Revolta corpului

În Revolta corpului, Alice Miller analizează mai convingător decât oricând consecințele pe termen lung pe care abuzul din copilărie le are asupra trupului victimelor. Folosind experiența avută cu pacienții săi și întorcându-se la istoriile de viață ale unor mari scriitori, precum Marcel Proust, Franz Kafka și Virginia Woolf, Miller demonstrează că umilința trăită de copii, sentimentele lor reprimate de neputință, furie și ură la adresa părinților se manifestă la maturitate sub forma bolilor, fie ele cancer, accidente vasculare sau alte afecțiuni grave, iar neputința, lipsa permisiunii personale și sociale de a le conștientiza la vârsta adultă își găsește paralelă în dependența de substanțe care însoțește de multe ori starea de vid interior rezultată în urma refulării și a clivajului interior. Ca specialist ce nu sa ferit niciodată de controverse, Alice Miller îndeamnă vehement societatea să renunțe la imperativul otrăvitor al poruncii biblice de a-ți cinsti și iubi necondiționat părinții și să nu ofere iertare părinților care, folosind metode tiranice de educare, au provocat suferințe de neconceput copiilor proprii.

CUVÂNT-ÎNAINTE 11

INTRODUCERE 15
MORALITATEA ȘI CORPUL 15

I. A SPUNE ȘI A ASCUNDE 37

1. VENERAREA PÃRINȚILOR ȘI CONSECINȚELE SALE TRAGICE (Dostoievski, Cehov, Kafka, Nietzsche) 38
2. LUPTA PENTRU LIBERTATE ÎN TEATRU ȘI STRIGÃTUL IGNORAT AL PROPRIULUI CORP (Friedrich von Schiller) 44
3. TRÃDAREA PROPRIILOR AMINTIRI (Virginia Woolf) 50
4. URA DE SINE ȘI IUBIREA NEÎMPLINITÃ (Arthur Rimbaud) 53
5. COPILUL PRIZONIER ȘI NECESITATEA NEGÃRII DURERII (Yukio Mishima) 58
6. SUFOCAT DE DRAGOSTEA MATERNÃ (Marcel Proust) 62
7. MARELE MAESTRU AL DISOCIERII DE PROPRIILE SENTIMENTE (James Joyce) 71
EPILOG LA PRIMA PARTE 73

II. MORALA TRADIȚIONALÃ DIN CADRUL TERAPIILOR ȘI CUNOAȘTEREA PE CARE CORPUL O MANIFESTÃ 75

INTRODUCERE LA PARTEA A DOUA 76
1. ABUZUL DE LA SINE ÎNȚELES AL COPIILOR 85
2. ÎN CARUSELUL SENTIMENTELOR 94
3. CORPUL CA PROTECTOR AL ADEVÃRULUI 113
4. AM VOIE SÃ O SPUN? 119
5. MAI DEGRABÃ MORȚI DECÂT SÃ SIMȚIM ADEVÃRUL 126
6. DROGURILE ȘI ÎNȘELAREA CORPULUI 130
7. AVEM VOIE SÃ NE AMINTIM 139

III. ANOREXIA: NEVOIA DE COMUNICARE AUTENTICÃ 157

INTRODUCERE LA PARTEA A TREIA 158
JURNALUL FICTIV AL ANITEI FINK 165

REZUMAT 191
POSTFAȚÃ 196
REVOLTA CORPULUI - O PROVOCARE 196
BIBLIOGRAFIE 209

Corpul nu înțelege deloc această morală; nu are nici în clin, nici în mânecă cu a patra poruncă și nici nu se autoamăgește cu vorbe, precum rațiunea noastră. Corpul este protectorul adevărului nostru, deoarece poartă cu sine experiența întregii noastre vieți și are grijă ca noi să putem trăi cu adevărul organismului nostru. Cu ajutorul simptomelor fizice, el ne obligă să acceptăm la nivel cognitiv acest adevăr, astfel încât să putem comunica armonios cu copilul din interior, cel care încă trăiește în noi, copilul care a fost cândva respins, abuzat și umilit.
Am trăit personal „corecția” fizică în primele luni de viață. Bineînțeles că ani de-a rândul nu am știut acest lucru. Conform relatărilor mamei mele, am fost un bebeluș atât de cuminte, încât nu a avut nicio problemă cu mine. Acest lucru îl pusese, după spusele ei, pe seama educației consecvente pe care mi-o dăduse încă din fragedă pruncie. De asemenea, acest lucru explică de ce nu am avut nicio amintire cu privire la copilăria mea atât de multă vreme. Abia în timpul ultimei mele terapii, emoțiile mele puternice m-au informat cu privire la acest lucru. Deși aceste emoții s-au exprimat inițial în legătură cu alte persoane decât părinții mei, am reușit treptat să le identific originea reală, să le integrez sub forma unor sentimente inteligibile și astfel să îmi reconstruiesc povestea copilăriei timpurii. în acest mod, am scăpat de vechile frici, multă vreme neînțelese, și, mulțumită unei consilieri empatice, am putut lăsa vechile răni să se închidă.
Acele frici erau legate în primul rând de nevoia mea de comunicare. în relația cu mama mea, această nevoie nu doar că nu era niciodată împlinită, ci, în cadrul sistemului ei sever de educare, era chiar pedepsită ca fiind obrăznicie. Căutarea contactului și a interacțiunii s-a manifestat mai întâi prin plâns, apoi prin adresarea de întrebări, iar în final prin împărtășirea propriilor gânduri și sentimente. Dar pentru plâns primeam înghionteli, la întrebări mi se ofereau răspunsuri pline de minciuni, iar exteriorizarea sentimentelor și a gândurilor îmi era interzisă, în timp ce retragerea mamei mele într-o tăcere care dura zile la rând reprezenta o amenințare permanentă. Deoarece ea nu dorea să fiu așa cum eram, trebuia să îmi ascund față de ea sentimentele autentice.
Mama era capabilă de ieșiri violente și îi lipsea cu totul abilitatea de a reflecta asupra propriilor emoții și de a le pune sub semnul întrebării. Deoarece încă din copilărie ea trăia sub imperiul frustrării și al nemulțumirii, mă învinovățea constant de câte ceva. Atunci când mă apăram împotriva acestor nedreptăți și încercam, în cazuri extreme, să îmi dovedesc nevinovăția, ea interpreta acest fapt ca pe un atac împotriva ei, pe care îl pedepsea adesea draconic. Confunda emoțiile cu faptele. Pe măsură ce se simțea atacată de explicațiile mele, pentru ea era neîndoielnic că eu o atacasem. Pentru a conștientiza faptul că sentimentele ei aveau altă cauză decât purtarea mea, ar fi trebuit să aibă abilitatea de a reflecta. însă remușcarea îi era complet străină.