Supraviețuire și răsplată
O poveste a unui băiat de cincisprezece ani care s-a trezit prins în vârtejul holocaustului din Europa ultimului război mondial. Evadarea din marșul spre moarte, după ce a părăsit lagărul din Auschwitz, Joe Brandt a venit în America, fără să cunoască limba, fără prieteni, și nici bani, ci doar cu hainele de pe umăr...
Drumul acestui tânăr, după fuga sa din lagăr, trece și prin Oradea, un oraș din vestul României, apoi se îndreaptă spre Bergen-Belsen pentru a se îmbarca spre America.
Cartea continuă și ne povestește despre cum acel tânăr a devenit mai târziu milionar în America și a construit în Palm Desert - California, un monument despre ororile holocaustului, dedicat de fapt celor mai puțin norocoși decât el.
Citiți-o dacă aveți timp, pentru că odată începută nu o veți mai lăsa jos.
Capitolul 2 - Marșul morții ... 29
Capitolul 3 - Salvarea ... 39
Capitolul 4 - Oradea ... 49
Capitolul 5 - Bergen-Belsen ... 61
Capitolul 6 - Vasul SS Ernie Pyle ... 69
Capitolul 7 - New York ... 85
Capitolul 8 - Un loc de muncă în Bronx ... 93
Capitolul 9 - California ... 103
Capitolul 10 - Detectivul ... 110
Capitolul 11 - Bruta ... 115
Capitolul 12 - Jocul de cărți ... 128
Capitolul 13 - Căutarea unui loc ... 141
Capitolul 14 - încheiere ... 161
pag. 39-40
Capitolul 3 - Salvarea
Pământul huruia. Am auzit un scârțâit puternic, scrâșnetul metalului
pe metal. Zorii luminau pădurea. Copacii erau puși la pământ. Mai
auzisem zgomotul ăsta - tancuri. Nemții veneau să mă prindă. Ce mai
glumă, de parcă ar fi trimis un tanc să prindă sacul ăsta de oase de
șaisprezece ani. Am tremurat la fiecare izbitură și huruit. Tremuram ca o
frunză. Apoi am auzit alt zgomot. Un zgomot slab. O șoaptă.
Aplecându-mi capul mi-am ascuțit auzul pentru a auzi o vorbă două.
Erau doi bărbați care vorbeau în șoaptă. Vorbeau maghiară. Am înțeles
imediat. Și ei fugiseră din coloană. Deci nu eram singurul. Puterile mă
părăsiseră de mult, abia de mai puteam să mă târăsc în direcția vocilor.
Desigur, era un grup costeliv și variat de colegi evadați care
făcuseră același lucru pe care îl făcusem și eu. Pur și simplu ieșiseră
din coloană. Așa l-am cunoscut pe Pista, omul care m-a salvat din
căcatul meu de viață.
”Carevasăzică, ce avem noi aici? Alt șoricel care a fugit din gura pisicii.”
M-am uitat la omul care vorbise. Era mai mare decât mine, dar nu cu
mult. Luase conducerea grupului de foști prizonieri care se adunaseră în
jurul lui. în total zece. Avea o privire pe care nu am recunoscut-o la
început - nu la un evreu, era autoritate, încredere, speranță. Nu mai
fusesem asociat cu aceste lucruri de prea multă vreme, așa că nu le mai
înțelegeam. Era la fel de costeliv și de murdar ca și mine, însă ochii
lui străluceau și vocea lui era minunată. M-am predat lui fără ezitare.
”Care ți-e numele, șoricelule?” a întrebat, sclipirea sublimă din ochii lui subjugându-mă.
Am încercat să vorbesc tare, însă a ieșit doar o șoaptă.
”Ce-ai spus? Vorbește mai tare, micuțule, ești printre prieteni. Demonii au plecat. în iad, sper.”
”Yus, Yussel.” Am reușit în final să îi spun, cu voce răgușită, numele meu în idiș.
”O.K. Yussel. Eu sunt Pista. Acum faci parte din grupul liber al celor ce speră. E în regulă, Yussel?”
Capul mi s-a bălăbănit în sus și în jos și asta a fost tot. Liber.
Liber să ce? Eram în mijlocul unei țări unde evreii erau tratați așa cum
un ciocan tratează un cui. Nu aveam mâncare, apă, haine, adăpost,
medicamente, nimic. Liberi? Să facem ce?
Apoi l-am auzit pe Pista vorbindu-ne ca unui grup. Nu aveam nicio
idee de unde avea informații - părea să știe mai multe decât orice
prizonier pe care îl întâlnisem. Presupun că avea de-a face cu munca lui
la infirmeria pentru copii - am aflat că asta fusese ”ocupația” lui în
lagăr.
Infirmeria era parte din programul experimental pentru copii. Ce se
întâmpla acolo este prea barbar să fie consemnat pe hârtie. Pentru
numeroasele atrocități pe care micuții le-au îndurat acolo spun un
Kaddish în fiecare noapte.
Pista suferea de amnezie în ceea ce privește lucrurile care i se
ceruseră să le facă. Când a ieșit din coloană, ceea ce se întâmplase
doar cu câteva ore înainte să o fac și eu, amintirile lui legate de
infirmerie s-au șters. Amnezia îi salvase mintea. Din fericire pierderea
nu se extinsese și asupra vieții lui de dinainte de a fi capturat de
bestii. Pista fusese student la medicină în Budapesta și, spre norocul
meu, cunoștințele astea fuseseră salvate.
Sunetul tancurilor înaintând se auzi mai tare. Am auzit copacii
suspinând puternic când o parte din ei au căzut la pământ și un tanc a
trecut răgind și scrâșnind prin pădurea de peste drum. Ne-am holbat la
steaua roșie de pe lateralul namilei. M-am uitat la Pista și am zâmbit,
el a dat din cap și a spus clar, ”E în regulă, băieți. Sunt rușii.
Războiul, ”a făcut pauză un moment și i-a înflorit un zâmbet, ”este pe
sfârșite. Germania a pierdut. De-asta ne-au mutat. Nu au vrut să vadă și
altcineva ce au făcut. Dumnezeu știe unde ne duceau, sau ce o să se
întâmple când rușii ajung coloana din urmă.”
Trebuia să sărim în sus de bucurie la auzul acestor vești, însă
rușii aveau o istorie de pogromuri cu mult mai îndelungată decât nemții.
Stăteam la marginea focului în timp de ceilalți discutau problemele pe
care urma să le avem. în ceea ce mă privea, era vorba să supraviețuiesc
încă o zi. încrederea mi-o puneam în mine, dându-i lui Pista doar o
parte din ea.