când dădea seamă de cinstea cu care îl tratase pe mesagerul demnitarului otoman, un anume Ionașcu. Onorurile se datoraseră nu numai persoanei care îl trimisese, ci și calităților emisarului căci, potrivit lui Vasile vodă: „Ionașcu (...) este iscusit în vorbe și în discuții și e o persoană înțeleaptă”[3]. Protagoniștii dialogului epistolar erau, prin urmare, de acord. Cuvintele erau puternice indiferent dacă erau folosite, asemenea lui Ionașcu, cu înțelepciune sau, asemenea răuvoitorilor, în chip perfid pentru a stârni dihonie între cal și căruță. Câteva decenii mai târziu, autorul anonim al unui panegiric închinat lui Constantin Brâncoveanu împărtășea ideea puterii cuvintelor: “Mai tare decât cuvântul nemica nu easte. Că adevărat că pre o mulțime de norod pre carea nu o are putea nenu­mă­rată sabie să o supuie, iară un cuvânt singur o pleacă supt voia lui, ori spre rău, ori spre bine și pre inema cea prea blândă o face mai sireapă decât toate ceale sălbatece, iară pre cea sălbatecă și împie­trită o mangâie și o îmblânzește”. Spre deosebire de corespon­­dentul lui Vasile Lupu, autorul anonim al panegiricului împin­ge lucrurile și mai departe. Cuvintele nu numai că au putere, dar sunt precum armele. Pot schimba binele în rău, și răul în bine, pot transforma furia în blândețe și reciproca, pot aduce supunere celor neîmblânziți de sabie.