Inimă pură, minte iluminată :. Maura O`Halloran :. Atman (Iluminarea) :. Editura Adevăr Divin (Detalii)

-15%

Inimă pură, minte iluminată
Viaţa şi corespondenţa unei sfinte zen irlandeze

» Coperta

Cartea Inimă pură, minte iluminată este o poveste reală de care s-ar putea să te îndrăgosteşti.

Autor: Maura O`Halloran

Editura: Atman

Afişat de 22065 ori.

Cotaţie articol: Nespecificat (0/5; 0 voturi)
Neinspirat	Mediocru	Mediu	Bun	Excelent

	•Preţ raft:	35.00 RON

	•Reducere:	15%
	•Preţ site:	29.75 RON *
	Momentan indisponibil(ă)! În prezent nu cunoaştem dacă şi când acest produs va fi în stocul nostru. Puteţi însă să faceţi precomandă şi astfel veţi fi anunţat(ă) atunci când acesta devine disponibil. Pentru aceasta trebuie să fiţi autentificat(ă).

Contact

Descriere

Cuprins

Fragmente

Condiţii de livrare

6. Hawaii

noiembrie 1979

Dragii mei,

Ei bine, norocul irlandezului a rămas intact de-a lungul granițelor internaționale și-mi merge grozav. Dar, Doamne, hai să vă zic care-i treaba. În primul rând, ajung în Honolulu la două dimineața,

epuizată și cu pungi sub ochi (după ce, firește, petrecusem toată noaptea anterioară cu prietenii din San Francisco).

Așa că dau să găsesc un loc să-mi așez căpșorul înainte de a încerca să-l caut pe vărul Ed. Am sfârșit, printre toate tufișurile, sub un palmier, perpelindu-mă între rădăcinile lui sinuoase. Nu chiar Hilton, dar a mers până în zori.

Apoi, buimacă și împleticită, am dat parcă un milion de telefoane doar pentru a afla că vărul Ed a ieșit în larg. Era un moment în care aș fi dat orice pentru un pic de somn - și de aici pornește următoarea mea aventură.

Când vă imaginați cum stau în Hawaii, mă vedeți în bikini pe plaja Waikiki, sorbind dintr-o piña colada?

Ia vedeți-mă într-un sari, într-un templu Hare Krishna, explicând cum se face pâinea de cartofi irlandeză. Atât. În aeroport am intrat în vorbă cu o fată, Nancy, o proaspăt convertită care ar face orice pentru Krishna, inclusiv să ofere adăpost unei pribege irlandeze. Ei, am poposit acolo aproape o săptămână, frecând oale și gătind în schimbul găzduirii. Și am învățat o groază despre Krishna! (A

trebuit să pretind că vizitez un alt templu de-al lor pentru a putea scăpa de-acolo.) M-au îmbrăcat într-un sari și au purces a încerca să mă convertească. Ne trezeam zilnic la 3.00 a.m. pentru o slujbă și o lecție din Bhagavad Gita.

Asta presupunea cântat, dansat, incantații și ofrande aduse zeităților - toate foarte drăguțe, numai că la trei dimineața nu puteam fi chiar plină de entuziasm. Apoi plecam să ne facem rugile înainte de răsărit, 16 reprize a câte 109 mătănii, incantând „Hare Krishna, Hare Krishna, Krishna, Krishna, Hare, Hare, Hare Rama, Hare Rama, Rama, Rama, Hare, Hare”. Și să vă aud eu pe voi zicând asta, rapid, de 1.744 de ori (înainte de micul dejun). Am prins obiceiul să mă cuibăresc în cel mai mare banian din Hawaii și să trag un pui de somn.

Oamenii ăștia pleacă de la premisa că lumea e un loc al suferinței, o iluzie - maya - o biată oglindire palidă a lumii adevărate și minunate în care trăiește Krishna.

Pentru a se elibera de ciclul nesfârșit al reîncarnărilor, ei caută să-și nege orice satisfacție, renunțând la toate plăcerile din dorința de a fi alături de Krishna. Deci dacă le arăt un apus minunat mi se spune că roba lui Krishna are o culoare și mai glorioasă. Încerc să miros o floare, dar sunt oprită, că încă nu i-a fost oferită în dar lui Krishna.

Uite-i aici, într-un miniparadis, în Hawaii, incapabili să se bucure. Aerul este categoric parfumat, molcuț și călduț.

Soarele arată ca un glob uriaș, iar peste tot cresc flori, fructe și plante tropicale luxuriante. Nu mă vor convinge în veci că trăiesc în suferință. Trebuie că mă văd ca pe un agent al răului și al ispitei, judecând după aspectele cu care mă corectează. Un amărât a fost prins vorbindu-mi. Asta a generat două predici, dat fiind că bărbații în galben nu au voie să vorbească cu femei. Eu îmi port sari-ul prea scurt (mă temeam că îmi pică, așa că l-am înfășurat mai bine).

Și n-ar trebui să las vălul să-mi cadă de pe cap când spăl oale. Mi s-a spus să nu zâmbesc când vorbesc cu bărbații!

Ceva ce a devenit o cerere curioasă de a nu zâmbi „în felul ăla”. Dar cel mai nostim a fost când ședeam cu toții pe jos în templu și mi s-a zis să-mi acopăr picioarele. Vă puteți închipui picioarele mele butucănoase fiind atât de provocatoare încât să nască în habotnici măcar un gând necinstit?

Simțul umorului mi-a fost forțat la limită, totuși, când au început să-mi spună că femeile ar fi de rang inferior bărbaților. Că femeile trebuie să se mărite, că altfel ar fi ca niște oi rătăcite, incapabile să se întrețină singure. Chestii la care le-aș fi zis eu mai multe. Și totuși erau oameni adorabili, amabili și buni, chiar dacă un pic deplasați. Cu siguranță m-au ajutat când am avut nevoie. Realmente amuzant era când dansam cu ei pe străzi. Reacțiile privitorilor erau ilare.

Dar am evadat.

Mă bătuse gândul să vând biletul pentru Japonia și să mă stabilesc pe una dintre insulele mai izolate, dar când am ajuns pe aeroport nu mi-a mai venit să trec prin sarabanda de formalități. Așa că m-am îmbarcat - și mare noroc am avut. Când am ajuns în Tokio, am încercat la nimereală numărul unei prietene din Boston. Unul dintre numerele alea de telefon ciudate și cu semnul întrebării. Nu mi-a

venit să cred când la celălalt capăt al firului a răspuns o voce americană prietenoasă. Femeia tocmai ce se întorcea în State în acea după-amiază, spunându-mi că pot dormi la ea până vineri, când pleca și fata de jos, și că pot locui acolo până în ianuarie! Ei bine, chiar nu-mi venea a crede.

Dacă soseam mai devreme, n-aș fi avut unde sta la ea. Mai târziu n-aș mai fi prins-o.

Locuința ei e chiar mică. Și o împarte cu o altă americancă foarte drăguță. E ca o casă de păpuși cu două

camere. Mobila din camera de zi se strânge noaptea pentru a face loc saltelelor. Majoritatea japonezilor chiar nu au o cameră pentru distracție. Masa e interesantă. E înaltă de numai jumătate de metru, dar e acoperită cu o pătură și are o sobiță dedesubt, pentru a ține cald la picioare. Iar băile japoneze sunt minunate; abia ce-am ieșit de la o înmuiere copioasă, temeinică. Ieri am luat-o la picior prin Tokio vreo opt ore. Inițial m-a oripilat ce-am văzut. Cerul era acoperit și cenușiu, iar aerul plin de smog și aspru. În jurul meu se agita o mare de oameni îmbrăcați în gri și bleumarin, ca niște furnici în uniforme militare. Cu fețe lipsite de expresie, parcă ar fi fost sugrumați de cravatele lor pirpirii și strânse. Orașul, devastat în război, era modern și sumbru; singurele pete de culoare erau date de mulțimea de neoane. Cu cel mai

bun accent japonez al meu nu puteam gândi decât „Bleah!” și am cochetat cu ideea de a-mi face bagajul și a o șterge de acolo.

Apoi, din fericire, am ajuns în zone care nu fuseseră cuprinse de rigor mortis unde oamenii zâmbeau. M-am distrat mergând pe străzi pline de lampioane și pancarte de hârtie, ascultând, mirosind și privind. Era nostim să încerci să ajungi oriunde. Simpatizam cu analfabeții; era imposibil să citesc numele străzilor. Devenise un soi de vânătoare de indicii rezultate din gesticulări și o engleză stricată. Am învățat deja foarte multe. Fata cu care locuiesc se află aici de un an și jumătate, și îmi oferă o mulțime

de ponturi. Lucrează în antropologie și are o tonă de cărți despre Japonia și japonezi, pe care abia aștept să le citesc.

În weekend vom merge în alt oraș, plin de temple și de clădiri mai tradiționale. Ar trebui să fie amuzant. Ea e foarte de treabă și în mod sigur îmi face traiul aici mult mai ușor și mai plăcut...

Cu dragoste, Maura.

7. Tokio

Miercuri, 18 noiembrie, 1979

Sun la Templul Toshoji. La templu mă întâmpină Tessai-san. Mă călăuzește printre grămăjoarele de

mandarine, pe sub lampioane, dincolo de vânzătorul care oferea cartofi dulci. „Ai venit la ora potrivită – ora ceaiului”, mi-a spus el. Erau patru călugări ca niște băieței, râzând inocent, încântați să mă vadă. L-am cunoscut apoi pe marele maestru, Go Roshi. Când mi s-a spus că pot ședea acolo m-am simțit ca și cum aș fi ajuns acasă, foarte stabilă și debordând de fericire. Nu găzduiau încă vreun alt străin.

Joi

Am vizitat Parcul Ueno și marele muzeu. „Gânditorul” lui Rodin șade acolo uitându-se la un pat de varză. Sunt intervievată pentru o slujbă. Vor să mă angajeze.

Vineri

Am mers la Roppongi. Dezamăgitor. Trec prin al doilea interviu. Acel eejit [idiot] a bătut câmpii trei ore

despre nimic. Își dorea doar caucaziene tinere și drăguțe - celelalte alte trei candidate erau mai bine calificate, dar slujba mi-a fost oferită mie. Am refuzat-o.

Sâmbătă

Mă duc la templu. Maestrul nu știe engleză. Îmi prezintă camera mea, cu latura cât patru saltele tatami.

Are un birou mic, o saltea și o pernă. Urcăm la etaj să psalmodiem. Statuile par păgâne. Nu am nici urmă de idée în ce m-am băgat. Cina e un dezastru. Îngenunchem în jurul unor banchete. Există o modalitate precisă pentru a face orice, un milion de plecăciuni. Liniște. Afurisitul de rulou cu ou este așa de mare și de slinos că nu-l pot ridica.

Sunt în urma celorlalți și hăpăi încercând să-i ajung din urmă. Vocea maestrului spulberă tăcerea. „Tu mănâncă încet”. Nu știu dacă-i un comentariu sau o poruncă. O iau ca pe prima variantă, mă relaxez și sunt recunoscătoare că în singurul lucru pe care l-a rostit a avut atât de multă dreptate.

Duminică

Mi-au spus că nu încep duminicile mai devreme de 6, dar începuseră deja când am ajuns eu, la 6. Nu știam ce să fac. Am îngenuncheat în întunericul din fața ușii lui Go Roshi. În timp ce ieșea, a zâmbit și m-a îndrumat cu un gest către sala de mese. După micul dejun m-a întrebat dacă am terminat facultatea și cum am aflat despre templu. Dacă sunt dispusă să-mi rad capul și să cerșesc [takuhatsu]. Răspund că da. Sare în sus și o zbughește din cameră. Credeam că a plecat după brici, dar se întoarce cu straiele mele. Le aranjez și toată lumea râde cu o încântare copilărească. Mâine va fi ceremonia mea. Voi căpăta un nume nou.

Întârzii din nou. Nu înțeleg nimic, pot doar să privesc. Și privesc în timp ce razele bogate ale soarelui se târăsc încet peste fundalul negru, scânteind pe piele și luminând fiecare călugăr, unul câte unul. Taro este mereu împăcat.

Tenno nu vrea să zâmbească. Takeo se ține de burtă, cu lacrimi în ochi.

Altă curățenie. Pare că nu se mai termină. Eu mătur ușile. Pielea picioarelor mele, rozalie din pricina frigului, arată ciudat pe unde iese din sandalele de lemn. Mă simt aiurea ținând mătura din vergele de bambus. Nu înțeleg și nu sunt înțeleasă.

După-amiaza e mai bună. Sporovăim și râdem un pic. Ei se sfătuiesc asupra celor mai potrivite cuvinte și îmi spun că se bucură că-s aici. Mi-e drag de ei.

Luni

Ceremonia mea. Sunt botezată Soshin. Îmi place. Rimează cu Oisin, un nume care m-a intrigat

dintotdeauna. Ceilalți au primit nume precum „lupul de fier” sau „nava de fier”, astfel că am fost surprinsă de cât de frumos era al meu. Se traducea variat ca „mare iluminare”, „minte simplă” sau „inimă caldă/deschisă/cinstită”.

Accept bucuroasă oricare dintre forme. Va trebui ca în ianuarie să plec la Morioka să cerșesc. Mă tot iau peste picior că voi deveni celebritate TV. Chiar îmi place să tai lemne. Călugării nu sunt deloc sexiști. Sunt realmente „unul dintre băieți” - ca îmbrăcăminte, comportament și tratament. Aș vrea să fiu la fel de împăcată și de vibrant ca Go Roshi. Mi-aș dori să-l pot înțelege.

Marți

Mintea mea zburdă când practic zazen [meditație în poziția șezut]. A sosit un alt gaijin [străin], pe nume

Frederick. A călătorit mult prin lume, dar este în continuare foarte german. Inițial chiar îmi doream să

rămână, dar apoi mi-am dat seama că sunt mai fericită înconjurată doar de acești minunați japonezi. Sunt buni și puri și simpli. Figura blândă, de copil, a lui Eshin este atât de imaculată, fără urmă de viclenie. Mă bombardează cu lecții. Sper să obosească un pic. Frederick m-a făcut bucuroasă că nu sunt pe dinafară - acolo există prea multă nervozitate care distrage.

Dar mi-era frig. Picioare goale pe scânduri goale. Vântul bate printre crăpături și va fi tot mai rău. Pentru puțină vreme, încercând să fiu cu frigul, l-am savurat – o senzație plăcută de întindere a pielii. Revigorant. Dar, vai, picioarele mele!

Miercuri

În sfârșit, am avut parte de o meditație cu adevărat reușită. Câteva clipe, zumzăiala continuă din mintea mea a încetat și am pătruns undeva foarte profund.

Dimineață m-am trezit plină de gânduri despre cât de mult ar trebui să stau aici, dacă să mă duc în altă parte, dacă voi fi foarte bătrână la revenirea în lumea mea. Seara am avut meditații și slujbe. Mă simt foarte exaltată. Apoi s-a organizat un banchet, cu saké de băut. Mă uit la acești bărbați râzând, savurând, cunoscând. La fel ca bătrânii din cârciumile de acasă, ei beau învăluiți în vălătuci de fum cenușiu.

Sunt bărbați simpli, care îngenunchează multe ore pe zi, duc un trai spartan, dar nu-s nicidecum aidoma

pustnicilor din Himalaya. Beau și chefuiesc. Ar fi bine și minunat să îmbătrânim ca bărbații ăștia.

Joi

Un om foarte bătrân, mare maestru, Dai Achukyo Chitana Songi, vine să-l salute pe Go Roshi. Două femei îl ajută să urce scările. „E superb”, icnesc eu plină de venerație și de respect. Tetsuo repetă exclamația mea, iar un alt oaspete bătrân și important îmi face semn să-l urmez. Ne așezăm, toți șase, în confortabila cameră de primire a lui Go Roshi. Mă simt nespus de privilegiată. Nu pricep o boabă din ce se vorbește. Ceilalți ne servesc. Pot doar să-l privesc pe acel bărbat, cu puterea, înțelepciunea

și demnitatea pe care le emană.

Jiko îmi face cadou o harpă aurie la care cântă o fecioară cârlionțată îmbrăcată într-o rochie de seară. „Tu

ești asta”, spune el. Sunt mișcată. Numele lui înseamnă „însorit”. Caută mereu să folosească expresii englezești ciudate, precum „totul îmi sună grecește”. Chipul i se încrețește când zâmbește, un soi de Peter Pan. Petrece multe ore transliterând pentru mine psalmi japonezi.

Pe timpul slujbei mă simt foarte exaltată, nu pot să nu zâmbesc. La ora ceaiului se întrunește Societatea Zen și sunt sumar chestionată despre intențiile mele.

Jiko îmi spune că voi fi bijuteria lui Go Roshi.

Aproximativ o meditație pe zi pare să fie reușită. Azi am avut primul dokusan [întrevedere cu Roshi

despre practica personală] adevărat. (Mai fusesem, dar nu am avut interpret) Go Roshi mi-a dat koan-ul2 mu.

Nimicnicia. Doar mu. Am ajuns plină de mu. [„Mu” înseamnă literalmente „nimic”, după celebrul koan în care maestrul răspunde „mu” la întrebarea dacă un câine are natura lui Buddha. Acesta este adesea primul sau principalul koan abordat de învățăceii zen.]

Interpretul și Tetsuro mă cheamă în camera lor. Amândoi sunt iluminați. Mă întreabă despre motivațiile

și cunoștințele mele. Pulsul îmi bătea „nimicnicie, nimicnicie” tot timpul. Poemele au ajuns la minte printer bătăile de „mu”.

Cathy-san a atins iluminarea în trei ani, iar alt preot într-un an. Nu trebuie să îmbătrânesc aici, ci doar să-l urmez pe Go Roshi. Mă încred în el total. Poate vedea înăuntrul meu. El are tăria de a-mi ucide eul, astfel încât să mă pot elibera.

2 Un koan este o cimilitură verbală care indică spre adevărul suprem. Multe dintre koan-uri au fost transmise de învățați încă din perioada budismului zen chinezesc timpuriu, dar toți maeștrii din toate vremurile pot găsi lesne materiale de predat. Acestea pot fi studiate în numeroase feluri, potrivit

învățătorului, uneori în cursul zazen.

A apărut în: 2016-08

Fii primul care îşi spune opinia!

e-Mail-ul dvs.

Numele dvs.

Mesajul:

	Bun venit! ( Autentificare \| Înregistrare )

www.FotoMars.ro