Suflet de copil (Povestiri)
„Suflet de copil” este o fărâmă de frumos din cartea deschisă a copilăriei. |
Detalii:
8.00
RON
„Suflet de copil” este o fărâmă de frumos din cartea deschisă a copilăriei. |
8.00 RON (Stoc 0)
Indisponibil
• Adresa de e-Mail la care dorești să primești notificarea
Într-o vreme în care necuviința, necredința, violența devin din ce în ce mai mult îndreptar de viață pentru cei mici, cartea de față își propune să scoată la iveală sămânța de bine și frumos sădită din pruncie în sufletul fiecăruia din noi. Este o carte în care cei de azi se întâlnesc cu cei de ieri, moștenind comori de-nvățăminte pe care numai școala vieții ți le poate agonisi. Ți-o dăruim ție, copile drag, și vouă, părinți cu suflet de copil... |
Ajun de Crăciun O ie argintie Negruț La început de școală Bogăția unui copil sărac Comoara din suflet Crenguța de magnolie Prietenul necunoscut Preț de răscumpărare Răsplătirea răului cu bine O amintire de la bunica Micul orfan Copilul și sufletul Hoțul rușinat |
AJUN DE CRÃCIUN Zăpada inundase străzile orașului adormit parcă în amorțeala gerului. Copacii erau încărcați cu luminițe colorate, vitrinele magazinelor sclipeau de ghirlande, iar în casele oamenilor mirosea a cozonac și se împodobea pomul de Crăciun. Copiii erau cei mai fericiți, repetau cu glas cristalin bătrânele colinde și poeziile, așteptându-l pe Moșul cel bun. Spre marginea orașului, la ușa unui spital cenușiu și tăcut a oprit cu zgomot o ambulanță venind de la Casa de Copii. Din ea a coborât un băiețel firav, cu chipul palid, tușind mereu. Avea vreo șapte anișori și părea bolnav de plămâni. A fost repartizat în grija doctorului Stoica și apoi îndrumat spre un mic salon, unde l-a întâmpinat o fetiță zglobie, îmbrăcată curat: – Pe mine mă cheamă Silvia. Dar pe tine? Copilul i-a răspuns: – Marius. – Dar unde este mama ta, de ce n-a venit cu tine? a continuat să-l întrebe fetița. – Mama?! s-a mirat Marius. Mama mea nu mai este, mama a... mama nu știu unde este... Eu sunt de la Casa de Copii. După ce a îngăimat aceste cuvinte, s-a cuibărit într-un pat, un pat alb de fier cu vopseaua scorojită. Tusea l-a năpădit din nou și, înfrigurat, s-a învelit în pătura de spital uzată. Silvia îl privea îndelung, gânditoare. În salon a intrat zgomotos o femeie dolofană, măturând în grabă. Aceasta era infirmiera Geta, cunoscută în tot spitalul pentru lăcomia ei. Când o auzeau venind pe hol, copiii își ascundeau repede dulciurile în noptiere. Și acum Silvia fusese nevoită să-i dea o ciocolată în schimbul unei mult dorite lenjerii curate. Arătând spre Marius, fata i-a zis infirmierei: – Uitați, el este de la Casa de Copii, nu are mamă și nici pe nimeni altcineva. – Da, săracul... mi-e milă de el..., i-a răspuns femeia în treacăt, ascunzând ciocolata în buzunar și ieșind grăbită din salon. A urmat apoi vizita doctorului. A intrat în salon pe la ora zece, însoțit de o asistentă. – Cum îți mai este, Silvia? a întrebat el, oprindu-se la patul fetiței. Arăți mai vioaie... – Mult mai bine, i-a răspuns fetița. Dar știți, vine Crăciunul... – Da, știu... dacă o să fii cuminte în continuare, ai să pleci acasă, bine? Doctorul i-a mai spus ‚câteva cuvinte
asistentei, apoi s-a așezat pe marginea patului – Ce faci, tinere? l-a întrebat. Marius, zgribulit într-un colț de pat, îl privea cu teamă. De la cei mari el nu primise până acum decât certuri, vorbe urâte și bătăi, iar despre spital, injecții și ace știa din auzite doar lucruri înfricoșătoare pentru cei câțiva ani ai lui. – Lasă că rezolvăm noi și problema ta, puiule, i-a mai spus doctorul mângâindu-l pe creștet. După ce l-a consultat cu atenție, i-a stabilit un tratament, apoi a pornit spre ieșire. Din prag s-a mai întors o dată spre ei, amenințându-i în glumă cu degetul: – Să fiți cuminți, copii, că altfel... și arătă cu subînțeles spre cutia cu seringi și flacoane pe care o ținea asistenta... Marius și Silvia au rămas singuri. «Ce doctor bun... ce doctor bun... », gândea băiețelul, în timp ce tusea îi zdruncina iar plămânii. După-amiază, mama Silviei a venit încărcată cu tot felul de bunătăți, cu prăjituri, ciocolată și fructe. Marius le-a văzut pe toate, a înghițit în sec și a rămas cu privirea pierdută undeva, departe. Într-un târziu s-a dezmeticit și a început să ronțăie niște biscuiți, desertul de la prânz. Mama Silviei l-a privit duios și i-a întins câteva napolitane. Marius le-a primit cu bucurie și era atât de emoționat, încât nici nu le-a mai simțit gustul. Îmbujorată de fericire, Silvia discuta cu mama ei despre împodobirea bradului și venirea lui Moș Crăciun. Ascultându-le, băiețelul și-a amintit câteva imagini șterse... un brăduț cu beteală și steluțe și el stând jos și încercând să desfacă un pachet; alături zărea parcă umbra unei femei tinere, dar toate acestea erau atât de îndepărtate... După o scurtă bătaie în ușă, salonul s-a umplut de veselia unor fetițe cu obrajii roșii de ger. Erau prietenele Silviei. Au îmbrățișat-o, dându-i rând pe rând mici cadouri, în timp ce Silvia le povestea cu entuziasm fel de fel de lucruri. Când, arătând discret spre Marius, le-a șoptit «El este de la Casa de Copii», toate și-au întors privirile mirate spre băiat. Rușinat, Marius s-a îngrămădit și mai mult sub pătură. El nu avea pe nimeni, nu aștepta pe nimeni și n-avea la cine să se gândească. Era atât de străin... Tusea năvăli Pag. 5 – 9 |
Sugestie: Rotiți telefonul pentru a vedea mai multe detalii