Voința

Cei doi autori, Roy Baumeister și John Tierney, realizează o abordare actuală, globală, încercând și reușind atât descrierea procesului voinței, cât și necesitatea conștientizării, educării și utilizării autocontrolului în multiple și diverse aspecte ale vieții. Pornind de la exemple și citând numeroase studii de cercetare, cartea este mai mult decât o lectură plăcută și instructivă, este un ansamblu coerent de date semnificative pentru ceea ce reprezintă omul în prezent și pentru problemele cu care acesta se confruntă În societatea actuală și față de care ia decizii potrivite pentru a le putea depăși.

Un ghid accesibil, puternic documentat științific despre voință și cum este cel mai indicat să depășești tentațiile. Voința nu este lipsită de strategii utile pentru a compensa slăbiciunea voinței.

„Voința, puterea voinței și energia mentală au fost ocolite de psihologia modernă. Roy Baumeister, cel mai reputat specialist experimental în psihologie socială, și John Tierney, jurnalist renumit, au făcut echipă pentru a readuce voința la locul ei central care îi aparține de drept. Această capodoperă de mică întindere este obligatorie pentru fiecare dintre noi, cei care dorim să facem exerciții fizice, să ținem diete, să ne organizăm timpul, să fim cumpătați și să rezistăm tentațiilor."

Introducere ... 7

1.Este voința mai mult decât o metaforă? ... 24

2.De unde vine puterea voinței? ... 45

3. O scurtă istorie a listei de priorități, de la Dumnezeu la Drew Carey ... 66

4. Osteneala luării deciziilor ... 93

5.Unde au dispărut toți banii ... 114

6.Poate fi întărită voința? ...130

7.Cum să te autodepășești în inima întunericului ... 148

8. Oare o putere superioară i-a ajutat pe Eric Clapton și pe Mary Karr să renunțe la băutură? ... 173

9. Cum să crești copii puternici: stimă de sine versus autocontrol ... 194

10. Furtuna perfectă a dietelor ... 221

Concluzie: Viitorul voinței – cu cât ai mai multă, cu atât efortul e mai mic ... 245

Mulțumiri ... 268

Note ... 270

INTRODUCERE

Oricum ai defini succesul – o familie fericită, prieteni buni, o carieră plină de satisfacții, o sănătate robustă, securitate financiară, libertatea de a da curs propriilor pasiuni –, acesta tinde să fie însoțit de anumite calități. Când psihologii izolează calitățile personale predictibile ale unor „rezultate pozitive” în viață, ei descoperă de fiecare dată aceleași două trăsături: inteligența și autocontrolul. Până acum, cercetătorii nu au aflat cum să sporească permanent inteligența. Însă au descoperit – sau au redescoperit, cel puțin – cum să îmbunătățească autocontrolul.

De unde și această carte. Noi suntem de părere că cercetările despre voință și despre autocontrol constituie cea mai înaltă speranță a psihologiei de a contribui la bunăstarea omului. Voința ne permite să ne schimbăm pe noi înșine și să schimbăm societatea cu mic, cu mare. Așa cum scria Charles Darwin în Originea omului și selecția sexuală: „Stadiul cel mai înalt posibil în cultura morală este acela în care ne dăm seama că trebuie să ne controlăm gândurile.” Noțiunea victoriană de voință va fi decăzută din grații, unii dintre psihologii și filosofii secolului XX îndoindu-se chiar de existența sa. Baumeister însuși a fost foarte sceptic la început. Însă apoi a studiat voința în laborator: cum le oferă ea oamenilor forța de a persevera, cum își pierd ei autocontrolul atunci când voința le este sleită, cum e alimentată această energie mentală de glucoza din fluxul sanguin. Baumeister și colaboratorii săi au descoperit că voința, asemenea unui mușchi, obosește atunci când este folosită în exces, dar și că poate fi întărită pe termen lung, prin exerciții. Întrucât xperimentele lui Baumeister demonstrau în primul rând existența voinței, aceasta a devenit unul dintre subiectele cele mai studiate în științele sociale (iar respectivele experimente se regăsesc acum printre cele mai citate cercetări în psihologie). EI și colegii lui din toată lumea au descoperit că întărirea voinței este cea mai sigură cale către o viață mai bună.

Au ajuns să-și dea seama că majoritatea problemelor, personale și sociale, sunt centrate pe eșecul autocontrolului: cheltuieli și împrumuturi compulsive, violență la primul impuls, rezultate slabe la școală, delăsare la serviciu, abuz de alcool și de medicamente, o alimentație nesănătoasă, lipsa exercițiilor fizice, anxietate cronică, furie explozivă. Un slab autocontrol e direct legat de aproape orice fel de traumă individuală: pierderea prietenilor, concedierea, divorțul, încarcerarea. Te poate costa US Open, așa cum au demonstrat în 2009 accesele de furie ale Serenei Williams. Îți poate distruge cariera, după cum continuă să descopere politicienii adulterini. Poate contribui la epidemia de împrumuturi și investiții riscante care a devastat sistemul financiar și la previziunile nesigure ale atâtor oameni care (la fel ca liderii lor politici) nu au reușit să pună deoparte suficienți bani pentru a avea la bătrânețe.

Cere-le oamenilor să-ți dezvăluie cele mai tari calități personale și adesea se vor autocredita cu însușiri precum onestitate, bunătate, simțul umorului, creativitate, temeritate și alte virtuți – chiar și modestie. Dar nu autocontrol. Aceasta a ieșit pe ultimul loc printre virtuțile studiate de cercetătorii care au chestionat mai mult de un milion de oameni din toată lumea. Din cele 20-30 de trăsături caracteriale pozitive din chestionarul cercetători lor, autocontrolul a fost una pe care oamenii s-au arătat cel mai puțin înclinați să o recunoască la ei înșiși. Invers, atunci când cei chestionați au fost Întrebați de eșecurile lor, lipsa de autocontrol a ajuns în capul listei.

Oamenii se simt copleșiți, pentru că tentațiile sunt mai multe ca oricând. Se prea poate ca, plin de respect, trupul tău să se prezinte la timp la serviciu, dar mintea ta poate evada în orice clipă cu un singur click pe mouse sau pe telefon. Poți lăsa deoparte orice job, verificându-ți e-mail-ul, sau stând pe Facebook, navigând pe site-urile mondene sau jucând un joc video. Un utilizator tipic al calculatorului intră zilnic pe mai mult de 30 de site-uri. Într-o sesiune de cumpărături online de numai zece minute, îți poți afecta suficient de grav bugetul pe întregul an. Tentațiile nu încetează niciodată să apară. Adesea, noi ne gândim la voință ca la o forță extraordinară, chemată în cazuri de urgență, dar nu asta au descoperit Baumeister și colegii săi de curând, când au monitorizat un grup de mai mult de 200 de femei și bărbați din centrul Germaniei. Aceste persoane purtau beepere care porneau de șapte ori pe zi, la intervale aleatorii, determinându-le să relateze dacă simțeau în acele momente vreo dorință sau dacă au simțit o astfel de dorință nu cu mult timp în urmă. Studiul laborios, condus de Wilhelm Hoffmann, a strâns mai mult de zece mii de declarații instantanee din zori și până în miez de noapte.

S-a dovedit că dorința era regula, nu excepția. În aproximativ jumătate din timp, oamenii simțeau câte o dorință atunci când își porneau beeperele, iar un sfert au declarat că tocmai au simțit o dorință în ultimele cinci minute. Multe dintre aceste dorințe erau dintre cele cărora voiau să le reziste. Cercetătorii au concluzionat că oamenii consumă un sfert din timpul petrecut în stare de veghe rezistând dorințelor – cel puțin patru ore pe zi. Altfel spus, dacă în orice moment al zilei ai lua patru persoane, doar una dintre ele s-ar folosi de voință pentru a rezista unei dorințe. Iar asta nici măcar nu include toate situațiile în care se exercită voința, căci oamenii se folosesc de ea și pentru alte lucruri, cum ar fi luarea deciziilor.

Dorința căreia i s-a rezistat cel mai mult în studiul cu beepere a fost pofta de a mânca, urmată de nevoia de a dormi, apoi de nevoia de a se relaxa, de pildă a lua o pauză de la muncă, făcând un puzzle sau jucând un joc În loc de a redacta o notificare. Nevoile sexuale au fost următoarele pe lista de dorințe cărora li se rezistă cel mai mult, cu puțin înaintea dorințelor orientate spre alte tipuri de interacțiuni, precum a verifica e-mail-ul sau a vizita site-urile de tipul rețelelor sociale, a naviga pe internet, a asculta muzică sau a se uita la televizor. Pentru a scăpa de tentații, oamenii au declarat că recurg la diverse strategii. Cea mai populară a fost distragerea sau implicarea într-o nouă activitate, deși uneori s-a încercat suprimarea directă a dorinței sau pur și simplu înfruntarea anevoioasă a acesteia. Reușita a fost, desigur, împărțită. Subiecții s-au descurcat destul de bine în a evita să se culce, să facă sex, să cheltuiască bani, dar nu la fel de bine să reziste ispitei reprezentate de televizor sau de internet ori tentației generale de a se relaxa în loc să muncească. În medie, atunci când au apelat la voință pentru a rezista unei dorințe, au reușit în jumătate din timp.

O rată de eșec de 50% sună descurajator și s-ar putea foarte bine să fie destul de proastă după standarde istorice. Nu avem cum ști cât de mult își exercitau autocontrolul strămoșii noștri în vremea de dinainte de apariția beeperelor și a psihologiei experimentale, dar pare foarte probabil că s-au aflat sub mai puțină presiune. În Evul Mediu, majoritatea erau țărani care petreceau zile lungi și plicticoase la câmp, având adesea alături cantități impresionante de bere. Nu căutau să fie promovați la serviciu și nici nu încercau să urce pe scara socială, așa că nu primeau prime pentru conștiinciozitate (și nici nu era așa de nevoie să fie treji). Satele lor nu ofereau prea multe tentații evidente, în afară de alcool, de sex sau de bătrâna lenevie. În general, virtutea era întărită mai degrabă de dorința de a evita rușinea publică, decât de zelul de a atinge perfecțiunea umană. În Biserica Catolică medievală, mântuirea depindea mai mult de calitatea de a face parte din grup și de păstrarea ritualuri lor standard decât de actele eroice de voință.

Însă în secolul al XIX-lea, pe măsură ce s-au mutat în orașele industrializate, agricultorii nu au mai fost constrânși de biserica satului, de presiunea socială și de credințele universale. Reforma protestantă a făcut ca religia să fie mai individualistă, iar iluminismul a slăbit credința în orice fel de dogmă. Victorienii s-au trezit trăind într-o perioadă de tranziție, în care certitudinile morale și instituțiile rigide ale Europei medievale erau pe moarte. Un subiect comun de dezbatere era dacă moralitatea ar putea supraviețui fără religie. Pornind de la temeiuri teoretice, mulți victorieni au ajuns să se îndoiască de principiile religioase, dar au continuat să pretindă că sunt credincioși loiali, întrucât considerau că este de datoria lor publică să mențină moralitatea. Astăzi e ușor să râdem de ipocrizia, de pudibonderia lor și de fețele de masă lungi până în podea – ca să nu li se vadă gleznele! Nu cumva să se excite cineva! Dacă citești cele mai convingătoare predici ale lor despre Dumnezeu și datorie sau cele mai trăsnite teorii despre sex, ai să poți înțelege de ce oamenii din acea epocă s-au îndreptat către filosofia lui Oscar Wilde, căutând ușurare: „Pot rezista la orice, mai puțin în fața tentației.” Însă, ținând seama de toate noile tentații existente, cu greu poate fi considerat nevrotic cel aflat în căutare de noi surse de rezistență. Frământându-se cu privire la degradarea morală, în timp ce patologia socială se concentra la orașe, victorienii au căutat ceva mai palpabil decât grația divină, o forță interioară care să-l protejeze chiar și pe un ateu.

Au început să folosească termenul de „puterea voinței”, datorită concepției populare că era implicată o oarecare forță – un echivalent interior al impulsului care dădea putere Revoluției Industriale. Oamenii au căutat să-și sporească această forță, urmând îndemnurile englezului Samuel Smiles din Self-Help, una dintre cărțile cele mai cunoscute ale secolului al XIX-lea, de ambele părți ale Atlanticului. „Geniu înseamnă răbdare”, le reamintea el cititorilor, explicând succesul oricui, de la Isaac Newton la Stonewall Jackson”, ca urmare a „refuzului autoimpus” și a „perseverenței neobosite”. Un alt guru al epocii victoriene, preotul american Frank Channing Haddock, a publicat un bestseller internațional, intitulat simplu Puterea voinței. A încercat să-i dea voinței o aparență științifică, numind-o „o energie susceptibilă a crește cantitativ și a evolua calitativ”, însă nu avea nici cea mai vagă idee – și nici cea mai vagă dovadă – în legătură cu ce anume ar putea fi această energie. O concepție asemănătoare a venit din partea cuiva cu referințe mai bune, Sigmund Freud, care a teoretizat că sinele depinde de activități mentale ce presupun un transfer de energie.

Dar modelul energetic al sinelui lui Freud a fost în general ignorat de cercetătorii care i-au urmat. Abia recent, în laboratorul lui Baumeister, oamenii de știință au început să caute sistematic această sursă de energie. Până la momentul respectiv, în mare parte din secolul trecut, psihologii, educatorii și restul claselor implicate În dezbateri și discuții au continuat să găsească un motiv sau altul pentru a crede că această sursă nu există.

Declinul voinței

Fie că analizezi analele academice, fie cărțile de self-help din aeroporturi, e limpede că noțiunea de „construire a caracterului” din secolul al XIX-lea e demodată de ceva vreme. Fascinația pentru voință a intrat în declin în secolul XX, în parte din cauza exceselor victoriene, în parte din cauza schimbărilor economice și a celor două războaie mondiale. Vărsarea îndelungată de sânge din timpul Primului Război Mondial pare o consecință a încăpățânării prea multor domni de a-și face „datoria”, care implica o moarte fără sens. În America și în mare parte a Europei de Vest, intelectualii propovăduiau o viziune mult mai relaxată asupra vieții – dar din păcate nu și în Germania, unde s-a dezvoltat o „psihologie a voinței” care să ghideze țara prin negurile refacerii de după război. Această temă urma să fie îmbrățișată de către naziști, a căror revenire în forță a fost înfățișată în infamul film propagandistic al lui Leni Riefenstahl Triumful Voinței. Conceptul nazist de obediență în masă în fața unui sociopat nu semăna nici pe departe cu conceptul victorian de forță morală, dar distincția a fost pierdută din vedere. Dacă naziștii au reprezentat triumful voinței... ei bine, când vine vorba de publicitate proastă, nimic nu se compară cu adeziunea personală a lui Adolf Hitler.

Declinul voinței nu a părut ceva atât de grav, iar după război au existat alte forțe care au trezit-o. Pe măsură ce tehnologia a făcut ca bunurile să fie mai ieftine, iar oamenii din suburbii mai bogați, stimularea cererii consumatorului a devenit vitală pentru economie, așa încât o nouă și sofisticată industrie a publicității îndemna pe oricine să cumpere acum. Sociologii au identificat o nouă generație de persoane „îndemnate de alții”, ghidate mai degrabă de părerile vecinilor, decât de convingeri morale interioare puternice. Cărțile de self-help rigid din epoca victoriană au ajuns să fie văzute ca naiv de autocentrate. Noile bestseller-uri erau lucrări vesele, precum Secretele succesului (How to Win Friends an Influence People) a lui Dale Carnegie și Forța gândirii pozitive (The Power of Positive Thinking) a lui Norman Vincent Peale. Carnegie are nevoie de opt pagini pentru a-i învăța pe oameni cum să zâmbească. Zâmbetul perfect îi va face pe semeni să te agreeze, explică el, iar dacă ei cred în tine, atunci succesul este asigurat. Peale și alți autori vin cu o metodă și mai ușoară.

„Factorul de bază în psihologie este dorința realizabilă”, scria Peale. „Omul care se gândește la succes tinde deja să aibă succes.” Napoleon Hill a vândut milioane de exemplare din Think and Grow Rich cerându-le cititorilor să se decidă cât de mulți bani voiau, să noteze cifra pe o bucată de hârtie, iar apoi „să se considere deja în posesia banilor”. Cărțile acestor guru au continuat să se vândă până la sfârșitul secolului, iar filosofia lui „Simte-te bine” a fost întregită cu un slogan rimat: „Believe it, achieve it”.

Schimbarea la nivelul caracterului uman a fost observată de un psihanalist pe nume Allen Wheelis care, la sfârșitul anilor ’50, a dezvăluit ceea ce considera el a fi un mic secret murdar al profesiei sale: psihoterapeuții freudieni nu mai practicau așa cum ar fi trebuit să o facă. În cartea sa de referință, The Questof Identity (În căutarea identității), Wheelis a descris o schimbare în structura de caracter față de felul cum era aceasta pe timpul lui Freud. Cetățenii victorieni din clasa mijlocie care reprezentau în majoritate clientela lui Freud aveau o voință extrem de puternică, fiind dificil pentru terapeut să treacă dincolo de inflexibilitatea rezistenței lor și de sentimentul lor în privința a ce e bine și ce e rău. Terapiile lui Freud se concentraseră pe modalități de a învinge aceste rezistențe și de a-i lăsa pe pacienți să vadă de ce erau nevrotici și nefericiți. pentru că, odată obținută perspectiva interioară, acești oameni se puteau schimba cu ușurință. Cu toate acestea, pe la jumătatea secolului, armura caracterului oamenilor era diferită. Wheelis și colegii săi au descoperit că oamenii ajungeau la această perspectivă interioară mai repede decât în timpul lui Freud, însă apoi terapia bătea pasul pe loc și eșua. Lipsindu-le caracterul de fier al victorienilor, oamenii nu aveau tăria de a urma calea interioară și de a-și schimba viața. Wheelis s-a folosit de termeni freudieni pentru a vorbi despre declinul supraeului în societatea occidentală, însă vorbea de fapt despre o slăbire a voinței – iar toate acestea se întâmplau înainte de boom-ul

Pag. 7 – 13