www.FotoMars.ro

CAPITOLUL I

Dependenţă şi Gestalterapie

Acest capitol prezintă un nou model de abordare a dependenţei şi recuperării, automodularea, prin contrast cu modelul bolii, în acest moment cel mai folosit în tratamentul dependenţei. De asemenea, prezint abordarea Gestalt a dependenţei şi recuperării care va fi folosită în această carte, care pune accentul pe automodularea dinspre dependenţă înspre recuperare. Tiparele pe care un individ le dezvoltă înainte de şi în timpul dependenţei se schimbă în terapie, fiind înlocui te de noi tipare comportamentale, noi mijloace de auto modulare. Dacă vrem să evaluăm pe deplin lupta unui dependent în recuperare, e esenţial să încadrăm schimbările lui în contextul tiparelor anterior dezvoltate.

Modelul bolii

Aşa cum îl descrie Stanton Peele, modelul dominant în tratamentul dependenţei este acela al bolii. Rădăcinile lui se află în literatura Alcoolicilor Anonimi şi e descris în „Manualul de diagnostic şi statistică” al Asociaţiei Americane de Psihiatrie ca o serie progresivă de comportamente identificabile, incluzând atât folosirea de alcool şi droguri, cât şi funcţionarea socială în scădere. Un avantaj deosebit al acestui model este că descrie dependenţa ca pe „ceva” care reduce sentimentul de ruşine al dependentului. Subiectul nu e descris ca „rău”, ci mai degrabă ca suferind de o boală. Cercetările actuale susţin, şi ele, corelate genetice ale dependenţei.

Terapia dependenţelor

Intenţia mea aici nu e de a contrazice predispoziţia genetică, ci de a evita estomparea responsabilităţii personale. Dacă înţelegem dependenta doar ca pe o boală genetică, am putea eşua în a cerceta posibilele limitări ale stilului actual de tratament. Şi mai mult, ca terapeuţi poate că intervenim în acel pas important al terapiei în care dependentul îşi asumă responsabilitatea pentru propriul comportament.

Modelul bolii mai prezintă încă o problemă, mai importantă, egală cu problema oricărui model de dezvoltare umană care nu se bazează pe experienţa trăită de subiecţi. Modelul bolii este o construcţie categorială, o interpretare a comportamentului în termenii unui cadru deja existent al bolilor fizice. Această abordare a comportamentului dependentului creează o entitate separată de subiect, un fel de microb ascuns care se poate activa oricând pentru a-l face să consume droguri sau alcool. O asemenea proiecţie îi poate duce pe clinicieni, la fel ca şi pe dependenţii în recuperare, departe de concentrarea asupra comportamentului, sensului şi alegerii, pe un drum în care dovedim cine are boala şi cine nu.

Modelul automodulării

În ciuda foamei, sărăciei, pierderii ameninţătoare a familiei sau chiar a vieţii, dependenţii îşi organizează experienţele în jurul folosirii drogurilor, excluzând aproape complet alte interese sau responsabilităţi. Din perspectiva Gestalt, drogul sau băutura rămân dominante în sentimentul de viaţă al dependentului şi nu se încheie sau suspendă niciodată. Chiar şi în cazul unui abstinent, drogul sau alte forme de desentimentalizare continuă să domine. E ca şi cum a bea şi a se droga sunt singurele lucruri care contează pentru dependent; această relaţie exclusivă cu drogul este definiţia dependenţei. În timp ce unii dependenţi pot să nu aibă o relaţie atât de strânsă cu drogul, de fapt acesta e prioritatea vieţii lor, după care se ocupă şi de celelalte probleme care apar în viaţă.

Acest model este o încercare de a oferi ceea ce Elaine Kepner şi Lois Brien numesc o „fenomenologie comportamentală”, o descriere a comportamentului unui dependent, ca şi a sensului acelui comportament. Astfel, acest model poate oferi atât „ce”-ul, cât şi „pentru ce”-ul dependenţei şi recuperării. E o descriere a progresului dependenţei ca proces de automodulare: cum îsi modulează adictivul propriul comportament. Prin aceste legi de comportament, dependenţii îşi influenţează atât propria experienţă, cât şi pe a altora. A vedea adicţia ca pe o automodulare e egal cu a înţelege că ea le serveşte dependenţilor la ceva, unul dintre lucruri fiind că indivizii pot influenţa şi modifica senzaţiile pe care le trăiesc, evitând prin aceasta anumite experienţe pe care le consideră de nedorit. Alte moduri prin care procesul (de automodulare) îi serveşte dependentului includ uşurinţa de a îndeplini sarcini altfel dificile, un sentiment susţinut de acord şi relaţionare cu alţii şi o pronunţată percepţie de sine coerentă şi integrată. Aceste avantaje pot fi percepute în descrierile reale ale dependenţilor activi sau în recuperare.

Al doilea aspect al modelului automodulării constă în încercarea mea de a descrie continuarea de către dependent a comportamentelor care par a avea efecte minimalizatoare. Persistenţa adictivilor în a folosi acelaşi proces (intoxicaţia) rezultă într-o îngustare a lumii pe care ei o experimentează, o mişcare cu un enorm impact negativ asupra vieţii lor interpersonale. Acest aspect negativ al intoxicaţiei cronice este ceea ce de obicei definim ca dependenţă.

Şi atunci, care este partea pozitivă sau avantajul persistenţei dependentului într-un tipar de modificare, în ciuda îngustării orizontului de viaţă subsecvente acestei experienţe? Adesea, rezultatul preferat de dependent este menţinerea stării de intoxicare. Un alt fel de a spune asta e că dependenţii au o relaţie cu drogul pe care o cunosc, o preţuiesc şi cu care se identifică, la fel ca o relaţie interpersonală. Cum spunea unul dintre clienţii mei despre alegerea narcoticelor, „Sunt soţia şi viaţa mea”. Natura acestei relaţii este fundamentală pentru înţelegerea şi lucrul cu dependenţii în terapie. Fără perspectiva automodulării orice încercare a unui dependent pare fie o disfuncţie rară sens, fie simptomul vreunei boli; sarcinile implicate de recuperare par a fi doar paşi intenţionaţi ca reparaţii în schimbarea problemei, în loc de paşi către dezvoltarea abilităţilor de contact şi a nivelurilor de relaţionare interpersonală.

Bazându-se pe teoria câmpului, acest model ia în seamă diferenţele între dependenţi ca diferenţe de trăsături ale câmpului care nu sunt de obicei luate în seamă în modelul bolii. Potrivit lui Gordon Wheeler, teoria câmpului este un concept al teoriei Gestalt care susţine că ne trăim realitate a într-un câmp mai larg sau un mediu în continuă transformare şi mişcare. Acest mediu mai larg include alte persoane, situaţia noastră familială, socială sau politică în prezent şi alte condiţii de mediu. Dar individul organizează câmpul în funcţie de propriile nevoi. Această organizare se bazează, de asemenea, pe dezvoltarea, personalitatea şi factorii personali ai individului. Un băiat de zece ani şi un alcoolic de treizeci organizează câmpul unui bar în moduri diferite. Băiatul se concentrează asupra pungii cu sărăţele şi asupra tonomatului strălucitor; alcoolicul se concentrează asupra băuturii şi vede sticlele din spatele barului, simte că îi este sete şi merge direct la bar pentru a comanda o băutură. Ţinând cont că dependenţii variază ca personalităţi, evoluţie comportamentală, vârstă, gen şi alţi factori individuali, modelul automodulării poate ajuta la clarificarea modului în care aceste diferenţe organizează atât câmpul dependenţei, cât şi pe cel al recuperării. Modelul ne va permite să lucrăm individual cu fiecare dependent, evaluând luptele inter şi intrapersonale deosebite ale fiecăruia. Aceste diferenţe individuale oferă un context care ne poate lumina înţelegerea dependentului ca persoană de sine stătătoare, cu o istorie de viaţă şi o lume relaţională.

În sfârşit, modelul automodulării descrie progresul adicţiei ca influenţă puternică asupra dependentului. Acest lucru ne permite să evaluăm cum folosirea de droguri de către subiect poate influenţa nivelul de funcţionare al respectivei persoane în recuperare. Acest lucru adaugă la imaginea noastră, ca terapeuţi, identificarea stadiilor recuperării ca restaurare şi dezvoltare a integrării sociale şi psihologice a dependentului.

Gestalterapia – Sumar

Dacă în ultima vreme s-au făcut unele eforturi de a descrie perspectiva Gestalt în lucrul cu dependenta, literatura Gestalt în general tratează foarte pe scurt tratamentul dependenţei. Frederick Perls, Ralph Hefferline şi Paul Goodman vedeau alcoolismul ca fiind puternic ancorat în dezvoltarea orală. Îl descriau pe dependent ca fiind o persoană care vrea să bea lumea înconjurătoare, înglobând-o să „obţină congruenţă uşoară şi totală fără excitaţia (care pentru ei este un efort dureros) contactului, distrugând şi „asimilând”. Ce transmite această descriere intensă şi mecanicistă? Perls şi colegii lui descriau modul în care dependenţii încearcă să trăiască experienţa familiarului şi a confortului (confluenţei) fără să ajungă să cunoască alte persoane. Acest proces de intrare în situaţii noi, de întâlnire de noi persoane şi deci de risc, e unul prin natura sa stimulativ – din punct de vedere emoţional, cognitiv şi fizic. Contactul implică a asculta, a fi sau a nu fi de acord, a observa diferenţe şi a ajunge la a trăi experienţa noastră şi a celorlalţi. Dependenţii, atât în timpul consumului cât şi în recuperare, de multe ori încearcă să evite experienţa stimulării, pe care o resimt ca pe un disconfort. Parte din acest tipar se resimte în graba de a deveni familiar cu ceilalţi.

Teoria şi practica Gestalterapiei oferă două opţiuni tratamentului dependenţelor, care se pot dovedi de foarte mare folos. În primul rând, Gestalterapia este o terapie a limitelor, care se concentrează atât pe graniţa mediului unei persoane cât şi pe graniţele din interiorul sinelui (părţi separate sau polarităţi). Acest accent ne sprijină în efortul de observare a dependentului ca individ de-a lungul a diferite stadii de dezvoltare a recuperării şi maturizării normale. Dezvoltarea psihologică şi emoţională e văzută ca o secvenţă sau evoluţie formată din diferite relaţii de graniţă, cum ar fi sine – mediu fizic, sine – părinte, sine – colegi.

În al doilea rând, Gestalterapia vede comportamentul ca automodulare, o perspectivă care ne permite să înţelegem comportamentul dependentului ca folositor într-o anumită privinţă; nu e numai acomodare potenţial auto distructivă, ci şi un stil de rezistenţă, ajustare creativă care îi face pe clienţi să tolereze experienţele de viaţă stresante. Aceste experienţe pot fi interpersonale sau interactive, cum ar fi interviurile pentru un loc de muncă, primele întâlniri în contactul social, sau conflicte cu membrii familiei. De asemenea, pot fi intrapersonale, în primul rând în interiorul sinelui, cum ar fi confruntarea cu amintiri dureroase sau tristeţea şi frustrarea. În dependenţă, acest proces care începe ca o modulare utilă se dezvoltă într-un tipar comportamental de dragul aparenţelor. Asta înseamnă că dependentul dezvoltă tiparul folosirii drogurilor astfel încât motivul foloaselor drogurilor încetează să mai facă subiectul atenţiei, până ce atenţia se concentrează doar asupra drogului în sine. Doar atunci când se opreşte consumul, experienţele şi situaţiile iniţial evitate sunt trăite din nou.

Autodeterminarea organică

În Gestalterapie, termenul autodeterminare organică denotă procesul prin care noi luăm la cunoştinţă ceea ce ne este necesar în orice situaţie dată şi alegem sau nu să acţionăm conform lui. Noi, oamenii, ne organizăm experienţele kinetice, perceptuale şi cognitive în întreguri sau scheme încărcate de sens. În funcţionarea normală, acest proces de organizare ne conduce către figurile care ne sunt cele mai folositoare. De exemplu, dacă ne e foame ne putem gândi la restaurantele care servesc mâncarea de care ne e poftă şi ne e poftă de mâncarea care ne aduce tipul de substanţe nutritive de care avem nevoie. Astfel, ce este figural – ceea ce iese în evidenţă pentru noi mai acut decât toate celelalte figuri posibile – e în mod ideal lucrul de care avem nevoie în acel moment.

În dependenţă, procesele organice de senzaţie sau vedere a ceea ce este cel mai necesar sunt distorsionate. In locul lor, alcoolul sau drogul se fixează ca figuri de maximă importanţă în experienţa dependentului, împiedicând şi poate chiar stopând dezvoltarea socială şi emoţională. De fapt, celelalte figuri nu ies în evidenţă; dependentul nu le vede. El tânjeşte după droguri atunci când îi e foame, după alcool când are nevoie de companie, şi după cocaină când trebuie să-şi plătească facturile. Aceasta e natura dependenţei, în cele din urmă să estompeze restul vieţii. Dar concentrarea dependentului asupra drogului se bazează, şi ea, pe o nevoie: aceea de menţinere a sinelui şi a unui anumit cadru al sensului. Cum descrie J. Richard White, dependenţa e în acelaşi timp „o încercare de supravieţuire, în special spirituală”, şi „un dor de viaţă împlinită”.

Experienţa mea în lucrul cu dependenţii e că oamenii care ajung aşa caută ceva mai mult decât existenţa zilnică, dar sfârşesc pierduţi şi incapabili să atingă scopurile urmărite. Alegând soluţia unui drog, dependenţii îşi limitează propriile orizonturi şi posibilităţi. Cred că e sarcina noastră, ca terapeuţi care lucrăm cu dependenţi, să luăm în considerare nu numai aspectele limitative ale relaţiei dependentului cu drogurile, ci şi funcţiile de supravieţuire încărcate de sens pe care le creează o astfel de relaţie. Această perspectivă ne va oferi o viziune mai largă atunci când ne ocupăm de problemele de contact în recuperare.

Abordarea Gestalt în terapia dependenţei se bazează pe trei observaţii: în primul rând, adicţia e descrisă ca relaţie exclusivă a dependentului cu drogul, rezultând faptul că alte contacte sau relaţii SUnt periferice sau secundare. În al doilea rând, această relaţie

Pag. 19 – 25