www.FotoMars.ro

Să ne amintim celebra maximă a romancierului scandinav Isak Dinesen: „Orice se poate trata cu apă sărată: sudoare, lacrimi sau apă de mare".
Această propoziţie conţine un adevăr poetic, dar se referă şi la realitatea biologică: suntem oameni. Lumea noastră fizică interioară s-a născut din apa mării şi purtăm salinitatea oceanului din noi. Sarea este un nutriment esenţial de care organismul nostru are nevoie pentru a trăi. Echilibrul ei corespunzător este o stare la care organismul caută să ne readucă, iar şi iar.
Însă, în ultimul secol, civilizaţia noastră a sfidat această tendinţă biologică, considerând că aplecarea noastră pentru sare nu este altceva decât „o adicţie" autodistructivă. Ştim cu toţii recomandările. Ştim că ar trebui să avem o alimentaţie săracă în grăsimi saturate, să nu ne apropiem de ţigări, să alergăm, să învăţăm să ne relaxăm şi să reducem în mod radical sarea. Fără îndoială că în această listă de avertismente sunt multe lucruri corecte. Dar în acelaşi timp există şi o mare problemă: cei mai mulţi dintre noi nu trebuie să reducă atât de mult sarea. De fapt, pentru majoritatea, mai multă sare ar fi mai bună pentru sănătate decât mai puţină.
Până una-alta, cristalul alb pe care l-am demonizat în toţi aceşti ani a fost învinuit pe nedrept în locul altuia, unul atât de dulce, încât am refuzat să credem că nu este deloc inofensiv. Un cristal alb care, consumat în exces, poate provoca boli cardiovasculare, creşterea tensiunii arteriale şi boli renale cronice: nu sarea, ci zahărul.