Misterul inimii :. Peter Selg :. Univers Enciclopedic Gold [reducere 22%] :. Editura Adevăr Divin (Detalii)

-15%

Misterul inimii
Despre centrul de misterii al inimii omeneşti. Studii de fiziologie sacramentală a organului inimii: Aristotel, Toma de Aquino, Rudolf Steiner

» Coperta

Studiul lui Peter Selg despre fiziologia sacramentală a inimii în lucrările lui Aristotel, Toma de Aquino şi Rudolf Steiner se adresează seminarelor de poeţi ai Comunităţilor Creştinilor din Hamburg şi Stuttgart, celor care studiază şi predau acolo.

Autor: Peter Selg

Editura: Univers Enciclopedic Gold

Colecţia: Iniţieri

Afişat de 21896 ori.

Cotaţie articol: Nespecificat (0/5; 0 voturi)
Neinspirat	Mediocru	Mediu	Bun	Excelent

	•Preţ raft:	35.00 RON

	•Reducere:	15%
	•Preţ site:	29.75 RON *

Contact

Descriere

Cuprins

Fragmente

Condiţii de livrare

În toate cele patru Evanghelii – dar îndeosebi la Luca – organul inimii joacă un rol esenţial, dacă nu chiar central. Perspectivele sau, mai degrabă, premisele antropologice ale respectivelor pasaje din Evanghelii se află, din această perspectivă, pe mai multe niveluri şi sunt extrem de diferenţiate în sine - o privire de ansamblu asupra întregului şi a strădaniei intense din jurul fiecărui cuvânt-de-inimă ne duce însă mai departe şi deschide orizonturi largi şi uimitoare.”

Conform tuturor Evangheliilor, inima este un organ al compasiunii, al unei participări sufleteşti la evenimentele lumii, al unei marcări proprii, centrate pe emoţia datorată acestora. Astfel, s-a apropiat de Iisus, de „inima” Lui, văduva îndoliată de la Nain, al cărei unic fiu (părea că) murise şi el („Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge! [Quam cum vidissed Dorninus, misericordia motus super eam, dixit illi: Noli flerel]”; Luca, 7,13). În schimb, durerea a cuprins inimile discipolilor atunci când şi-au dat seama de iminenta moarte a lui Christos (Ioan 16,6) – o îndoliere a inimii care, conform celor spuse de Christos în cuvintele de despărţire, urma să facă loc unei bucurii interioare a aceluiaşi organ, după înviere şi revenire („Deci şi voi acum sunteţi trişti, dar iarăşi vă voi vedea şi se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi. [Iterum autem videbo vos, et gaudebit cor vestrum: et gaudium vestrum nemo tollet a vobis.]”, Ioan 16,22).20

De o „duritate” a inimii sau de o „duritate în inimă” (duritia cordis) este, în schimb, vorba în Evanghelii, în anumite locuri în care din partea lui Christos Iisus este semnalată lipsa empatiei oamenilor, lipsa compasiunii cu cei suferinzi şi marginalizaţi – cum este bolnavul cu „mâna uscată”, a cărui vindecare prin Christos, ce tocmai urma să se întâmple, era observată cu rea-voinţă şi cu lipsă de participare interioară de către cei prezenţi în sinagogă („Şi a zis omului care avea mâna uscată:

Ridică-te în mijloc! Şi a zis lor: Se cuvine, sâmbăta, a face bine sau a face rău, a mântui un suflet sau a-l pierde’? Dar ei tăceau; şi privindu-i pe ei cu mânie şi întristându-se de învârtoşarea inimii lor, a zis omului: Întinde mâna ta!”; Marcu 3,4 şi urm.), sau chiar cu soţiile părăsite de bărbaţii lor, lăsate în urmă şi astfel abandonate.

Se poate observa, privitor la antropologia inimii, că acest organ, conform Evangheliei, este rareori sau deloc instrumentul sau expresia exclusivă a unor procese emoţionale; mai mult, el este într-o relaţie intimă cu procesele individuale de gândire şi de cunoaştere ale omului. Dacă precizările de până acum au apelat nu doar la capacitatea de compasiune, ci, dincolo de aceasta, la disponibilitatea generală de a conştientiza şi de a pătrunde o situaţie – dar prin aceasta şi la trepte ale cunoaşterii sau cel puţin ale re-cunoaşterii situative –, majoritatea covârşitoare a următoarelor mărturii din Evanghelii dovedeşte limpede legătura interioară dintre activităţile inimii şi capacităţile omeneşti spirituale mai înalte, chiar dacă adesea sub formă de eşec, de rămânere în urmă şi de eşuare. Astfel, inima apostolilor era cu totul orbită sau împietrită (cor obcaecatus), căci ei nu ajungeau, în ciuda hrănirii cu pâine, la propria înţelegere a Fiinţei lui Christos aflată în acţiune, se temeau de furtună, şi-au ieşit din fire după intervenţia lui Christos („non enim intellexerunt de panibus: erat enim cor eorum obcaecatum”; Marcu 6,52). Conform lui Marcu, acest cuvânt marcant al lui Christos s-a repetat la scurt timp, când apostolii erau din nou preocupaţi de hrana lor:

Şi vorbeau între ei, zicând: Aceasta o zice fiindcă n-avern pâine. Şi Iisus, înţelegând, le-a spus: De ce gândiţi că n-aveţi pâine? Tot nu înţelegeţi, nici nu pricepeţi? Atât de învârtoşată este inima voastră? [Et cogitabant ad alterutrum, dicentes: Quia panes non habemus. Quo cognito, ait illis Iesus: Quid cogitatis, quia panes non habetis? nondum cognoscitis nec intelligitis? adhuc caecatum habetis cor vestrum?] (Marcu 8,16-17)

Chiar dacă inima, în sensul Evangheliei, sigur nu este organul propriu-zis de gândire sau, cel puţin, nu singurul, este evident că procesele spiritual-fiziologice care se desfăşoară înăuntrul ei reprezintă premisa decisivă pentru înţelegerea prin admitere a celor trăite – pentru legarea în interior a Sin ei proprii de experienţe. Conform lui Marcu şi Luca, Christos Cel înviat i-a certat pe aceia dintre apostoli care, în ciuda mărturisirilor de Paşte ale Mariei Magdalena şi a trăirilor din Emaus, tot nu vieţuiau încă în conştienţa realelor procese de pe Golgotha („şi i-a mustrat pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor”; Marcu 16,14); procesele din inimile apostolilor erau prea „întârziate” (cor tardus) şi nu se ridicau la înălţimea evenimentelor, ba nici măcar la înălţimea celor prevestite cu secole înainte de către profeţi, privitor la Christos („O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima a crede toate câte au spus prorocii!”: Luca 24,25). Matei şi Ioan îl citează, la rândul lor, într-o referire directă pe profetul Isaia, care spunea cu referire explicită la procesele firave, neformate, dacă nu chiar deformate ale inimii:

Cu auzul veţi auzi şi nu veţi înţelege şi, uitându-vă, vă veţi uita, dar nu veţi vedea. Că s-a învârtoşat inima poporului acestuia [Excaeca cor populi huius] şi cu urechile sale greu a auzit şi ochii săi i-a închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi cu urechile să audă şi cu inima să înţeleagă şi să se întoarcă la Mine [et corde suo intelligat et convertatur] şi să-I vindec. (Isaia 6,9-10; a se vedea şi Matei 13,14-15 şi Ioan 12,40)

În acest sens, chiar şi orice îndoială a apostolilor are legătură nemijlocită cu organul inimii („Adevărat zic vouă că oricine va zice acestui munte: Ridică-te şi te aruncă în mare şi nu se va îndoi în inima lui [et non haesitaverit in corde suo], ci va crede că ceea ce spune se va face, fi-va lui orice va zice”; Marcu 11,23); iar atunci când Christos Cel înviat a stat în mijlocul apostolilor adunaţi la scurt timp după evenimentele de la Emaus – conform lui Luca – le-a spus:

De ce sunteţi tulburaţi şi pentru ce se ridică astfel de gânduri în inima voastră? [Quid turbati estis, et cogitationes ascendunt in corda vestra?] (Luca 24,38)

În acelaşi timp, în Evanghelie inima este în relaţie nu doar cu încrederea fidelă, cu accent pe voinţă, faţă de adevărul celor cunoscute sau trăi te pe tărâm spiritual, ci şi, în mod esenţial, cu intenţionalitatea gândirii, cu prima sa origine, de-a dreptul cu miezul său volitiv-moral – cu legătura sa cu cea mai intimă intenţie a omului. Din nou sub forma nereuşitei, respectiva unui mod deficitar al atitudinii şi activităţii sufletesc-spirituale, acest lucru devine limpede în cuvintele lui Christos – formulate cu ocazia unei dispute privitoare la regulile de curăţie a alimentelor şi a rnâncării:

Aşadar şi voi sunteţi nepricepuţi? Nu înţelegeţi, oare, că tot ce intră în om din afară nu poate să-I spurce? Că nu intră în inima lui [non intrat in cor eius], ci în pântece, şi iese afară, deci bucatele sunt curate. Şi zicea că ceea ce iese din om aceea spurcă pe om. Căci dinăuntru, din inima omului, ies cugetele cele rele [Ab intus enim de corde hominum malae cogitationes procedunt], desfrânările, hoţiile, uciderile. Adulterul, lăcomiile, vicleniile, înşelăciunea, neruşinarea, pizma, hula, trufia, uşurătatea. Toate aceste rele ies dinăuntru şi spurcă pe om. (Marcu 7,18-23)

Aşa cum Dumnezeu, conform spuselor lui Luca, cunoaşte inimile oamenilor (Deus autem novit corda vestra; Luca 16,15), tot astfel Fiul dumnezeiesc – despre care povestirile apostolilor spun acelaşi lucru – are în mod evident capacitatea de a percepe gândurile oamenilor, ce se revarsă din inimă, încă dinainte ca acestea să fi luat o formă de exprimare. Acest lucru s-a petrecut în repetate rânduri în timp ce El se afla împreună cu apostolii, care adesea se îndepărtau mult de la însărcinarea lor şi se încurcau în mărunţişuri („Şi a intrat gând în inima lor: Cine dintre ei ar fi mai mare? Iar Iisus, cunoscând cugetul inimii lor [Iesus videns cogitationes cordis illorum], a luat un copil, l-a pus lângă Sine, şi le-a zis: Oricine va primi pruncul acesta în numele Meu, pe Mine Mă primeşte; iar oricine Mă va primi pe Mine, primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine. Căci cel ce este mai mic între voi toţi, acesta este mare”; Luca 9,46-48), dar şi cu ocazia întâlnirilor cu Christos a fariseilor şi a cărturarilor care se

Pag. 25 – 29

A apărut în: 2013-11

Fii primul care îşi spune opinia!

e-Mail-ul dvs.

Numele dvs.

Mesajul:

	Bun venit! ( Autentificare \| Înregistrare )

www.FotoMars.ro