4030 produse pe stoc
 |
|
 |
 |
|
 |
 |
|
 |
|
 |
|
 |
|
Inimă pură, minte iluminată Viața și corespondența unei sfinte zen irlandeze |  » Coperta | Cartea Inimă pură, minte iluminată este o poveste reală de care s-ar putea să te îndrăgostești. | Afișat de 22065 ori. |
 | Preț raft: | 35.00 RON | |
Reducere: | 15% | Preț site: | 29.75 RON
* |
Momentan indisponibil(ă)!
În prezent nu cunoaștem dacă și când acest produs va fi în stocul nostru.
Puteți însă să faceți precomandă și astfel veți fi anunțat(ă) atunci când acesta devine disponibil.
Pentru aceasta trebuie să fiți autentificat(ă).
| |
Contact
|
6.
Hawaii
noiembrie
1979
Dragii
mei,
Ei
bine, norocul irlandezului a rămas intact de-a lungul granițelor internaționale și-mi merge grozav. Dar, Doamne,
hai să vă zic care-i treaba. În primul rând, ajung în Honolulu la două dimineața,
epuizată
și
cu pungi sub ochi (după ce, firește,
petrecusem toată noaptea anterioară cu prietenii din San Francisco).
Așa că dau să găsesc un loc să-mi
așez
căpșorul
înainte de a încerca să-l caut pe vărul Ed. Am sfârșit, printre toate tufișurile, sub un palmier,
perpelindu-mă între rădăcinile lui sinuoase. Nu chiar Hilton, dar a mers până
în zori.
Apoi,
buimacă și
împleticită, am dat parcă un milion de telefoane doar pentru a afla că vărul Ed
a ieșit
în larg. Era un moment în care aș
fi dat orice pentru un pic de somn - și
de aici pornește
următoarea mea aventură.
Când
vă imaginați
cum stau în Hawaii, mă vedeți
în bikini pe plaja Waikiki, sorbind dintr-o piña colada?
Ia
vedeți-mă
într-un sari, într-un templu Hare Krishna, explicând cum se face pâinea de
cartofi irlandeză. Atât. În aeroport am intrat în vorbă cu o fată, Nancy, o
proaspăt convertită care ar face orice pentru Krishna, inclusiv să ofere
adăpost unei pribege irlandeze. Ei, am poposit acolo aproape o săptămână,
frecând oale și
gătind în schimbul găzduirii. Și
am învățat
o groază despre Krishna! (A
trebuit
să pretind că vizitez un alt templu de-al lor pentru a putea scăpa de-acolo.)
M-au îmbrăcat într-un sari și
au purces a încerca să mă convertească. Ne trezeam zilnic la 3.00 a.m. pentru o
slujbă și
o lecție
din Bhagavad Gita.
Asta
presupunea cântat, dansat, incantații
și
ofrande aduse zeităților
- toate foarte drăguțe,
numai că la trei dimineața
nu puteam fi chiar plină de entuziasm. Apoi plecam să ne facem rugile înainte
de răsărit, 16 reprize a câte 109 mătănii, incantând Hare Krishna, Hare
Krishna, Krishna, Krishna, Hare, Hare, Hare Rama, Hare Rama, Rama, Rama, Hare,
Hare. Și
să vă aud eu pe voi zicând asta, rapid, de 1.744 de ori (înainte de micul
dejun). Am prins obiceiul să mă cuibăresc în cel mai mare banian din Hawaii și să trag un pui de somn.
Oamenii
ăștia
pleacă de la premisa că lumea e un loc al suferinței, o iluzie - maya - o biată
oglindire palidă a lumii adevărate și
minunate în care trăiește
Krishna.
Pentru
a se elibera de ciclul nesfârșit
al reîncarnărilor, ei caută să-și
nege orice satisfacție,
renunțând
la toate plăcerile din dorința
de a fi alături de Krishna. Deci dacă le arăt un apus minunat mi se spune că
roba lui Krishna are o culoare și
mai glorioasă. Încerc să miros o floare, dar sunt oprită, că încă nu i-a fost
oferită în dar lui Krishna.
Uite-i
aici, într-un miniparadis, în Hawaii, incapabili să se bucure. Aerul este
categoric parfumat, molcuț
și
călduț.
Soarele
arată ca un glob uriaș,
iar peste tot cresc flori, fructe și
plante tropicale luxuriante. Nu mă vor convinge în veci că trăiesc în suferință. Trebuie că mă văd ca pe un agent
al răului și
al ispitei, judecând după aspectele cu care mă corectează. Un amărât a fost
prins vorbindu-mi. Asta a generat două predici, dat fiind că bărbații în galben nu au voie să
vorbească cu femei. Eu îmi port sari-ul prea scurt (mă temeam că îmi pică, așa că l-am înfășurat mai bine).
Și
n-ar trebui să las vălul să-mi cadă de pe cap când spăl oale. Mi s-a spus să nu
zâmbesc când vorbesc cu bărbații!
Ceva
ce a devenit o cerere curioasă de a nu zâmbi în felul ăla. Dar cel mai nostim
a fost când ședeam
cu toții
pe jos în templu și
mi s-a zis să-mi acopăr picioarele. Vă puteți închipui picioarele mele
butucănoase fiind atât de provocatoare încât să nască în habotnici măcar un
gând necinstit?
Simțul umorului mi-a fost forțat la limită, totuși, când au început să-mi spună
că femeile ar fi de rang inferior bărbaților.
Că femeile trebuie să se mărite, că altfel ar fi ca niște oi rătăcite, incapabile să
se întrețină
singure. Chestii la care le-aș
fi zis eu mai multe. Și
totuși
erau oameni adorabili, amabili și
buni, chiar dacă un pic deplasați.
Cu siguranță
m-au ajutat când am avut nevoie. Realmente amuzant era când dansam cu ei pe
străzi. Reacțiile
privitorilor erau ilare.
Dar am
evadat.
Mă
bătuse gândul să vând biletul pentru Japonia și să mă stabilesc pe una dintre
insulele mai izolate, dar când am ajuns pe aeroport nu mi-a mai venit să trec
prin sarabanda de formalități.
Așa
că m-am îmbarcat - și
mare noroc am avut. Când am ajuns în Tokio, am încercat la nimereală numărul
unei prietene din Boston. Unul dintre numerele alea de telefon ciudate și cu semnul întrebării. Nu mi-a
venit
să cred când la celălalt capăt al firului a răspuns o voce americană
prietenoasă. Femeia tocmai ce se întorcea în State în acea după-amiază,
spunându-mi că pot dormi la ea până vineri, când pleca și fata de jos, și că pot locui acolo până în
ianuarie! Ei bine, chiar nu-mi venea a crede.
Dacă
soseam mai devreme, n-aș
fi avut unde sta la ea. Mai târziu n-aș
mai fi prins-o.
Locuința ei e chiar mică. Și o împarte cu o altă americancă
foarte drăguță.
E ca o casă de păpuși
cu două
camere.
Mobila din camera de zi se strânge noaptea pentru a face loc saltelelor.
Majoritatea japonezilor chiar nu au o cameră pentru distracție. Masa e interesantă. E
înaltă de numai jumătate de metru, dar e acoperită cu o pătură și are o sobiță dedesubt, pentru a ține cald la picioare. Iar băile
japoneze sunt minunate; abia ce-am ieșit
de la o înmuiere copioasă, temeinică. Ieri am luat-o la picior prin Tokio vreo
opt ore. Inițial
m-a oripilat ce-am văzut. Cerul era acoperit și cenușiu, iar aerul plin de smog și aspru. În jurul meu se agita
o mare de oameni îmbrăcați
în gri și
bleumarin, ca niște
furnici în uniforme militare. Cu fețe
lipsite de expresie, parcă ar fi fost sugrumați de cravatele lor pirpirii și strânse. Orașul, devastat în război, era
modern și
sumbru; singurele pete de culoare erau date de mulțimea de neoane. Cu cel mai
bun
accent japonez al meu nu puteam gândi decât Bleah! și am cochetat cu ideea de a-mi
face bagajul și
a o șterge
de acolo.
Apoi,
din fericire, am ajuns în zone care nu fuseseră cuprinse de rigor mortis unde
oamenii zâmbeau. M-am distrat mergând pe străzi pline de lampioane și pancarte de hârtie,
ascultând, mirosind și
privind. Era nostim să încerci să ajungi oriunde. Simpatizam cu analfabeții; era imposibil să citesc
numele străzilor. Devenise un soi de vânătoare de indicii rezultate din
gesticulări și
o engleză stricată. Am învățat
deja foarte multe. Fata cu care locuiesc se află aici de un an și jumătate, și îmi oferă o mulțime
de
ponturi. Lucrează în antropologie și
are o tonă de cărți
despre Japonia și
japonezi, pe care abia aștept
să le citesc.
În
weekend vom merge în alt oraș,
plin de temple și
de clădiri mai tradiționale.
Ar trebui să fie amuzant. Ea e foarte de treabă și în mod sigur îmi face traiul
aici mult mai ușor
și
mai plăcut...
Cu
dragoste, Maura.
7.
Tokio
Miercuri,
18 noiembrie, 1979
Sun la
Templul Toshoji. La templu mă întâmpină Tessai-san. Mă călăuzește printre grămăjoarele de
mandarine,
pe sub lampioane, dincolo de vânzătorul care oferea cartofi dulci. Ai venit la
ora potrivită ora ceaiului, mi-a spus el. Erau patru călugări ca niște băieței, râzând inocent, încântați să mă vadă. L-am cunoscut
apoi pe marele maestru, Go Roshi. Când mi s-a spus că pot ședea acolo m-am simțit ca și cum aș fi ajuns acasă, foarte stabilă
și
debordând de fericire. Nu găzduiau încă vreun alt străin.
Joi
Am
vizitat Parcul Ueno și
marele muzeu. Gânditorul lui Rodin șade
acolo uitându-se la un pat de varză. Sunt intervievată pentru o slujbă. Vor să
mă angajeze.
Vineri
Am
mers la Roppongi. Dezamăgitor. Trec prin al doilea interviu. Acel eejit [idiot]
a bătut câmpii trei ore
despre
nimic. Își
dorea doar caucaziene tinere și
drăguțe
- celelalte alte trei candidate erau mai bine calificate, dar slujba mi-a fost
oferită mie. Am refuzat-o.
Sâmbătă
Mă duc
la templu. Maestrul nu știe
engleză. Îmi prezintă camera mea, cu latura cât patru saltele tatami.
Are un
birou mic, o saltea și
o pernă. Urcăm la etaj să psalmodiem. Statuile par păgâne. Nu am nici urmă de idée
în ce m-am băgat. Cina e un dezastru. Îngenunchem în jurul unor banchete.
Există o modalitate precisă pentru a face orice, un milion de plecăciuni. Liniște. Afurisitul de rulou cu ou
este așa
de mare și
de slinos că nu-l pot ridica.
Sunt
în urma celorlalți
și
hăpăi încercând să-i ajung din urmă. Vocea maestrului spulberă tăcerea. Tu
mănâncă încet. Nu știu
dacă-i un comentariu sau o poruncă. O iau ca pe prima variantă, mă relaxez și sunt recunoscătoare că în
singurul lucru pe care l-a rostit a avut atât de multă dreptate.
Duminică
Mi-au
spus că nu încep duminicile mai devreme de 6, dar începuseră deja când am ajuns
eu, la 6. Nu știam
ce să fac. Am îngenuncheat în întunericul din fața ușii lui Go Roshi. În timp ce ieșea, a zâmbit și m-a îndrumat cu un gest către
sala de mese. După micul dejun m-a întrebat dacă am terminat facultatea și cum am aflat despre templu.
Dacă sunt dispusă să-mi rad capul și
să cerșesc
[takuhatsu]. Răspund că da. Sare în sus și
o zbughește
din cameră. Credeam că a plecat după brici, dar se întoarce cu straiele mele.
Le aranjez și
toată lumea râde cu o încântare copilărească. Mâine va fi ceremonia mea. Voi
căpăta un nume nou.
Întârzii
din nou. Nu înțeleg
nimic, pot doar să privesc. Și
privesc în timp ce razele bogate ale soarelui se târăsc încet peste fundalul
negru, scânteind pe piele și
luminând fiecare călugăr, unul câte unul. Taro este mereu împăcat.
Tenno
nu vrea să zâmbească. Takeo se ține
de burtă, cu lacrimi în ochi.
Altă
curățenie.
Pare că nu se mai termină. Eu mătur ușile.
Pielea picioarelor mele, rozalie din pricina frigului, arată ciudat pe unde
iese din sandalele de lemn. Mă simt aiurea ținând mătura din vergele de
bambus. Nu înțeleg
și
nu sunt înțeleasă.
După-amiaza
e mai bună. Sporovăim și
râdem un pic. Ei se sfătuiesc asupra celor mai potrivite cuvinte și îmi spun că se bucură că-s
aici. Mi-e drag de ei.
Luni
Ceremonia
mea. Sunt botezată Soshin. Îmi place. Rimează cu Oisin, un nume care m-a
intrigat
dintotdeauna.
Ceilalți
au primit nume precum lupul de fier sau nava de fier, astfel că am fost
surprinsă de cât de frumos era al meu. Se traducea variat ca mare iluminare, minte
simplă sau inimă caldă/deschisă/cinstită.
Accept
bucuroasă oricare dintre forme. Va trebui ca în ianuarie să plec la Morioka să
cerșesc.
Mă tot iau peste picior că voi deveni celebritate TV. Chiar îmi place să tai lemne.
Călugării nu sunt deloc sexiști.
Sunt realmente unul dintre băieți
- ca îmbrăcăminte, comportament și
tratament. Aș
vrea să fiu la fel de împăcată și
de vibrant ca Go Roshi. Mi-aș
dori să-l pot înțelege.
Marți
Mintea
mea zburdă când practic zazen [meditație
în poziția
șezut].
A sosit un alt gaijin [străin], pe nume
Frederick.
A călătorit mult prin lume, dar este în continuare foarte german. Inițial chiar îmi doream să
rămână,
dar apoi mi-am dat seama că sunt mai fericită înconjurată doar de acești minunați japonezi. Sunt buni și puri și simpli. Figura blândă, de
copil, a lui Eshin este atât de imaculată, fără urmă de viclenie. Mă
bombardează cu lecții.
Sper să obosească un pic. Frederick m-a făcut bucuroasă că nu sunt pe dinafară
- acolo există prea multă nervozitate care distrage.
Dar
mi-era frig. Picioare goale pe scânduri goale. Vântul bate printre crăpături și va fi tot mai rău. Pentru puțină vreme, încercând să fiu cu
frigul, l-am savurat o senzație
plăcută de întindere a pielii. Revigorant. Dar, vai, picioarele mele!
Miercuri
În
sfârșit,
am avut parte de o meditație
cu adevărat reușită.
Câteva clipe, zumzăiala continuă din mintea mea a încetat și am pătruns undeva foarte
profund.
Dimineață m-am trezit plină de gânduri
despre cât de mult ar trebui să stau aici, dacă să mă duc în altă parte, dacă
voi fi foarte bătrână la revenirea în lumea mea. Seara am avut meditații și slujbe. Mă simt foarte
exaltată. Apoi s-a organizat un banchet, cu saké de băut. Mă uit la acești bărbați râzând, savurând, cunoscând.
La fel ca bătrânii din cârciumile de acasă, ei beau învăluiți în vălătuci de fum cenușiu.
Sunt
bărbați
simpli, care îngenunchează multe ore pe zi, duc un trai spartan, dar nu-s
nicidecum aidoma
pustnicilor
din Himalaya. Beau și
chefuiesc. Ar fi bine și
minunat să îmbătrânim ca bărbații
ăștia.
Joi
Un om
foarte bătrân, mare maestru, Dai Achukyo Chitana Songi, vine să-l salute pe Go
Roshi. Două femei îl ajută să urce scările. E superb, icnesc eu plină de venerație și de respect. Tetsuo repetă
exclamația
mea, iar un alt oaspete bătrân și
important îmi face semn să-l urmez. Ne așezăm,
toți
șase,
în confortabila cameră de primire a lui Go Roshi. Mă simt nespus de
privilegiată. Nu pricep o boabă din ce se vorbește. Ceilalți ne servesc. Pot doar să-l
privesc pe acel bărbat, cu puterea, înțelepciunea
și
demnitatea pe care le emană.
Jiko
îmi face cadou o harpă aurie la care cântă o fecioară cârlionțată îmbrăcată într-o rochie de
seară. Tu
ești asta, spune el. Sunt mișcată. Numele lui înseamnă însorit.
Caută mereu să folosească expresii englezești
ciudate, precum totul îmi sună grecește.
Chipul i se încrețește când zâmbește, un soi de Peter Pan.
Petrece multe ore transliterând pentru mine psalmi japonezi.
Pe
timpul slujbei mă simt foarte exaltată, nu pot să nu zâmbesc. La ora ceaiului
se întrunește
Societatea Zen și
sunt sumar chestionată despre intențiile
mele.
Jiko
îmi spune că voi fi bijuteria lui Go Roshi.
Aproximativ
o meditație
pe zi pare să fie reușită.
Azi am avut primul dokusan [întrevedere cu Roshi
despre
practica personală] adevărat. (Mai fusesem, dar nu am avut interpret) Go Roshi
mi-a dat koan-ul2 mu.
Nimicnicia.
Doar mu. Am ajuns plină de mu. [Mu înseamnă literalmente nimic, după
celebrul koan în care maestrul răspunde mu la întrebarea dacă un câine are
natura lui Buddha. Acesta este adesea primul sau principalul koan abordat de
învățăceii
zen.]
Interpretul
și
Tetsuro mă cheamă în camera lor. Amândoi sunt iluminați. Mă întreabă despre motivațiile
și
cunoștințele mele. Pulsul îmi bătea
nimicnicie, nimicnicie tot timpul. Poemele au ajuns la minte printer bătăile
de mu.
Cathy-san
a atins iluminarea în trei ani, iar alt preot într-un an. Nu trebuie să
îmbătrânesc aici, ci doar să-l urmez pe Go Roshi. Mă încred în el total. Poate
vedea înăuntrul meu. El are tăria de a-mi ucide eul, astfel încât să mă pot
elibera.
2 Un
koan este o cimilitură verbală care indică spre adevărul suprem. Multe dintre
koan-uri au fost transmise de învățați încă din perioada budismului zen
chinezesc timpuriu, dar toți
maeștrii
din toate vremurile pot găsi lesne materiale de predat. Acestea pot fi studiate
în numeroase feluri, potrivit
învățătorului, uneori în cursul
zazen.
A apărut în: 2016-08 |
Fii primul care își spune opinia! |
 | Adevărul despre COVID-19 Deconspirarea a ceea ce sunt în realitate Marea Resetare, lockdown-urile, certificatele verzi și Noua Normalitate |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Cele mai noi cărți ADEVĂR DIVIN
|
Noutăți pe site
|
Retipăriri
| |
|
 |
|
 |
|