Enigmele dezvăluite ale fantomelor de la Trianon
o uluitoare experiență de proiecție spontană în trecutul îndepărtat
Ele au asistat aievea la evenimente ce se petrecuseră pe 10 august 1792 într-un loc cu o puternică încărcătură istorică. Experiența este cu atât mai extraordinară, cu cât proiecția în timp a fost trăită nu de una, ci de două persoane martore simultan la evenimente istorice care avuseseră loc în urmă cu 109 ani. Cele două englezoaice au fost instantaneu proiectate în dimensiunea tainică a trecutului și au fost martorele unor scene istorice ce se desfășuraserâ acolo în urmă cu peste un secol.
Experiența uluitoare trăită de cele două englezoaice e cunoscută sub numele generic ”Fantomele de la Trianon”. Cercetările mai multor parapsihologi au evidențiat faptul că este autentică. Relatările ulterioare ale celor două englezoaice au atestat cu mare exactitate o mulțime de fapte (confirmate istoric) la care au asistat.
Descrierile lor au evidențiat multe aspecte reale, pe care cele două englezoaice nu aveau de unde să le cunoască. Tocmai asemenea aspecte le-au permis cercetătorilor care s-au aplecat ulterior asupra acestui caz să concluzioneze că experiența celor două femei a fost 100% autentică. Cele trăite în respectiva experiență le-au permis celor două englezoaice să vadă cu o surprinzătoare exactitate ceea ce exista atunci - chiar în locul unde se aflau - în urmă cu 109 ani.
Capitolul I Vizitele la Micul Trianon ... 21
Capitolul II Rezumatul rezultatelor investigațiilor ... 45
Capitolul III Răspunsuri la întrebările care ne-au fost adresate ... 81
Capitolul IV O reverie - o posibilă explicație istorică ... 96
Postfață ... 119
Glosar ... 139
pag. 26-27
...pe ea. Am presupus că
desenează și că și-a adus cu ea chevaletul. Părea că face un studiu al
copacilor, căci aceștia erau foarte aproape, iar altceva nu mai era de
desenat.
Ne-a zărit, iar când am trecut prin partea ei stângă, s-a întors și
ne-a privit direct. Nu avea un chip tânăr și, deși era drăguță, nu m-a
atras. Purta o pălărie albă, umbroasă, așezată peste un păr blond,
bogat, care îi încadra fruntea. Avea o rochie ușoară, de vară și era
acoperită pe umeri de o eșarfă, care avea o dungă subțire de culoare
verde sau aurie aproape de margine, ceea ce mi-a indicat că eșarfa era
peste și nu cusută de corsajul rochiei, ce era decoltată. Rochia urma
linia taliei și era foarte înfoiată la nivelul fustei, care părea să fie
scurtă. Aș fi crezut că este turistă, dacă rochia nu ar fi fost de modă
veche și cam neobișnuită (deși femeile purtau corsaje și eșarfe în acea
vară). M-am uitat direct la ea, însă o senzație greu de descris m-a
făcut să-mi întorc privirea, simțindu-mă deranjată de prezența ei acolo.
Am urcat scările până la peluză, impresia mea fiind că ele porneau
direct din grădina în stil englezesc. începusem să am senzația că mă
aflu într-un vis - liniștea și apăsarea deveniseră foarte nefirești. Am
zărit-o din nou pe acea doamnă, însă de data asta din spate și am
observat că eșarfa ei era de un verde pal. A fost o ușurare pentru mine
că domnișoara Jourdain nu a propus să o întrebăm dacă puteam intra în
casă de pe acea latură.
Am traversat peluza către colțul dinspre sud-vest și am aruncat o
privire în Curtea de Onoare, apoi ne-am întors și, văzând că una dintre
lungile ferestre care dădeau spre grădina în stil franțuzesc nu avea
obloanele trase, ne-am îndreptat către ea, când am fost întrerupte.
Peluza cotea în unghi drept, trecând prin fața a ceea ce părea a fi o a
doua casă. Ușa acesteia s-a deschis brusc, iar pe peluză a pășit un
tânăr, care a trântit ușa în urma lui.
Tânărul avea costumația elegantă a unui valet, însă nu purta livrea
și ne-a strigat, spunându-ne că intrarea în casă era prin Curtea de
Onoare, oferindu-se să ne arate drumul roată, prin spatele casei, până
acolo. Părea amuzat și curios în același timp, cât a mers alături de noi
prin grădina în stil franțuzesc, până am ajuns la o intrare dinspre
drumul din fața casei. Am ajuns destul de aproape de prima alee pe care
apucaserăm, ceea ce m-a făcut să mă întreb de ce acei oficiali, pe care
noi i-am numit grădinari, nu ne-au îndrumat să mergem înapoi, ci ne-au
spus să mergem înainte.
Când eram în holul de la intrarea din față, am fost nevoite să
așteptăm să treacă un alai vesel de nuntă. Oamenii mergeau braț la braț
într-o lungă procesiune prin camere, iar noi eram în spate - prea
departe de ghid ca să auzim tot ceea ce povestea el. Eram foarte
interesate și ne simțeam din nou pline de vioiciune.
După ce am ieșit din Curtea de Onoare, am luat o trăsură și ne-am
întors la Hotel des Reservoirs din Versailles, unde am servit un ceai2;
însă niciuna dintre noi nu avea chef de vorbă și nu a menționat vreunul
dintre evenimentele după-amiezii. După ceai, am mers din nou la gară,
uitându-ne din mers după terenul de tenis.
Pe drumul de întoarcere spre Paris, soarele ce asfințea a țâșnit, în
sfârșit, de sub nori, scăldând pădurile îndepărtate ale Versailles-ului
într-o lumină incandescentă - fortăreața Valerien ivindu-se în fața
acestui purpuriu intens. Din nou și din nou îmi revenea gândul: era
adevărat că Maria Antoaneta își petrecea mult timp la Trianon și că îl
văzuse pentru ultima oară cu mult timp înainte de călătoria ei fatală la
Paris, însoțită de mulțime?
Timp de o săptămână întreagă nu am făcut deloc aluzie la acea
după-amiază și nici nu m-am gândit la ea, până când am început să pun pe
hârtie o descriere a drumețiilor noastre din săptămâna care trecuse. Pe
măsură ce episoadele îmi reveneau în memorie unul câte unul, aceeași
senzație apăsătoare și nefirească de vis m-a cuprins atât de puternic,
încât m-am oprit din scris și am întrebat-o pe domnișoara Jourdain:
”Crezi că Micul Trianon este bântuit?” Răspunsul ei a fost prompt: ”Da,
cred.”
Am întrebat-o unde a simțit aceasta, iar ea mi-a răspuns: ”în
grădină, unde i-am întâlnit pe cei doi bărbați, dar nu numai acolo.”
Apoi a descris starea de depresie și de anxietate care o cuprinsese în
același loc în care m-a cuprins și pe mine și cum a încercat să nu lase
să se vadă. Vorbind despre asta, am privit...